Hărți olfactive

  

Efemere, fluctuante, adesea greu de sesizat și de pus în cuvinte, mirosurile au mai curând consistența și natura norilor. Sunt și nu (mai) sunt, se perindă pe suprafața pământului, trecând dintr-un loc într-altul după capriciile curenților de aer. Natura aceasta a lor face imposibilă o hartă olfactivă a unui oraș, asemeni unei hărți cu obiective turistice, de pildă. Ea ar semăna mai curând cu un buletin meteo, care trebuie actualizat de la o oră la alta – sau chiar mai des. Și din acest punct de vedere, mirosurile și „știința” care le corespunde, osmologia, au mai multe în comun cu meteorologia decât cu orice altă știință exactă cu „-logie” în coadă. Localizarea mirosurilor pe o posibilă hartă e determinată în mare măsură de starea vremii, de presiunea și umiditatea atmosferică (fiindcă volatilitatea moleculelor odorante depinde de acestea) sau de forța vântului. La dificultatea obiectivă de a arăta cu degetul spre un miros și de a-l pune pe o hartă se adaugă factorii subiectivi: câți oameni vor folosi aceleași cuvinte pentru a desemna sau descrie un miros? Cu alte cuvinte și mai pe scurt, (sur)prinderea mirosurilor are ceva dintr-o vânătoare a himerelor.

Pe de altă parte însă, mirosurilor au și această natură: de a impregna un loc (sau o persoană), de a zăbovi și de a-și pune pecetea, devenind o marcă identitară. Știm cu toții cum miroase o casă părăsită sau o cafenea, un spital sau o farmacie, o fabrică și împrejurimile ei, o biserică sau un cimitir. Mirosurile încep să le definească și ajung să fie primul semn de recunoaștere al lor. Acolo, ele parcă împietresc, devin monumentale, în sensul etimologic al cuvântului: ceva ce stârnește (și păstrează) o amintire. Nici în acest caz mirosurile nu pot fi localizate cu precizie, ele fiind mai curând o atmosferă (iarăși imaginea meteorologică!), un aer al locului, însă prezintă avantajul de a ne putea referi la ele într-o manieră consistentă și constantă. Abia acum parcă devine posibil proiectul unei hărți olfactive. Scopul ei ar fi acela de a surprinde atmosfera unor locuri, aerul lor persistent și dominant. Și aici factorii subiectivi sunt hotărâtori. Preferințele „martorilor”, capacitatea lor de abstractizare și verbalizare, pragurile lor olfactive diferite fac să varieze spre infinit descrierile mirosurilor. Tot ce putem spera este atingerea unui numitor comun.

De ceva vreme, mă gândesc la o hartă olfactivă a Bucureștiului, la cum ar arăta ea, cum i-ar fi mirosul, cum s-ar împărți sau suprapune zonele olfactive. Recent, am întrebat o adolescentă, pentru un nou episod Față/Verso, cum îi miroase orașul București. A răspuns, fără să stea pe gânduri, „a sarmale și a grătar”. Eu aș fi răspuns: a gaze de eșapament, a Baccarat Rouge 540, pe alocuri, și a parfumuri arăbești cu dominantă de oud, mai peste tot. Însă nu am putut identifica mirosuri specifice unor zone ale Bucureștiului. Cum miroase la Universitate, în Piața Romană sau la Unirii și cum miroase în Rahova sau în Drumul Taberei. Poate nu am nasul atât de fin...

Voi ați putea alcătui o hartă olfactivă a Bucureștiului? Dacă nu pe zone, atunci una generică? Care ar fi mirosul orașului? Am fi mai mult decât bucuroși să primim de la voi un smellfie. 😊

 

---

Vezi și: Ready for a smellfie? Photo tags map the smellscape of a city.