LEMNUL SFÂNT AL BISERICII ȘI MIROSUL DE FLORI DE CÂMP (II)
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
Acum mai bine de zece ani, prin primăvară, eram la Arieșeni, nu în tabără, cu treburi profesionale. Am stat mai bine de o săptămână, timp suficient să explorez împrejurimile și să merg chiar și până la Roșia Montană. Dar una dintre cele mai frumoase amintiri este legată de biserica veche din Arieșeni, biserică din lemn ridicată la 1791. O văzusem semeață și singuratică, pe un vârf de tăpșan, înconjurată de florile de câmp și mă tot întrebam dacă o pot vizita. Am aflat absolut întâmplător că încă se țin slujbele în ea, așa că duminică dimineața am fost acolo. Timpul liturgic al moților e cu totul altul decât al nostru, asta pentru că ei trebuie să coboare din munți ca să ajungă la slujbă, de aceea slujba nu începe niciodată mai devreme de ora 10. Și chiar și așa, nu vin foarte mulți. De fapt, atunci cred că am fost cu toții vreo zece oameni, dintre care doi copii. Îi țin minte, pentru că erau de o candoare pierdută de mult de copiii de la oraș. Blonzi, curioși și buni cunoscători ai ritualului. Biserica are două altare, altarul mic – cel pentru femei – este cel care împarte biserica în două părți. Tavan jos, podea acoperită cu scoarțe specifice locului și pictură în culori șterse pe ziduri. Un loc în care împărățea liniștea, cea atât de prielnică unei rugi adevărate. Dar peste toate domnea mirosul de flori de câmp, de fân proaspăt cosit, de iarbă grasă de munte. N-ai cum să uiți mirosul acela, care se amesteca în timpul slujbei cu cel de tămâie împrăștiat de preot cu ajutorul cădelniței. N-ai cum să uiți mirosul purtat de oameni într-un mod atât de firesc, adus cu ei de acasă, din creierii munților: miros de flori de leac. Slujba n-a durat foarte mult – acolo oamenii n-au timp foarte mult pentru ei înșiși, de aceea totul se face într-o bună rânduială, pe tăcute și fără prea multe întrebări – și țin minte că, la final, când s-a trecut cu cutia milei pe la oamenii prezenți la slujbă, am simțit valurile de curățenie stârnite de mișcările copiilor. Nicio urmă de necurățenie! Mi-am dorit să mai rămân, să mă încarc până la refuz cu acel miros, așa că am ieșit în curtea bisericii și am mers spre micul cimitir din spatele ei, acolo unde împărățeau florile de câmp și iarba aceea atât de verde și de grasă. Veșnicia sigur s-a născut în astfel de locuri, acolo unde nu e nevoie decât să ridici ochii spre cer ca să-ți dai seama că nu ești singur.
Am căutat acel miros în multe alte locuri sfinte din țară. Nu l-am mai regăsit, poate și pentru că, schimbând locul, se pierde și mirosul de puritate, de sfințenie și de încremenire în timp. Mi-m adus aminte de Arieșeni și de biserica locului când am vizitat o parte din mănăstirile din județul Vâlcea, câțiva ani mai târziu. Din toate locurile vizitate, două mi-au rămas aproape de suflet: Biserica dintr-un Lemn (sau Mănăstirea dintr-un Lemn) și Mănăstirea Arnota. Dar la Biserica dintr-un Lemn am regăsit parte din acel miros din biserica de la Arieșeni, numai că aici biserica, fiind închisă, lipsită deci de viața prezentului, era plină de un amestec de mirosuri ale trecutului: tămâie, multe lumânări arse, fum și, pierdut printre ele, mirosul de flori de câmp. Pe vremuri, oamenii veneau la biserică cu flori de câmp; pe cele de leac le închinau la altar, ca să le sporească puterea, pe celelalte le purtau cu ei acasă, ca să le înflorească locul. E în felul acesta o nevoie de pace interioară, căutată și întreținută într-un mod atât de firesc, încât nouă, celor de astăzi, ni se par pierdute definitiv.
Poate că n-ar fi rău să ne aducem aminte că lemnul și floarea fac casă bună cu sfințenia. Poate că n-ar fi rău să ne aducem aminte că veșnicia nu ține doar de piatră și că mirosul de tămâie și ceară se așază în straturi pe lemnul bisericii ca să protejeze chipurile zugrăvite ale sfinților. Dialogul nostru cu Cel de Sus e mai direct, fără ocolișuri și ferit de ispite când se-ntâmplă să fim în astfel de locuri.
No comments:
Post a Comment