editor coordonator la Bookhub
 |
 |
Nu, casele vechi n-au parfum, au doar miros. Unul puternic, de mucegai, care face corp comun cu zidurile groase. Un miros pe care-l caut în fiecare cartier vechi, din fiecare urbe. Nu e ușor să locuiești într-o casă invadată de miros de mucegai, și nici sănătos nu prea este. Chiar dacă lui, mucegaiului, îi datorăm unul dintre cele mai benefice medicamente – penicilina –, se știe că nu e deloc recomandat a trăi într-un spațiu invadat de mucegai. Umezeala și ciupercile devoratoare îl însoțesc de cele mai multe ori, ceea ce, în timp, duce la dărăpănarea zidurilor. Dar... paradoxul face ca acolo unde este miros de mucegai să fie și miez de autentic, urme ale unui trecut perfect conservat; în mărturiile acelea vizuale nu prea s-a intervenit, au rămas așa cum trebuie, intacte și imperfecte în frumusețea lor interioară.
M-am plimbat câteva zile prin Sibiul vechi, ba chiar și prin casele din Muzeul Astra. Locuri și locuiri dintre cele mai diverse, din lumi și timpuri atât de diferite, încât, la o primă vedere, nici nu spui că fac parte din același univers cultural. E greu să reunești sub eticheta de „românesc” spații de locuire atât de diferite: case cu ziduri groase, precum cele ale fortărețelor, dincolo de care nu trece nici lumina soarelui, dar nici căldura acestuia, case cu podea de lut și pereți văruiți într-un alb ce se stinge pe zi ce trece; case vopsite în culori telurice, locuite de oameni aflați la vârsta senectuții, sau case din care nu lipsesc vechile leagăne de copii, semne evidente ale generațiilor succesive care au crescut acolo, pe lutul acela cald, lângă gura unei sobe în a cărei burtă s-au copt sute de plăcinte și pâini dolofane și cu mirosuri îmbietoare de-a dreptul; case cu ziduri scorojite, care nu vor să fie conservate, pentru că le-a plecat viața din interior, case care se predau încet în fața unui timp nemilos sau case aflate în plin proces de restaurare, cu acoperișuri prin care zărești soarele, dar care nu lasă să treacă și căldura acestuia; case din care nu răzbate niciun glas de copil, case triste, care-și poartă cu demnitate trecutul și care nu-și ascund bucuriile trecutelor vremuri.
Sibiul are un centru vechi aparte; spre deosebire de alte urbe, el își trăiește cu demnitate prezentul, nu neapărat la umbra trecutului. Multe case par goale – cine știe, poate chiar așa sunt –, dar dincolo de aparențe intuiești că acolo sunt memorii vii, urme ale unor timpuri abia trecute, care nu se lasă șterse din marea carte a umanității. Cu certitudine casele din ale căror subsoluri răzbat în stradă valuri de miros de mucegai știi că sunt locuite. Acolo se gătește, se face curățenie, se consumă apă, se respiră. Toate acestea la un loc dau în final mirosul acela unic de vechi și viu, un amestec imposibil de copiat, de refăcut.
Mucegaiul n-are o culoare a lui, specifică, nu e un mucegai mai virtuos ca altele, după cum nu e un mucegai nobil și un altul mai puțin ilustru. Doar demnitatea e semn distinctiv, unul care poate fi asociat perfect și mucegaiul. Când străbat cartiere vechi, centre ale unei urbanități mai mult sau mai puțin organizate, încerc să nu mă las agresată de cromatica uneori nefericit aleasă pentru exteriorul zidurilor. Dar tocmai mi-am dat seama că paleta coloristică se potrivește foarte bine cu mirosul de mucegai: cu cât este mai stridentă culoarea zidurilor vechi, cu atât mai puternic este mirosul de mucegai care răzbate din subsolul casei sau de pe scările acesteia. Ar trebui să ne bucurăm, e semn clar de locuire; dincolo de simțul estetic ultragiat, este semn că încă nu ne-am sfâșiat definitiv unii pe alții, încă mai e loc de supraviețuire.
 |
 |
 |
|
No comments:
Post a Comment