UNDE S-A ASCUNS MIROSUL DE IARNĂ?
editor coordonator la Bookhub
După un an greu, care nu ne-a lăsat indiferenți, dar nici la fel cum eram acum doi ani, am ajuns să nu mai înțeleg rostul bilanțurilor, să mă întreb ce rost are să spun câte cărți am citit într-un an. Cum să pun în același top o carte de filosofie cu una de poezie? Cum să compar timpii petrecuți lecturând o carte din care n-am învățat nimic cu timpii petrecuți savurând, pur și simplu, un volum? Dar cu timpul petrecut în sălile de teatru (cât a fost, bun și acela) ce fac? Cum îl cuantific? Dar cu cel petrecut prin muzee sau galerii de artă? Nu vi se pare aberant să-ți cuantifici timpul liber? Să-l transformi în cifre lipsite de orice valoare intrinsecă (nu degeaba li se spune adeseori reci!)?
Timpul meu liber e timpul meu, nu-l vreau analizat, cuantificat, cenzurat, trecut prin nu știu câte filtre de calitate (oare?) impuse de diverși cenzori sociali. Am ajuns să ne expunem, să ne exhibăm viețile personale, de dragul unor întreceri în care nu ne-a cerut nimeni să ne implicăm și din care nimeni nu iese învingător. Când eram copil, ba chiar și în facultate, prea puțin importau clasamentele de genul „cine e cel mai bun la...”, se știa că țin cont de ele doar tocilarii și ahtiații după diverse funcții. În mediile personale din care am făcut parte, prea puțini erau încrâncenații după astfel de clasamente, nimeni nu voia să știe câte mii de pagini ai citit într-o lună, ci ce ai citit și, mai ales, cu ce te-ai ales. Existau (și mai avem și acum, e drept că muuult mai rar) dispute savuroase, pline de idei valoroase, iscate ca din senin. Era suficient să spună unul dintre noi ceva despre personajul X sau despre scriitorul Y și gata, cel puțin două ore lumea se oprea în loc. Am băut hectolitri de ceai negru (cel verde a intrat mai târziu pe lista preferințelor), am râșnit sute de kilograme de cafea (tocmai mi-am adus aminte că, la un moment dat, aveam trei râșnițe de cafea în cămară, două stricate și una bună!) și n-am băut aproape deloc sucuri acidulate! Ne legam de coperte (ciudat, defunctul plural „coperți” și acum îmi sună mai bine!), de designul de carte, de calitatea argumentării, dar nu și de numărul de pagini; preferam cu toții trei pagini excelent scrise în defavoarea a o sută citite lejer.
Aburii de ceai negru fac pereche nemaipomenită cu cărțile excelente, grele (în sensul de foarte, foarte bune); dacă exista și o felie de lămâie, deja eram în Paradis. Cafeaua e mai cosmopolită, se potrivește cu orice, e fără mofturi, când vrea beletristică, când vrea filosofia științei, tot ce contează e să fie tare și fără frișcă sau lapte. Mi-am adus aminte de asta în timp ce-i cumpăram fiicei mele primul ceai verde din viața ei. I-a plăcut atât de mult, încât tot drumul spre casă a tot scos exclamații de fericire. Ca să nu mai spun că a terminat de citit și cartea pe care tot promitea de ceva zile să o sfârșească de lecturat.
Tot astăzi am terminat de citit o carte începută ieri seară, despre care nu știu ce să spun: m-a enervat la fel de mult pe cât m-am bucurat să fac niște asocieri în mintea mea la care nu mă așteptam. Când e vorba despre obsesii personale și punerea lor în pagină, devin extrem de pretențioasă, fiindcă am citit prea multe cărți cu un astfel de subiect care numai literatură nu pot fi considerate. Se confundă deseori însemnările personale și introspecțiile cu literatura. Numai că de la a scrie un jurnal, a consemna niște obsesii, cu rol eliberator evident, până la a avea de-a face cu o carte de proză/ poezie foarte bună mai e cale lungă. Mai trebuie ceva – or, acel ceva face diferența. Astăzi, din păcate, oamenii se grăbesc, tocmai din pricina acelei exhibări pomenite mai sus, să se deconspire, să-și trădeze propriul eu și să aștearnă pe hârtie ceea ce ar trebui să rămână doar pentru ei înșiși. Nu mă recunosc în obsesiile vândute pe post de rețete de succes, după cum mă enervează la culme lamentațiile de genul „ce greu mi-a fost să ajung aici”. Nu-mi plac cerșetorii sentimentali, după cum nu vreau să-i am prin preajmă pe cei care se cred vinovați pentru toate păcatele lumii. Am uitat, sunt cel mai dur judecător al meu, îmi cenzurez ieșirile în public și am o obsesie pentru separarea vieții private de cea publică.
Până mă hotărăsc în ce categorie să încadrez cartea despre care pomeneam mai sus, mă gândesc că ceva bun tot a ieșit din toată povestea asta: mi-am dat seama că anul acesta n-am simțit niciun pic mirosul de iarnă. E atât de cald, încât port haina de toamnă, bluze cu mâneci scurte și ghetele subțiri. Bradul nu-mi mai dă nicio emoție, pentru că efectiv nu-l pot asocia nicicum cu senzația de iarnă, de ger și de ninsoare grea. În ultimii ani am avut parte de foarte puțină iarnă, dar anul acesta bate recordul! Nu mai sper în reîntoarcerea iernilor din copilărie, când făceam cazemate în fața blocului și ne băteam cu bulgări de zăpadă până cădeam osteniți de oboseală (apropo, a trebuit să-i explic fiicei mele ce e o cazemată și cum arată!), dar mai sper că e loc pentru câteva ninsori strașnice, care să acopere măcar pentru câteva zile pământul cu stratul acela de alb protector.
 |
 |
Seara, Kristoffer servește păstrăv marinat la aperitiv, apoi rață confiată. Mama, Stein și cu mine îi facem complimente, Oleei nu-i place peștele marinat și primește un sendviș în loc. Marthe e supărată pe Kristoffer fiindcă pregătise ceva ce ea nu poate mânca.
– Sunt multe gravide care mănâncă sushi. Depinde ce fel de pește este, îi spun.
– Până la urmă, eu știu mai bine, răspunde Marthe.
Înainte să înceapă să gătească, îi auzisem pe Marthe și Kristoffer discutând în bucătărie, ea i-a spus că făcea prea mare caz din asta.
– Nu poți sta toată ziua să confiezi mâncare; dacă te străduiești mereu să gătești atâtea feluri, ajungi să fii ocupat ore în șir și eu trebuie să o distrez pe Olea.
– Nu o distrezi chiar atât de mult, i-a spus Kristoffer.
Mănânc pulpa grasă de rață, cartofii plini de ulei, unt și cimbrișor, legumele cu oțet, îmi mai pun o porție de cartofi, beau vinul și îmi umplu paharul de două ori, mi-e totuna dacă li se pare că beau prea repede. Singurul care bea la fel de repede ca mine e Kristoffer.
— Marie Aubert, Oameni în toată firea, Paralela 45, 2020
Până la urmă, asta e de dorit: să nu stăm atâtea ore să încropim clasamente! Pierdem timp prețios, un timp în care am fi putut degusta un vin bun sau un fel de mâncare delicios, am fi putut sporovăi cu prietenii despre una ori alta sau – de ce nu?! – ne-am fi putut distra copios împreună cu cei mici.
Până data viitoare, să sperăm că va și ninge!
No comments:
Post a Comment