PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

De când a început să plouă și după ce a trecut și preascurtul episod de ninsoare și ne-am întors la ploaie, mi-am dat seama că Bucureștiul începe să-și piardă tot mai mult farmecul și frumusețea iarna. După ce faci slalom printre gropi și bălți și încerci să nu înjuri chiar fiecare șofer care trece în mare trombă pe lângă tine, nu prea mai ai niciun chef să admiri copacii încărcați de zăpadă sau să faci un om de zăpadă! Chiar nu mai ai cum! Abia astăzi mi-am dat seama de ce nu pot scrie, veneam la birou, mă așezam frumos să scriu, aveam ideile, mi se legau și, dintr-odată, nimic! Nu pun amânarea pe seama urâtului de afară, cât mai ales pe seama urâtului omenesc. Oamenii sunt și mai urâți când plouă și e frig! Paradoxal, pe vremuri ploaia spăla păcatele! Ca să compensez, am văzut câteva spectacole de teatru mai vechi. Toate lungi de peste trei ore, spectacole grele, diferite din toate punctele de vedere, care mi-au pus la încercarea capacitatea de analiză, dar și pe cea de sinteză. A fost ca un maraton artistic, pe care mi l-am (aproape) impus. O compensare la toată degringolada din jurul meu. Am încercat să și citesc, dar în afară de câteva fragmente nu s-a legat nimic.

Au continuat să curgă topurile – de toate felurile, nu doar literare. Mi se par grotești cele cu privire la evenimentele din viața personală; cum să clasifici întâmplări și evenimente care fac parte din viața ta? Și, mai ales, cum să vorbești despre ele public? Ceri validare? Ceri clemență? Ceri îngăduință? Că nu înțeleg și pace nevoia aceasta de a ierarhiza întâmplările (și faptele), de a le acorda  puncte și stele, de a le așeza pe rafturi și polițe alături de cele care nu-ți aparțin. E o formă de exhibare a intimității care denotă prezența unor patologii mai mult sau mai puțin dezvoltate. Este foarte adevărat că în spatele acestui fenomen există un altul, datorat aproape în totalitate dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă. Inflația de informație – tone de informații de care nu avem nevoie, nu ne sunt necesare, dar cu care suntem asediați zi de zi – trebuie contracarată prin ceva, numai așa se justifică unele reacții ale oamenilor.

Uitându-mă doar la titlurile topurilor de cărți – care, de obicei, conțin titlul ocupantei locului unu –, mi-am dat seama că pe multe le-am citit, dar m-am și mirat că în multe dintre ele nu m-am regăsit; cărțile acelea nu mi-au spus nimic, nu m-au făcut să mă întorc la ele, să le recomand sau să le păstrez măcar o amintire frumoasă. Dar mi-am mai dat seama de ceva: cât de mult s-a schimbat felul de a scrie! În ultimii treizeci de ani, subiectele preferate ale marilor scriitori rareori mai au ceva în comun cu aspectele frumoase ale vieților noastre; rareori se mai pomenește despre o nuntă ca fiind ceva firesc, un eveniment la care se râde mult (dau un exemplu ad-hoc) sau despre o naștere mult așteptată fără să fie pomenite spaimele cu privire la parcursul școlar și la ce rate bancare vor mai îngreuna bugetul familiei. Interioarele caselor sunt sterile, lipsite de personalitate, cu mobilier depersonalizat, făcut în seria celebră Ikea; aproape că nu există povestire sau roman care să nu facă referire la nevoia de a redecora spațiile interioare după standardele actuale, inoculându-se astfel cititorului ideea că demodatul te scoate din linia firescului, nota de conservatorism și ideea de retro te trimit obligatoriu în tabăra ciudaților.

Astăzi, când, în sfârșit, am găsit liniștea necesare unei lecturi, mi-am dat seama că aceste interioare sunt și aseptice, dar și depersonalizate olfactiv. Pur și simplu, nu prea mai găsești urme de parfum(uri) prin paginile multora dintre cărțile scrise în ultimii ani, mirosurile pomenite sunt deseori grele și din sfera celor degajate de dejecții, nu se mai gătește în casele timpului prezent decât foarte rar, fabricile de mâncare au înlocuit aproape total etapa de pregătire a mesei, când membrii familiei mai schimbau câteva vorbe despre cum le-a fost și ce urgențe s-au mai ivit. Și, ca să fie tabloul complet, nu se mai fumează! Și atunci când se întâmplă, e ca și cum fumătorul ar protesta cu privire la tot ceea ce se întâmplă! Cât de departe ni se par vremurile când la banchete, petreceri și aniversări nu exista să nu pleci de acolo îmbibat bine cu miros de tutun fin, semn că ai stat în camera unde se spuneau cele mai bune bancuri și glume! O, tempora! Tocmai mi-am dat seama că nu țin minte când am văzut ultima oară un pachet cu țigări Gauloises!

M-am născut în Franța. Prima noastră casă, în Strasbourg, a fost un apartament într-un bloc turn. Dimineața, vreme de aproape jumătate de an, lumina soarelui se revărsa prin perdele, mângâind cu degetele sale lungi și aurii ciucurii sofalei de lângă perete și copertele cărților împrăștiate ici-colo. Aveam mereu musafiri – imigranți, studenți, artiști fără un ban în buzunar. Cu toții citeau din lucrările unor autori precum Althusser, Guy Debord și Jean-Paul Sartre – și mai rar Simone de Beauvoir, dar asta aveam să observ mai târziu, privind retrospectiv –, apoi discutau despre ele. În aer pluteau tot felul de arome – mâncăruri turcești, libaneze, marocane, algeriene, siriene, toate bucătăriile din Levant. Și se simțea mirosul pătrunzător al țigărilor Gauloises. Între pereții apartamentului aveau loc frecvent dezbateri aprinse despre schimbare socială și dreptate socială. Pentru părinții mei și pentru prietenii lor, revoluția nu a fost un substantiv. A fost un verb. — Elif Shafak, Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării, traducere de Adina Avramescu, Polirom, 2020

După cum vedeți, lectura eseurilor (Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării este un eseu foarte bine scris și articulat în jurul câtorva idei-ancoră foarte frumos exploatate stilistic) are uneori urmări nebănuite. Să tot mai fie astfel de lecturi! Am mare nevoie de ele acum, când valurile de mizerie par să scufunde total orașul.