 |
Nikos Kazantzakis Raport către El Greco Traducere de Alexandra Medrea-Danciu |
Îmi amintesc că mirosul a fost cel dintâi simţ care s-a trezit în mine; a fost cel care a început să facă ordine în haos.
Pe când aveam doi sau trei ani, fiecare om avea un miros aparte; înainte de a-l vedea îl recunoşteam după miros. Mama mirosea într-un fel, tata în alt fel, fiecare unchi avea mirosul lui, la fel fiecare dintre vecine. Când cineva mă lua în braţe, îmi plăcea sau îl respingeam, după miros. Cu timpul, această acuitate a slăbit, mirosurile s-au amestecat, oamenii s-au înecat cu toţii în aceeaşi duhoare de transpiraţie, de tabac şi de benzină.
Mai tare ca toate, distingeam cu precizie mirosul de turc de cel de creştin. Peste drum de casa noastră, locuia o familie de turci cumsecade. Când turcoaica venea la noi, mirosul pe care îl răspândea îmi făcea greaţă; rupeam un fir de busuioc şi îl respiram, ori îmi vâram o floare de mimoză în fiecare nară. Turcoaica asta, Fatima, avea o fetiţă de patru ani – cred că eu aveam vreo trei ani –, Eminé: ea răspândea un miros ciudat, nici de turc, nici de grec, dar care îmi plăcea tare mult. Eminé era albă şi dolofană, cu părul împletit în codiţe foarte subţiri, şi de fiecare codiţă, ca să o ferească de deochi, atârna o scoică, ori o pietricică albastră; palmele şi tălpile ei erau date cu hené; mirosea a nucşoară.
No comments:
Post a Comment