ABC: Perfidiile nasului

Ați avut cumva impresia, în privința unui parfum pe care îl folosiți de multă vreme, că nu se mai simte? Vi s-a spus cumva că aveți un parfum prea puternic, fără ca dumneavoastră să vă fi dat seama de acest lucru? Acestea sunt consecințele firești ale unei proprietăți a mirosului cunoscute de către oricine folosește parfum: la un moment dat, nu ne mai dăm seama – deloc sau doar cu greutate – de propriul parfum. Această trădare este neplăcută atunci când încercăm să ne dozăm cum trebuie parfumul, însă ea răspunde unei necesități biologice. Mirosul este un simț propriu vânătorii și alertei. El ne pune în situația de a reacționa semnificativ la modificările care intervin în mediul nostru ambiant, deși acestea sunt imperceptibile vizual sau auditiv. Însă acest fapt presupune că îndepărtăm din raza perceptuală mirosurile de care suntem în permanență înconjurați. Funcția biologică a adaptării se prezintă, în cazul mirosului, sub două forme: pe termen scurt și lung. Adaptarea rapidă, care se produce deja după primele inhalări, poate avea drept consecință faptul că, la puțină vreme după ce ați aplicat parfumul, abia cu greu îl mai puteți sesiza. Vă gândiți că nu se mai simte, dar nu este adevărat. În adaptarea la parfumul pe care îl purtați în fiecare zi, puteți avea impresia că intensitatea acestuia a scăzut și, fără să băgați de seamă, măriți doza și, în cele din urmă, ajungeți să vă parfumați prea mult. Am auzit adesea femei plângându-se de parfumul lor: mi se pare plăcut, dar nu ține. Când sticla e aproape la jumătate, nu se mai simte deloc. Este o pură iluzie... [...] Un mijloc bun de a evita adaptarea la un parfum constă în a-l alterna adesea cu altele, ceea ce corespunde, de altfel, spiritului epocii noastre. Multe femei au astăzi trei sau patru parfumuri pe masa lor de toaletă și multe folosesc chiar mai multe o dată. Ne alegem parfumul în funcție de momentul zilei sau de anotimp, în funcție de ocazie și de importanța momentului; și, de asemenea, îl schimbăm fiindcă urmăm moda. E ceva ce ne procură plăcere. Totuși, nu pot să nu simt o oarecare nostalgie după vechile timpuri, când femeia cultivată folosea doar un singur parfum, parfumul ei, căruia îi rămânea fidelă ani, decenii sau chiar toată viața. Parfumul era aura ei, semnul ei distinctiv, făcea parte din ea însăși. Când ne gândim la acea femeie, amintirea parfumului folosit ne însoțește și ea. J. Stephan Jellinek, L’âme du parfum. Nature et effets, choix et utilisation. Parfums classiques et modernes, Éditions Philippe Auzou, Paris, 1997, p. 75 și urm.