#Antologie
Despuiat după baie, el își vărsase peste tot trupul un spirt de garoafă albă, foarte tare, care se zvânta repede, răcorindu-l de-l apucase dârdâiala și înconjurându-l într-un nor ghețos, îmbătător de dulce. Se știe că nimic nu e mai bun aducător aminte ca mirosul; niciodată pe calea văzului, sau pe a auzului, nu se pot chema din trecut icoane așa de mișcătoare, de duioase și de pline de fermec ca acele înviate de o cât de slabă aromă, de o undă cât de ușoară de parfum. Garoafa albă era floarea Domniței Smaranda, pentru ea la miazăzi, într-un colț de rai, se secerau nemeți de flori zăpezii, ale căror miresme stoarse și pecetluite între gingași pereți de cleștar-filaliu, slujeau să îmbălsămeze tot ce înconjura sau putea atinge sălbatica ei frumusețe. Și atât de trainică rămăsese, după atâția ani, legătura între aristocratica mireasmă și amintirea încântătoare a moartei, încât odată nu destupa Mihnea neprețuita sticlă, ce robea limpedele spirt gălbui, fără a nu încerca puterea ascunsă a vrajei. În seara aceea chiar, intrând în culă, unde pogora noaptea, i se năzări că mișcă perdelele din fund și că o vede trecând bălaie, în veșminte negre, prin umbră. Dar iute se dezmetici; era învățat cu această nălucire; ea îi stăpânea și viața, și visele, precum odinioară, îi făcuse din vis viață și din viață un vis.
— Mateiu I. Caragiale, Negru și aur
(în Opere, ediţie, studiu introductiv, note, variante şi comentarii de Barbu Cioculescu, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2018, p. 208)
No comments:
Post a Comment