Imaginea „cuvintelor călătoare” lansată de Al. Graur în dicționarul său din 1978 ne-a îndemnat să pornim într-o călătorie pe urmele mirosului, analizând terminologia olfactivă de bază din greaca modernă, în raportul ei direct cu limba română. Analiza lingvistică este urmată de o ilustrare literară a temelor puse în joc de olfacție preluată din romanul Martor mi-e Dumnezeu de Makis Tsitas (Editura Art, 2019).
un articol de Claudiu Sfirschi-Lăudat
Cum miros grecii? Ei bine, la fel ca toată lumea. Sau ceva mai bine decât ceilalți, dacă e să urmărim vocabularul grecesc asociat mirosului și parfumului, ce reflectă îndelungata tradiție a Greciei în privința utilizării și producerii produselor parfumate. Și întrucât vocabularul unei limbi este cea mai bună oglindire a înțelegerii și a conceptualizării unei experiențe de viață, precum și a practicilor și a mentalității subîntinse limbajului, atunci examinarea cuvintelor din sfera semantică a mirosului ne promite o călătorie plină de învățăminte prin cultura unui popor care, pe lângă practicile și produsele sale, ne-a transmis nouă, românilor, un vocabular pe care îl folosim și azi, fără a fi conștienți de adânca istorie din spatele lui.
Funcție umană nedreptățită, în ultimele sute de ani, din punct de vedere filosofic, artistic sau social, mirosul deținea, la începuturile civilizației europene, un loc de seamă în rândul simțurilor. Simț direct, emoțional, neconceptualizat, el era – și încă mai este (de pildă, practica tămâierii în slujbele ortodoxe) – cel mai nimerit intermediar între om și divinitate. Ofrandele aromate și întrebuințarea uleiurilor parfumate în ritualurile sacre o dovedesc cu prisosință, iar atestările se regăsesc din belșug în textele scrise, începând cu eposurile homerice. Importanța mirosului este dovedită, de altfel, de miturile Greciei antice, studiate de Marcel Detienne în Grădinile lui Adonis. Mitologia aromatelor în Grecia și Dionysos și Pantera parfumată – ambele, apărute în traducere românească la Editura Symposion –, două cărți care au stârnit interesul pentru studierea și revalorizarea simțurilor și, în special, a mirosului și a parfumului, precum și a imaginarului creat în jurul acestora.
În ciuda preeminenței sale religioase și mitologice, mirosul a fost desconsiderat de filosofii antici, care l-au clasificat drept un simț minor, nefilosofic, mizând mai curând pe potențialul cognitiv al văzului. Dacă, la Homer și Hesiod, ofranda aromată se ridica în ceruri sau invita zeii printre oameni, reprezentând o cale directă de acces la divinitate, Platon pune accentul pe văz în apropierea de aceasta și de Ideile ce fundamentează ontologic și metafizic realitatea vizibilă. Nici Aristotel nu este mai generos cu mirosul, iar această poziție a fost îndeajuns ca tradiția europeană întemeiată de cei doi filosofi să pună la index mirosul și parfumurile. Asocierea pe care o face creștinismul între miros și carnal reduce la tăcere un simț care ne păstra cel mai aproape de natură, cu toate riscurile – morale, în primul rând – ce decurgeau de aici, deși este păstrată o ambivalență valorică, de vreme ce, pe de o parte, parfumul este repudiat drept un lux al corpului, dar, pe de alta, nasul participă la liturghie, inhalând tămâia.
Dar departe de mine gândul de a face o istorie exhaustivă a avatarurilor mirosului în cultura europeană. Mai fascinant mi se pare să urmărim firul ce unește două istorii, două civilizații – cea antică și cea modernă grecească – între care există mai multe deosebiri decât asemănări. Dar și când există asemănări, atunci lucrurile capătă o relevanță și mai mare. Iar aici avem în vedere supraviețuirea unor cuvinte și sensuri care spun o poveste pe înțelesul moștenitorilor europeni ai culturii grecești.
Înainte de a trece la prezentarea terminologiei olfactive de bază, aș vrea să subliniez că și în cazul limbii grecești ne întâmpină aceeași tăcere ce s-a așternut și în alte limbi europene peste simțul mirosului. Nici în greacă nu există, așa cum nu există nici în engleză, franceză sau română, o clasificare a mirosurilor și nici odoronime, adică un lexic coerent și consecvent al acestora. Cu alte cuvinte, mirosurile nu au nume, așa cum au, de pildă, sunetele sau culorile. Date fiind complexitatea și subiectivitatea lor, mirosurile sunt inefabile sau, în cel mai bun caz, pot fi aproximate prin trimitere la sursa lor. Criteriile de discriminare a mirosului sunt subiective, cum spuneam, ele înscriindu-se în spectrul descris de cele două extreme emoționale și igienice: agreabil-dezagreabil, mireasmă-putoare, curat-murdar. Greaca modernă confirmă acest cadru general, întâlnit și în restul limbilor europene.
— continuarea, în numărul 16/ 2020 al Revistei de Antropologie Urbană.
No comments:
Post a Comment