PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

AMINTIRI CU IZ DE CHANEL NO 5

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

Începuturile de an nu sunt doar prilej de a face proiecte de viitor, ci și pentru rememorări. Mesele de familie și întâlnirile amânate și iar amânate se finalizează cu invariabilele amintiri scoase de prin cotloanele memoriei celor prezenți. De la an la an aceste amintiri capătă nuanțe diferite, își pierd din asperități, capătă semnificații noi, iar cei care le evocă devin mai blânzi, își pierd spiritul critic atunci când își aduc aminte de momente cu adevărat importante.

Memoria umană este infidelă, subiectivă, dar cu toate acestea, fără ea, nu ne putem descurca, facem apel la memoriile oamenilor de lângă noi, dragi sau mai puțin dragi pentru a recompune trecutul. Sondăm propria memorie când avem nevoie de detalii semnificative, când vrem să ne aducem aminte de unde îl știm pe cutare sau cum l-am cunoscut pe celălalt. Căutăm în propria noastră memorie refugiu, când prezentul este copleșitor, și motive de speranță, când efectiv avem impresia că durerea ne doboară. Spațiul acesta atât de lax, cu limite care se pierd în spațiul propriei noastre personalități – memoria –, devine locul perfect de unde poți începe reconstrucția a ceea ce reprezinți pentru ceilalți. Umanitatea este un atribut cu o mulțime de componente, niciuna perfectă și statică, iar dacă individului îi lipsește abilitatea de a șlefui continuu la aceste piese, atunci se ivesc toate relele din cutia Pandorei.

Finalul de an pandemic și debutul lui 2021 ne-au adus o mulțime de vești despre trecerea într-o altă dimensiune a foarte multor dintre cei pe care i-am iubit, i-am cunoscut, oameni importanți pentru noi, care au avut contribuții esențiale în formarea personalităților. Oameni care n-au murit din cauza coronavirusului, ci pentru că ori n-au mai primit îngrijirea medicală necesară, ori pentru că depresia și frica întreținută constant de instituțiile statului și de mass-media și-au făcut treaba. Să ucizi speranțele oamenilor e cu adevărat crimă împotriva umanității, dar încă mai sper că rinocerizarea nu s-a instalat definitiv. M-am întristat la fiecare veste nefastă, m-am adâncit în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, cu speranța că amintirile sunt veșnice, cu condiția să le transmitem mai departe, să povestim! Așa mi-am readus aminte de cât de puternică este povestea, miezul ei arhetipal n-are moarte!

Am început mai multe cărți în această perioadă; pe una dintre ele am abandonat-o după mai bine de 100 de pagini lecturate, pe altele le-am dus la bun sfârșit. Despre cartea care mi-a pus răbdarea la încercare n-are rost să vorbesc, e trist să vezi construcții narative sterile, descrieri lipsite de sens, care împiedică relevarea esenței; să citești 100 de pagini dintr-un roman care se vrea istoric (cu tente de policier) și să nu ajungi încă la acțiune e cu adevărat o contraperformanță. Ca să fie lucrurile și mai complicate, încă de la primele pagini mi-am dat seama că autorul are o întreagă bibliotecă citită, dar că pentru că a fi scriitor îți mai trebuie ceva, cu adevărat esențial. N-am intrat nicicum în atmosfera locului, m-am împiedicat de tot felul de detalii care au dat senzația că în fața mea crește un munte steril.

Mi-a salvat începutul de an livresc o altă carte, un roman scris la patru mâini. Nu-mi aduc aminte dacă am mai citit vreodată un roman cu două autoare, dar știu sigur că Perna cu fluturi are toate ingredientele unei cuceriri ad-hoc. Am citit-o subiectiv, deci fără să-mi propun să scriu despre ea și m-am trezit plimbată prin propria mea memorie, ghidată de diferitele borne lăsate în diferite locuri ale cărții. Mi-am regăsit diferite amintiri, care eram convinsă că s-au pierdut în veșnicie, una dintre ele fiind cea legată de Chanel No 5. Țin ținte că, prima oară după 1989, am găsit într-o consignație o sticlă de parfum mică, albastră în care am înțeles că ar fi fost celebrul parfum. Costa destul de mult pentru cât conținut avea (astăzi mă gândesc că era un soi de mostră sau de suvenir vândut de francezi pe la diferitele boutique-uri destinate străinilor), dar am cumpărat-o mai mult din curiozitate. Am ajuns acasă și m-am grăbit să miros parfumul! Nimic! Nicio notă care să mă impresioneze, nici cele de vârf, dar nici cele de bază! Un parfum comun, care n-avea nicio urmă de istorie în el și cu atât mai puțin ceva explicabil cu privire la succesul de-a lungul anilor. Mi-aduc aminte și acum dezamăgirea, la fel cum mi-aduc aminte că mi-am zis în gând că-s o ciudată, că habar n-am eu ce e cu parfumurile. Sticla am păstrat-o mult timp prin șifoniere, ca un fel de semn al dezamăgirii totale. Atunci mi-am dat seama că nu e de mine să merg la pomul lăudat, că scepticismul mă salvează de penibil și că nu voi putea niciodată să mă las purtată de val.

De ce mi-am adus aminte de Chanel No 5? Pentru că, în evocarea Claudiei, una dintre cele două personaje principale ale romanului Perna cu fluturi, celebrul parfum poartă aceleași dezamăgiri de natură olfactivă ca ale mele.

Am făcut un duș cu șamponul şi gelul Mariei, nu mi-am mai răscolit geanta după ale mele. I-aș fi folosit şi parfumul, de nu i-ar fi rămas fidelă dragului ei Chanel No 5, care însă nu mai păstrează nimic din prospețimea originalului. Pesemne că Mariei i se atrofiase simțul olfactiv, fiindcă, după ce producătorii celebrului parfum, în goana nebună după rentabilizare, au înlocuit câteva esențe naturale cu unele sintetice, a mai venit şi Uniunea Europeană să interzică trei ingrediente, pe motivul că sunt alergene. Din parfumul lui Coco a mai rămas doar un iz de vechitură etilisto-elitistă, o confirmare a zicerii „nimic nu mai e cum a fost”. Nimic. Nici eu! Spre deosebire de ieri, azi am o soră şi sunt copilul găștii lui Ciombe. Mi-am amintit: a fost una dintre bandele care au terorizat orașul în anii șaizeci-șaptezeci. O adunătură de derbedei băgați până-n gât în tâlhării, trafic de carne vie şi valută. Se bucurau, se spunea, de protecția discretă a Miliției şi Securității, ai căror informatori ar fi fost. Faima găștii a supraviețuit în oraș până prin anii optzeci. Mâna neagră a „serviciilor”. Nu m-aș mira să aflu că, după optzeci şi nouă, Ciombe a ajuns senator. Nu-i știu decât porecla şi tristul renume, dar nu vreau să aflu mai mult. În niciun caz azi. Pentru azi, mi-am propus o dimineață perfectă.

[...]

De fapt, am cu marea aceeași relație pe care-o am cu depresia. Nu a fost un singur episod, cel sever, de după moartea lui Victor. În studenție am încercat să mă sinucid. Am înghițit aproape un flacon de somnifere, după care m-a cuprins spaima şi am sunat la „Salvare”. M-am autodenunțat. Am ajuns la Urgențe trăsnind a Chanel No 5 (varianta originală!), cu speranța că parfumul îmi va acoperi mirosul de vomă. După spălăturile cu cărbune şi-o perfuzie, am fost ca nouă. (Ca după fiecare episod depresiv.) Un bătrân cu față de drojdier m-a oprit la externare. „De ce-ai vrut să mori, duduie? Ai trăit chiar totul? Ai dormit vreodată beată, în șanț? Ai cerșit vreodată o bucată de pâine? Ori măcar o țigară? Ai în față o mulțime de posibilități. Epuizează-le pe toate mai întâi! Apoi, n-ai decât să-ți iei viața. Cred că mai ești şi fată mare, nu?” (Eram.) De-atunci, mi-am dorit când şi când să fiu homeless, să dorm beată într-un șanț, cu mințile rătăcite, să mă afund în promiscuitate. „Gânduri precare”, mi-ar spune Silviu, cu unul dintre gesturile lui de lehamite, menite parcă să-l separe definitiv de orice formă de precaritate.

Un val s-a izbit cu atâta forță de stabilopod, încât m-a stropit toată. Cineva mă privește insistent.

— Doina Popescu & Daniela Ulieriu, Perna cu fluturi, Paralela 45, 2020

 

Săptămâna viitoare, despre mirosuri urbane și despre memoria străzii. 😊