Some of this apple a day keeps things of beauty on my way

Un text de Elena Mădălina Nica

 

Cred altceva decât mi s-a spus despre Lolita Lempicka for women (Le premier parfum, varianta originală din anii ‘90, a cărei reformulare relativ recentă nu o cunosc). Cred că mi se potrivește şi se numără printre parfumurile concepute să aibă realmente ceva de spus şi prin care am ceva de spus despre mine. Ani la rând, deşi îl descoperisem la o verișoară şi îmi picase cu tronc, am evitat să-l cumpăr, să-l fac şi al meu. O prietenă a mea îl considera parfumul ei, atât de al ei încât îi displăcea să-l poarte şi altcineva. L-am purtat din când în când, în vacante petrecute cu cea mai dragă dintre verișoare. Şi am rămas atârnată de el, ca de un început neasumat şi deci neconsumat pe de-a-ntregul.

Acei ani au trecut. Relația mea cu Lolita Lempicka nu mai e clandestină. Coming out-ul s-a întâmplat târziu. În Amsterdam, acum șase ani, când am găsit un flacon de apă de parfum. Era ziua în care o altă prietenă m-a ajutat să nu fiu lovită în plin de un lanț de bicicliști. Ar fi fost din vina mea, nu a lor, dacă se întâmpla. Îi mulțumesc pentru gestul său vigilent.

Amsterdamului îi mulțumesc, printre altele, şi pentru că mi-a redat Lolita Lempicka. Poate ușurarea că a fost evitat accidentul a contribuit la eliberarea de istoria cu evitatul. Poate întregul context. Poate era doar momentul să-mi dau voie. Parfumul acesta mă ajută, într-un fel diferit de celelalte care îmi plac tare mult, să mă conțin, să nu ezit, să îmi dau voie şi măcar să am impresia că mă aflu exact unde trebuie, chiar şi atunci când parte din minte se duce unde vrea ea, nu eu. Până şi atunci când va fi poate nevoie de brațul unui prieten să evite pericolul. Știu, „trebuie” e un verb tricky, căci e impersonal. Să nu intrăm în asta acum. Mai bine încerc să vă spun pe unde îmi fuge mintea, actualizându-mi amprenta acestui parfum despre care sigur veți găsi recenzii bine scrise.

Nu-mi fuge la Lolita lui Nabokov şi nici la picturile Tamarei de Lempicka. Legat însă de Nabokov, îmi vine în minte ideea lui că stilul e mai important, în proză, decât povestea. Debatable (nu ştiu cum este în parfumerie, nici dacă între stil şi poveste există vreo ierarhie; cred că merg bine împreună.) Simțurile mi se duc la fluturi, mulți fluturi. Unii sunt, da, fluturi din stomac. Alții sunt fluturi după care Nabokov probabil că, după cum îl știți, ar alerga. Mai exact, simțurile se duc la arome purtate de aripile lor pudrate de colo până colo, amestecate atât de bine încât nu-ţi dorești să le identifici pe fiecare în parte. Pe unele dintre ele le-ai putea regăsi într-o fructieră din cristal, cu batoane de vanilie şi fructe roșii, așezată la rădăcina unui copac, lângă o vază cu iriși şi flori violet legate cu o fâșie de satin. Ai ști că cineva le-a așezat acolo pentru plăcere estetică şi explorare senzorială.

Plus moscul, pentru care am a soft spot. Lolita Lempicka e unul dintre parfumurile pe care e bine să le lași așa, doar să fie cu tine. Fără să te opui primului impact, năucitor precum mărul din povesti – şi cea biblică, şi cealaltă –, lucru despre care avertizează flaconul-măr, un statement al cărui aspect își asumă simbolistica, parabola şi metaforele, fără ca licoarea din el să miroasă a măr.

După ce primul impact se îndepărtează – așa cum cineva şi-ar da jos capa brodată în culori cu irizații ivorii, de bronz şi cupru şi ar așeza-o pe o canapea în stil baroc, în colțul unei camere înalte –, încep să se apropie fluturii, intrați pe fereastra cu vitralii, întredeschisă. Seamănă întrucâtva cu cei din camera lui Fanny dintr-o anumită secvență din filmul Bright star*, deși camera ei este mai degrabă simplă şi austeră, ceea ce parfumul Lolita Lempicka nu este. Dansul lor duce undele creierului dincolo de pragul unde liniștea lui devine o muselină îmbibată cu aromele fâlfâitoare ale culorilor proiectate de vitralii, prin care lumina din grădină trece, nu fără freamăt, cu tot cu atingerea iederei urcate până spre vârful anumitor copaci.

După mult timp, fie că frecvența undelor cerebrale creste sau nu şi chiar dacă unii dintre fluturi au dispărut, lichidul din măr, deja absorbit cu totul de piele, încă are de spus câte ceva. Despre lumina din picturile lui Rembrandt, despre pământul din Arles reavăn după o aversă, despre canale întortocheate din Amsterdam şi din Bruges, despre două trupuri întinse pe iarbă, cu privirea în nori, despre urmele lăsate în papile după ceva timp de când ai terminat o bomboană Anis de Flavigny cu gust de violete, despre tăcerea dulceagă a unor străduțe urbane înguste unde localnicii își beau cafeaua duminica dimineață în propriile curți, despre mișcările aerului printre coroane de migdali înfloriți când amurgește. Despre mișcările inimii când alți fluturi apar, ca din senin, mai ales înăuntru. Așa s-a întâmplat şi atunci când m-am apropiat de primele tablouri din Muzeul Van Gogh.

Şi da, despre Noapte înstelată reprodusă pe un tricou. Mulțumesc, Livia, că m-ai încurajat să mi-l cumpăr. Știam că nu-l prea voi purta, să nu-l deteriorez în vreun fel, din vreo neatenție. Viața efemeridelor însă n-o poți prelungi. Ai încredere că mai sunt acolo de unde au venit şi primești ce îți aduc. Nu li te opui. Dacă nu te sperii de ei atunci când sunt mulți, nici fluturii nu se sperie de tine. Şi nu fug. Numai nu îi ține captivi. Oricum, indiferent cât ar trăi, „a thing of beauty is a joy for ever”.

Lolita Lempicka for women e şi despre ce poți trăi într-o noapte înstelată. Dacă îți dai voie, printre stele baletând dacă le privești cu ochii mijiți şi rădăcini însetate curgând în pământ.

L-am cumpărat într-o clipită. Știam că e un măr năzdrăvan – nu se va altera, oricât de mult îl voi păstra. Nu ucide – trezește la viață. Nu aduce cădere, deși poate aminti, dacă nu de acel paradis, atunci de paradisuri pe care cred că, de fapt, nici nu le-am pierdut. Nu cu totul. Şi nu de tot.

Scot sticla din cutie, o privesc, miros codița mărului. Îi spun în gând ce le voi spune şi celorlalte parfumuri care îmi sunt tare dragi, fie că le mai am în casă, fie că nu: „A thing of beauty is a joy for ever:/ Its loveliness increasses; it will never/ Pass into nothingness...”.

____________________

* Filmul povestește ultimii ani din viața lui John Keats. Romanticul acesta spune mirosuri cum nu mulți au reuşit în poezie, înainte şi după el. (Re)ciţi-i măcar Endymion, dacă nu şi Ode to autumn. Onorându-i acest poem, casa Jo Malone a anunţat, acum ceva ani, în casa din Londra unde a locuit Keats, lansarea parfumului English pear & fresia.

 

Geoffrey Jones || ”Beauty Imagined. A History of the Global Beauty Industry”

Pe etichetele produselor de igienă și de înfrumusețare pe care le folosim zilnic stau branduri mai mult sau mai puțin cunoscute, iar în spatele brandurilor, companii naționale sau, de cele mai multe ori, internaționale. Poate ne imaginăm că aceste produse ni se adresează direct nouă și nevoilor noastre personale, însă majoritatea lor sunt folosite – în funcție de buget, desigur – de vecinul nostru de bloc, de conaționalii noștri sau chiar de oameni de pe alte continente. În epoca „satului global”, brandurile sunt globalizate și ele, cu câteva adaptări în funcție de specificul cultural al țărilor în care sunt distribuite și/sau fabricate.

Dacă în cazul igienei, rezultatele sunt evidente, ușor de testat, cu alte cuvinte, științific controlate, în cazul frumuseții, o întrebare firească care s-ar putea pune este următoarea: cine își imaginează frumusețea noastră? Noi sau companiile care definesc norma de frumusețe? Tot într-un context al globalizării, frumusețea devine standardizată, normele ei impunându-ni-se din afară. Iar femeile știu mult mai bine acest lucru – chiar pe pielea lor, la propriu – decât bărbații.

Cine sunt cei care ne imaginează frumusețea și nevoile? O mână de antreprenori ingenioși, la începuturile acestei industrii a „artificiului nenecesar”, preluați și asimilați de companii ce au crescut de la an la an, devenind globale.

Povestea acestor antreprenori cu idei îndrăznețe și a globalizării companiilor cărora le-au dat naștere, inspirându-le conceptul, este spusă fascinant de Geoffrey Jones în cartea sa Beauty Imagined. A History of the Global Beauty Industry, publicată la  Oxford University Press, în 2010.

Structurată cronologic, cartea studiază tendința globalizării industriei produselor de frumusețe de la sfârșitul secolului XIX până în zilele noastre, urmărind transformarea brandurilor și a companiilor locale (regionale sau naționale) în simboluri internaționale, care dictează norme, nevoi, așteptări și visări pentru consumatori extrem de diverși, uneori, dar care ajung tot mai uniformi în gusturi și idealuri. Prin fața ochilor ni se perindă personalități cunoscute – Eugène Rimmel, François Coty, Elizabeth Arden, Helena Rubinstein, Anita Roddick, Estée Lauder – devenite branduri, apoi monoliți intercontinentali, care răspund global unor idealuri de frumusețe definite cultural și social, o tensiune care se traduce în mecanisme de marketing și publicitate care nu mai au de-a face cu frumusețea noastră, ci cu modul în care funcționăm psihologic drept consumatori anonimi și nediferențiați.

Fără să cuprindă judecăți morale, cartea lui Geoffrey Jones te pune însă pe gânduri. Cine ești și cât contezi în tot acest proces, suntem folosiți în construirea unei industrii de biliarde de dolari, de care profită o mână de oameni, unde ne regăsim în această imagine a frumuseții uniformiza(n)te, plătim brandul sau efectele reale ale acestuia – sunt doar câteva dintre întrebările care se strecoară printre rânduri. O lectură mai mult decât utilă. 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Povestea merge mai departe

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

Te întrebi câteodată unde se duce viața când se duce. Și ca să găsești răspunsul, cel care te mulțumește și care-ți dă satisfacția unei căutări încununate cu succes, te duci pe căi nebătătorite. Așa afli ce (mai) poți face cu tine sau pentru tine. Căci, dacă nu tu, cine altcineva?

Ieri mi-am dat seama că toate sticlele de parfum pe care le alternez în perioada asta sunt albastre. Mă rog, sticla sau conținutul. Picătura aceasta de albastru mi-a fost de-ajuns! De când mă știu, mi-a fost suficientă pentru o reîntoarcere la mine însămi. Dintr-odată, ritualul curățeniei a devenit simbolic, încărcat de semnificații nebănuite cu un ceas în urmă. Trei ceasuri mai târziu aveam casa lună (inclusiv terasa!) și o poftă nebună de citit. Unde mai pui că și motanul a venit la picioarele mele să-și doarmă primul somn de noapte (la el noaptea e fragmentată în vreo trei episoade – a se deduce de aici cam de câte ori ne trezim unii sau alții de prin casă, ca să-i dăm apă/ mâncare/ drumul pe terasă).

De două săptămâni – de fapt, de vreo două luni –, încerc să nu mă las subjugată de online. Să trăiesc și în afara unui virtual pe care nu mi-l doresc și nu mi-l asum nici măcar o secundă. M-am înfuriat de n ori pe zi doar pentru că statul pe scaun la birou cu orele mi-a răpit bucuria lecturii și a altor tabieturi. N-am mai avut timp/ chef să savurez nici mâncarea preferată, nici măcar cafeaua n-a mai avut aromă, habar n-am când nucul din fața terasei a devenit galben, n-am simțit miros de frunzar și foc de toamnă, crizanteme mi-am cumpărat doar o singură dată... Să nu-mi aduc aminte de durerile de coloană și de vizita la oftalmolog (ochii încă nu m-au trădat, doar coloana vrea și ea nițică verticalitate, dacă se aude pe undeva!). În fiecare dimineață respectam cu strictețe ritualul, ultimul pas în ordinea firească a lucrurilor fiind parfumarea. Problema e că nu mai conta cu care dintre ele! Repetam gestul mecanic, doar pentru că aveam nevoie de ancora aceea atât de des invocată de unii sau alții mai pricepuți într-ale...

După ce mi-am reconsiderat sticlele de parfum (nu toate, câteva sunt bine ascunse prin dulapuri) mi-am luat cana de ceai și... prima carte care mi-a căzut în mână are și ea nițel albastru pe copertă! Știam eu de ce este culoarea mea preferată! (Adevărul e că teancul cu „de citit acum!” e atât de înalt, încât cred că va trebui să-l transform în două mai mici!). Pictoromanul ăsta e isprava a doi oameni frumoși, Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, oameni care au puterea de a ne readuce frumosul în prim-plan. E imposibil să nu-ți placă cum tablourile lui Felix Aftene își găsesc cea mai bună descriere în povestea scrisă de Lucian Dan Teodorovici. N-ai cum să nu-ți dai seama că povestea merge mai departe doar dacă are cine s-o spună. Atâta vreme cât va mai fi un povestitor printre noi, încă mai avem o șansă!

Trebuie să-i mulțumesc mustății lui Dalí pentru că astăzi am poftă de scris, de citit, de mirosit, de degustat, de viață. Să ne trăiască artiștii, căci fără ei ne-ar fi totul mai searbăd. În cinstea lor, astăzi încerc să dau de urma unei ciorbe de burtă. Ardei iute am! 😊

❞

Atunci, corbul a lăsat să-i cadă perla din cioc pe creștetul artistului, iar perla a rămas acolo, de parcă ar fi fost vorba despre un cap cubic, nicidecum despre unul imperfect sferic, după care și-a desfăcut aripile, a bătut din ele, a făcut un rotocol, al doilea, al patrulea rotocol deasupra omului și s-a pierdut în înaltul serii coborâte peste acea margine de câmpie.
Iar artistul s-a gândit abia atunci, după ce corbul s-a pierdut în înaltul serii, că a uitat să-i ceară zburătoarei să-i spună cum o cheamă. Și chiar din clipa aceea și-a dat seama că Odin, zeul vechilor scandinavi, avea doi corbi, unul pe nume Hugin, care însemna cunoaștere în limba nordică veche, iar altul pe nume Munin, care însemna memorie în aceeași limbă. Numai că și-a dat seama de asta fără vreun folos, căci o discuție pe o asemenea temă nu mai avea cu cine să poarte. În plus, deja intrase în oraș și mirosurile ce veneau dinspre taverne și restaurante îi trimiteau diverse impulsuri către stomac.
Așa încât și-a scuturat capul, a prins perla dăruită de corb în mâna dreaptă, a vârât-o în buzunar și a început să se gândească la o ciorbă de burtă cu ardei iute.
— Felix Aftene, Lucian Dan Teodorovici, Mustața lui Dalí și alte culori (pictoroman), Editura Polirom, 2020

❞

„Aroma timpului”, un roman de Núria Pradas (Humanitas, 2020)

Aroma timpului
Núria Pradas

Traducere din catalană și note de Jana Balacciu Matei
Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2020

  

Romanul Aroma timpului ne oferă o incursiune în fascinanta lume a parfumurilor,
care ne face cunoscută una dintre cele mai pline de glamour perioade ale secolului XX.

 

„Parfumul ei trebuie să aibă miros de femeie. Nici de cocotă, nici de soție supusă. Nici de tânără, nici de bătrână. Nici de extravaganță, nici de discreție. Doar de femeie. Să fie parfumul feminității.“ De la Grasse, leagănul  parfumeriei de înaltă clasă, la Barcelona de după războiul civil, trecând prin Parisul lui Coco Chanel, Aroma timpului povestește despre cine și cum face parfumurile și vorbește despre viața unui om care se construiește pe sine și ajunge în vârf, după ce depășește multele lovituri primite de la viață. Destinul lui Pablo, orfanul barcelonez devenit parfumier de excepție, este legat de Coco Chanel, al cărei renumit Chanel N° 5 va face istorie și va deveni legendă.

❞

„Núria Pradas realizează echilibrul perfect între tramă, personaje și cadru, în timp ce îi dezvăluie cititorului partea cea mai ascunsă a lumii parfumurilor.“
CARE SANTOS

❞

„Aroma timpului este un roman despre autodepășire și maturizare, istoria unui orfan care trebuie să lupte cu adversitățile într-o țară care nu este a lui, în timp ce își croiește un drum propriu. Núria Pradas suprinde excelent trecerea de la copilărie la adolescență și, mai departe, la vârsta adultă, intercalând  în această evoluție multe secvențe cotidiene și, bineînțeles, parfumuri. Cartea nu se pierde în scene de eroism, nici în idealism, ci suprinde viața unei epoci, cu luminile și umbrele sale, așa cum a fost.“
Revista Krítica

❞

„O magistrală lecție de istorie combinată cu un imn adus vieții și speranței. O odă închinată căutării luminii în momentele cele mai întunecate din viață.“
www.quellegeixes.eu

 

Pablo Soto rămâne orfan la unsprezece ani și trebuie să călătorească, în vremuri de război, din Barcelona până la Grasse, capitala franceză a parfumului, ca să locuiască împreună cu mătușa, unchiul și vărul său.  Franța îi va oferi nu doar un cămin și căldura unei familii, ci și ocazia de a pătrunde în lumea parfumurilor sub îndrumarea marelui parfumier franco-rus Ernest Beaux, în al cărui atelier va avea șansa să o întâlnească pe Coco Chanel. În timp ce, pe dealurile însorite unde se cultivă iasomie, trandafir și lavandă, Pablo se îndrăgostește fără speranță de Claudine, maestrul lui creează un parfum care va revoluționa lumea miresmelor secolului XX, așa cum hainele imaginate de celebra creatoare de modă au revoluționat viața femeilor, marcând marea emancipare feminină de după Primul Război Mondial: Chanel N° 5. Nici o iubire imposibilă, nici războiul care va mătura încă o dată Europa nu-l pot opri pe Pablo, trimis de Ernest Beaux să se perfecționeze la Paris, să devină un mare parfumier. Așa cum nici Pablo, fugind la Barcelona, nu poate opri trecutul să-l ajungă din urmă.

 

Scriitoarea catalană Núria Pradas s-a născut la Barcelona, în 1954. După studii de filologie catalană la Universitat de Barcelona, absolvite în 1980, își începe cariera în învățământ. Colaborează cu compania teatrală Enric Borràs, experiență care o inspiră să coordoneze trupe de teatru de copii, iar în prezent face parte din compania Ull de Bou din Sant Esteve Sesrovires. Prima ei carte, Sol d’hivern, apare în 1995 și inaugurează un lung șir de volume pentru copii și tineret, între care: L’extraordinària píndola rosa (1995), Parella de dames (1996) – Premiul Ferran Canyameres –,  Algú ha vist en Puck? (1997), Simfonia per a un segrest (1998), La princesa Pomèlia (1998) – Premiul Carmesina –, Laura (1999), A carn, a carn! (2002) – Premiul Ciutat d’Olot –, L’últim refugi (2004), Curs per a joves detectius (2005), Misteri al carrer de les Glicines (2006), Postals en sèpia (2008), Els secrets de la vida (2009), La tieta Adela a Venècia (2011). În 2012, Núria Pradas își publică primul roman pentru adulți, Sota el mateix cel, distins cu Premiul Carlemany. Acesta este urmat de La noia de la biblioteca (2014), Somnis a mida (2016), La pintora del barret de palla (2017) și Aroma timpului (L’aroma del temps, 2018; Humanitas Fiction, 2020), romane care se bucură de mare succes, devenite bestselleruri. Cel mai recent roman al său, Tota una vida per recordar, apărut în 2020, a fost distins cu Premiul Ramon Llull.

— Fragment —

 

Prima zi de lucru la Guerlain. Pablo s‑a dat jos din pat cu gândul la Ernest Beaux. Maestrul lui. Mentorul. Cât de frumos se purtase cu el, cât îl ajutase! Nu putea să‑l dezamăgească. Pentru el, doar pentru el, a încercat să‑și șteargă de pe chip urmele suferinței și nesomnului. S‑a spălat, s‑a ras, și‑a pus cele mai bune haine și s‑a îndreptat spre numărul 68 de pe Champs‑Élysées. Odată ajuns, surpriza l‑a făcut să uite pentru câteva ore durerea ce‑i sfâșia inima.

L‑a primit însuși urmașul marii și glorioasei familii de parfumieri, Jacques Guerlain, bărbatul cu ochi mici strălucind în spatele ochelarilor rotunzi, cu barbă și mustață ușor încărunțite, chip cordial și voce senină, liniștită. I‑a arătat cu mândrie casa, fără să uite să‑l amintească pe Beaux, pe care‑l numea „bunul meu prieten“.

— Magazinul datează din 1914, îi explica parfumierul cu un zâmbet pe buze. S‑a deschis puțin înainte să se întunece pentru patru ani cerul Parisului, al Franței și al unei jumătăți de lume.

Oftă. Evident, purta încă în suflet amintirea Marelui Război.

— Eu tocmai scosesem pe piață L’Heure Bleue. Îl știi?

— Da, domnule. Ernest Beaux mi‑a prezentat toate crea­țiile dumneavoastră.

Guerlain zâmbi mulțumit.

— Bunul meu prieten, Beaux… 

Îi puse o mână pe umăr și, cu o figură mai gânditoare, întrebă:

— Și cum l‑ai defini dumneata?

— L’Heure Bleue? Neîndoielnic, un parfum romantic și penetrant. Cum să spun? Pablo își pironi privirea în pă­mânt și imediat o ridică spre chipul atent al bărbatului. Găsise cuvintele pe care le căuta: E de o infinită tandrețe.

Guerlain rămase cu ochii pe el câteva secunde. Ochii îi erau zâmbitori; gura, la fel.

— Beaux nu se înșală niciodată. Îmi place de dumneata, tinere. Am creat L’Heure Bleue ca un omagiu adus impre­sioniștilor. Sunt un mare admirator al lui Degas, Monet, Caillebotte… Cum vezi, cu parfumul ăsta am convertit admi­rația în inspirație.

Au continuat vizita. Laboratoarele lui Jacques Guerlain l‑au lăsat pe Pablo cu gura căscată, prin dimensiuni, prin mulțimea de oameni care lucrau acolo. Dar, mai ales, prin modernitate.

— Franța s‑a schimbat mult după război, nu ți se pare, tinere? zicea Guerlain cât pășeau cu clinchetul flacoanelor ca muzică de fond.

Cu ochii pe biurete, cristalizatoare, creuzete, pipete, plăci filtrante, a dat neatent din cap.

— Cred că după război toată lumea a învățat să conviețuiască cu toată lumea. Au căzut barierele, nu ți se pare? Trăim acum într‑o lume plină de posibilități, ca și de incertitudini. Oamenii vor să uite trecutul, de aceea astăzi se trăiește pătimaș. Parisul s‑a schimbat, oho! Bulevardele sunt luminate electric, mașinile au cucerit străzile… Iar femeile…

Guerlain se opri.

— Femeile!!! Acum își pun rochii lungi doar când merg la Operă, prietene. Coco Chanel a schimbat gusturile, nu ți se pare?

Lui Pablo cuvintele i‑au murit pe buze. Numele Chanel îi adusese în minte, cu o forță devastatoare, chipul lui Clau­dine. I‑a trebuit un mare efort ca să se concentreze pe ce‑i spunea Guerlain.

— Am descoperit publicitatea, sportul… Aviația! Acum viața este pasionantă, iar femeile strălucesc mai mult decât rochiile lor cu paiete.

Au străbătut laboratorul mare și au intrat într‑unul mai mic, dominat de orga de parfumuri, mai mare și mai frumoasă decât cum văzuse Pablo vreodată. Era uimitoare: din lemn de plop, lungă de doi metri și jumătate, înaltă de un metru. Avea trei registre de rânduri de eprubete cu diferite esențe, peste trei sute. Lui Pablo i se părea că poate să perceapă, intens, esențele din ele. Simțea furnicături în inimă la gândul că o să lucreze cu o asemenea orgă.

Pereții laboratorului erau și ei plini de flacoane, reflexele lichidelor din ele dansau pe tavan. Pe o masă mare, din lemn negru, erau împrăștiate sticluțe bine închise, câteva dosare cu sute de formule și boluri cu câte ceva din toate.

— Acesta mi‑e sanctuarul. Aici lucrez eu. Scaunul pe care îl vezi este cel pe care l‑au folosit bunicul, tatăl și unchii mei. Toți parfumierii familiei au lucrat cu aceste flacoane, arătă el cu brațele. De peste două sute de ani s‑au așezat în fața acestei magnifice orgi să‑și elaboreze esențele. Continui­tate, cum vezi. Mă reconfortează să știu că de secole parfumierii își fac meseria în laboratoare ca acesta. Când sunt aici, printre aromele și formulele mele, crede‑mă, tinere, nu‑mi mai trebuie nimic.

Ochii lui Pablo rămăseseră fixați pe o colecție de sticle expuse într‑o vitrină. Păreau vechi, erau superbe. Jacques Guerlain îi urmări privirea și zâmbi:

— Văd că ți‑a atras atenția mica mea colecție de sticle de parfum din secolele XVIII și XIX.

Parfumierul se îndreptă spre vitrină, luă o sticlă și i‑o arătă. Era din cristal tăiat, cu eticheta pictată manual. O deschise. Esențele din ea se evaporaseră cu timpul, lăsaseră doar pe fund reziduuri. Pablo a putut totuși să detecteze umbra puternică, îmbătătoare, a aromei unor flori de o răceală metalică.

— Știi, tinere? Pe vremea aceea parfumierii cumpărau sticluțele de parfum de la sticlari. Clientul își alegea sticla care îi plăcea și o umplea cu parfumul preferat. De‑aici, colecția asta.

Puse sticla la loc în vitrină, ca pe o comoară.

— Flaconul este fundamental pentru un parfum, nu crezi? Ne ajută să‑i înțelegem limbajul, fiindcă înainte să‑i percepem esența, crede‑mă, parfumul intră prin ochi.

Se îndreptă spre orgă și, fără să ezite, luă un flacon. Pulve­riză puțin lichid pe o mouillette și i‑o oferi lui Pablo:

— Ultima mea creație.

— Shalimar? exclamă Pablo, fără să‑și poată ascunde emoția.

— Shalimar! Îl știi, tinere?

— Ernest Beaux mi‑a vorbit despre el. Era entuziasmat. Mi‑a povestit cum l‑ați creat pornind de la Jicky, cu noi molecule dulci.

— Și bergamotă, iris și, mai ales, vanilie. Am vrut să îi dau un aer oriental, o aromă de lemn și de ambră. Senzualitatea lui este un omagiu adus împăratului Shah Jahan, care, în urmă cu patru secole, s‑a îndrăgostit pătimaş de prințesa Mumtaz Mahal. În onoarea ei a construit Grădinile Shalimar, ei i‑a dedicat Taj Mahal.

Pablo scutură mouillette, o apropie de nas și inspiră profund cu ochii închiși. A fost nevoit să‑și muște buzele, ca să‑și reprime țipătul. De admirație nemărginită.

Asta era emoție lichidă!

În secundele în care Shalimar și magia lui i‑au pus stăpânire pe simțuri, lui Pablo i‑a fost clar că poate n‑o va avea niciodată pe Claudine lângă el, dar că își va umple golul vieții lui lipsite de iubire creând parfumuri. Da, într‑o bună zi o să fie și el capabil să transforme senzualitatea într‑o mireasmă. Una ca aceea de Chanel N^o 5 sau de Shalimar.

Terminaseră vizita în laboratoare. Jacques Guerlain i l‑a prezentat pe omul său de încredere, acesta urma să‑l instruiască în noile lui obligații.

— Tinere, deocamdată te așteaptă multă muncă. Dar, într‑o zi, mi‑ar face plăcere să te duc să vizitezi fabrica noastră de la Bécon‑les‑Bruyères. Aa, și dacă ai nevoie de mine în vreo problemă, nu trebuie decât să urci la etajul patru al clădirii.

Pablo ridică din sprâncene, într‑o întrebare mută.

— Acolo stau cu familia. O să‑mi facă plăcere să‑ți arăt colecția mea de pictură impresionistă.

Se îndreptă spre ieșire, dar se opri în ușa laboratorului și‑și întoarse capul. Cele câteva vorbe de rămas‑bun au zburat spre Pablo ca notele delicate de iasomie.

— Și, nu uita, tinere, cum zicea bunicul meu, marele Pierre‑François Guerlain, fondatorul acestei case: „Faceți produse bune. Nu faceți niciodată rabat la calitate. În rest, idei simple, scrupulos aplicate.“ La revedere. 

Parfumul domnilor — identități olfactive asumate (III)

un articol de Monica Neațu

 

Despărțirea de trecut a dominat universul anilor ‘90. Inovația, marketingul și globalizarea au grăbit ruptura de un trecut strălucitor, dar angoasant. Apropierea noului mileniu a adus în lumea parfumeriei consumul rapid și succesul efemer, lansările de noi parfumuri au devenit din ce în ce mai numeroase – circa 150 pe an –, iar bugetele pentru publicitate au explodat. Marile case, înghițite de giganții luxului (LVMH, Kering, Richemont, Shiseido etc.), abandonează magazinele exclusiviste, comercializând tot mai des prețioasele lor miresme în supermarketuri olfactive. Liber să circule printre rafturi, să testeze în voie farduri, creme și parfumuri, publicul se lasă atras de noutățile momentului. Dar tot aici are loc un fenomen interesant: fiecare gen își are raionul lui de parfumerie, doamnele la dreapta, domnii la stânga, cum a remarcat cu ironie un critic. Domnii pot alege dintr-o gamă olfactivă care evoluează de la o zi la alta. Parfumuri, creme, spume de ras, loțiuni după bărbierit, deodorante, o compoziție cunoaște o multitudine de interpretări și oferte.

---

CK One

---

Excesele nopților de la New York sau Paris, urmate de epidemia SIDA, au readus gustul pentru apele ușoare, terapeutice, care purificau și ofereau o gură de aer proaspăt. Sunt date uitării apele din anii ‘70, sofisticate și pe un fond ciprat. Apa neutră, transparentă și proaspătă este cea care atrage publicul, iar miresmele unisex sunt evocate prin intermediul unei campanii publicitare care face epocă. CK One (1994), creația casei Calvin Klein, propune o reclamă alb-negru, siluete filiforme, androgine, fără o identitate sexuală clar formulată, portretul unei generații profund deziluzionate, desprinsă de cultura și valorile părinților. Flaconul farmaceutic, minimalist și neutru, se integrează în universul masculin și feminin. Alberto Morillas și Harry Fremont au imaginat o apă lemnos-moscată, curată, cu note acide de lămâie și mirodenii. Un pariu reușit, spun specialiști, căci pe piața americană aroma de citrice este asociată produselor menajere. Agreat de tineri și ușor de purtat, CK One amintește de pasiunea secolului al XIX-lea pentru apele ușoare, cu note de hesperide, curate și androgine. Dar nu este o reconstituire istorică, pentru că acordul pe ceai verde, imaginat de Jean-Claude Ellena în 1992 (Eau parfumée au thé vert de la Bvlgari), a fost una dintre sursele de inspirație. Agreat de domni și ușor de purtat, CK One este victima propriului succes, fiind întâlnit la tot pasul.

---

Égoïste

---

Dacă Calvin Klein se plasează în segmentul parfumeriei accesibile, contemporane și cu un cert succes la tineri, Chanel reinventează tradiția oferindu-ne o interpretare modernă a miticului Bois des Îles, creația lui Ernest Beaux din 1926. Pentru Égoïste (1990), Jacques Polge, parfumierul casei din Rue Cambon, elaborează un lemnos întunecat, care se deschide pe note acide, de lavandă și salvie. Lemnul de santal, coloana vertebrală a parfumului, este acompaniat de paciuli, vetiver, rășini parfumate, vanilie, lemn de trandafir, coriandru și scorțișoară. Un acord fructat de piersică și prună evidențiază aromele ambrate de rom, nota finală de tabac, dulce și delicată, oferindu-ne un parfum de estet decadent de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Modern și istoric, Égoïste a rămas în memoria colectivă printr-o reclamă celebră în epocă, ultrapremiată. Jean-Paul Goude imaginează o luptă pentru parfum și, implicit, pentru seducție, într-un decor magnific (Hotelul Negresco din Nisa). Pe muzica lui Prokofiev din Romeo și Julieta – „Dansul Cavalerilor” – și declamând cu furie versurile lui Corneille (Le Cid), femeile îl acuză pe bărbatul care păstrează doar pentru el poțiunea magică, mireasma seducției și a fericirii eterne. Mulți istorici văd în această reclamă o variație în jurul mitului patriarhatului, când, în antica cetate a Atenei, femeile au fost supuse autorității masculine. Sau poate este revanșa bărbaților, care își revendică o identitate olfactivă proprie, care implică dreptul de a seduce, renunțând la presiunile și interdicțiile sociale*. La fel de importantă precum parfumul, reclama anunță strategii de marketing, dar și o schimbare de mentalități. Parfumul nu mai este asociat exclusiv universului feminin, armele seducției aparțin ambelor genuri, iar identitățile olfactive pot fi afirmate fără teama de ridicol. În reclama pentru Égoïste Platinum, tema este reluată, dar bărbatul se luptă cu umbra sa – personificare a sufletului sau a parfumului? –, mireasma fiind cea care învinge, ambele genuri dorind s-o ia în stăpânire pentru a cuceri.

---

Le Mâle

---

În 1995, Le Mâle de la Jean Paul Gaultier reia într-un joc estetic și olfactiv acordul de tip fougère din Pour un homme de la Caron și Brut de la Fabergé. Francis Kurkdjian, fascinat în epocă de acest acord, îl declină pe note orientale. Mirosul de spumă de ras evoluează pe un fond de mentă, anason, mosc și boabe de tonka. Evocând bărbatul proaspăt bărbierit, dar și ideea de senzualitate, Le Mâle a rămas în imaginarul amatorilor de parfumuri grație flaconului și reclamelor, care evocă codurile estetice gay. Gândit pentru admiratorii universului lui Jean Paul Gaultier, parfumul a devenit rapid un succes comercial, depășind nișa pentru care a fost creat. Clasic și inovator, preferat pentru notele curate, dar și pentru cele carnale, Le Mâle a reușit să se impună definitiv în universul olfactiv masculin. Un parfum „confederator”, cum spun criticii, sau parfumul transformărilor prin care trece universul masculin? Strategiile de marketing și expansiunea societății de consum marchează apariția unui fenomen social: metrosexualul, bărbatului elegant, urban, heterosexual, care acordă timp îngrijirilor cosmetice, se parfumează și colecționează nenumărate flacoane cu aromate, este pasionat de sport, dar și de shopping. Un bărbat care nu se teme să își afirme gusturile, multe dintre ele preluate din universul feminin sau gay. Articolul lui Mark Simpson, din The Independent (noiembrie 1994), surprinde transformările estetice, dar și de atitudine, care se produc în universul masculin.

---

Fluidizarea genurilor

---

În deceniile următoare, fenomenul a căpătat amploare grație revistelor de modă – Vogue Homme/ Men’s Vogue, L’Étiquette – și a nenumăratelor produse cosmetice și de parfumerie destinate domnilor. Fluidizarea genurilor, produsă în anii ‘70 de apariția parfumeriei selective, este accentuată în noul mileniu de transformările din societate și de o anumită inversare a rolurilor. Femininul preia aromele lemnoase, afumate, seci, ambrate, tipic masculine – Féminité du bois de la Serge Lutens este un bun exemplu în acest sens –, dar și atitudinea nonșalantă a seducătorului, iar masculinul caută confort în miresme regresive, gurmande (One Million de la Paco Rabanne, 2008). Sociologii au remarcat și o anumită schimbare de mentalitate în cadrul generațiilor tinere, mitul virilității triumfătoare, cuceritoare și fără sentimente fiind pus sub semnul întrebării. Parfumurile lemnoase, masculine capătă nuanțe androgine, exotice: lemn dulce la Lolita Lempicka au masculin (Annick Menardo, 2000) sau vetiver afumat, cu miros de cerneală și piele, în Encre noir de la Lalique (Nathalie Lorson, 2006).

---

M7

---

În 2002, Tom Ford, director de creație la Yves Saint Laurent, le propune amatorilor de arome orientale un acord de oud ce avea să facă epocă. Neutilizat până atunci în parfumeria occidentală, spre deosebire de cea orientală unde oud-ul este vedetă, acesta a devenit celebru grație parfumului M7 și mai ales reclamei, tipică perioadei porno-chic. Pornind de la fotografia mitică realizată de Jeanloup Sieff, cu Saint Laurent nud și cu ochelari (1971), Ford reinterpretează mitul unei masculinități senzuale și exacerbate. Samuel de Cubber în clar-obscur, într-o imagine estetică, dar fără echivoc, a fost sursă de inspirație pentru reclama parfumului. Jacques Cavallier-Belletrud și Alberto Morillas au creat un acord pe note afumate (cypriol), seci, de piele, care se deschide cu un miros de hesperide (mandarină și rozmarin). Dincolo de reclama sulfuroasă, dar care a vândut, rămân fascinația publicului pentru acordurile de oud și faptul că parfumierii au reușit să ofere o variantă accesibilă și adaptată sensibilității occidentale. Astăzi este comercializat sub numele de M7 oud absolu.

---

Bois d’Argent

---

Tot cu note afumate de rășini lucrează și Annick Menardo atunci când imaginează, pentru Dior, Bois d’Argent (2004). Hedi Slimane, cel care a oferit o nouă imagine creațiilor masculine de la Dior, și-a dorit o triadă de colonii: Cologne Blanche, Eau Noire și Bois d’Argent. În descendența lui Habit Rouge, Bois d’Argent pare îmbinarea elegantă între mundan și sacru. Un fond înțepător de vin și paciuli anunță valurile de rășini aromatice (tămâie, ambroxan), iar acordul de miere și piele oferă carnalitate și căldură parfumului. La final, în memoria olfactivă rămâne imaginea unui iris pudrat, cu note seci, de pământ, pe un fond de tămâie. Adorat de parizieni, Bois d’Argent este nu doar o creație unică, ci și un imens succes comercial pentru un parfum care se poziționează în zona de nișă. În anul următor, Olivier Polge a oferit un androgin pudrat, floral și ambrat: Dior Homme. Demnă urmașă a lui Fahrenheit, noua creație a stârnit uimire și admirație. Rareori avem șansa să mirosim un oriental-floral plin de tandrețe și eleganță. Irisul evoluează pe un fond de piele, vetiver și paciuli, iar cedrul din Virginia, cu note afumate și lemnoase, dă coeziune acordurilor aromatice (lavandă, cardamom, salvie).

---

Terre d’Hermès

---

În 2006, casa Hermès interoghează codurile masculinității în Terre d’Hermès, creația lui Jean-Claude Ellena. Acordul lemnos și mineral evocă ideea de verticalitate și rezistență prin intermediul cedrului de Atlas și al silexului. Proaspăt, discret, dar cu o tenacitate elegantă, Terre d’Hermès a devenit de-a lungul timpului semnătură olfactivă pentru cei care își doreau o mireasmă aeriană, lemnoasă, cu note proaspete și fructate (portocală, grepfrut, rubarbă).

---

Géranium pour Monsieur
&
Portrait of a Lady

---

Primul deceniu al noului mileniu se încheie cu o piață saturată de noutăți și lansări, cu arome fără istorie, care nu rezistă de la un sezon la altul. Pentru a încheia această incursiune succintă în universul parfumeriei masculine, vă propun două creații contemporane care evocă tradiția și reinventează miresmele unisex din Orient.

Géranium pour Monsieur (2009) și Portrait of a Lady (2010), ambele la Éditions de parfums Frédéric Malle, sunt creațiile lui Dominique Ropion. Géranium pour Monsieur este încercarea de reinventare a parfumului masculin contemporan prins între două note dominante: acordurile lemnoase și cele de tip fougère. Schema din Brut este reluată într-o combinație unică. Menta, proaspătă, înțepătoare, nu răcorește doar respirația, ci și fața după bărbierit. Notele de mușcată rimează cu cele acide și metalice ale trandafirului, totul pe un fond de mosc și rășini. La finalul zile, recunoaștem acordul clasic din Brut, totul într-o viziune nouă, adaptată gusturilor contemporane. Un haos olfactiv sau o reinterpretare în cheie contemporană a parfumului bunicilor și taților noștri?

Baroc, misterios și androgin, Portret of a lady poate părea, la prima vedere, un parfum dedicat doamnelor. În realitate, în buna tradiție a parfumeriei selective, ni se propune o mireasmă unisex, un acord dominat de un trandafir somptuos și de un paciuli tenebros. Conform spuselor parfumierului, o doză uriașă și de cea mai bună calitate de trandafir turcesc a fost adăugată peste Géranium pour Monsieur, din această combinație, improbabilă la prima vedere, rezultând un oriental contemporan. O roză întunecată, cu spini, plină de siguranță, nonșalanță și eleganță.

În ultimii ani, au apărut nu doar câteva parfumuri unice, dar și o literatură de specialitate care încearcă să descifreze fenomenele politice, sociale și culturale care au dus la sexualizarea parfumurilor și la elaborarea unei anumite imagini legate de virilitate, iar unele dintre ele mi-au inspirat această serie de articole.

— Parfums pour homme. La sélection idéale, sous la direction de Jeanne Doré, Nez éditions, 2020 (revin cu o recenzie)

— Nez, la revue olfactive, no. 3, Le sexe des parfums, printemps/été 2017

— Histoire de la virilité, dirigée par Alain Corbain, Jean-Jacques Courtine et Georges Vigarello, vols II & III, Éds du Seuil, 2011

 

_________________________

* Vezi, în acest sens, Brigitte Munier, Odeurs et parfums en Occident. Qui fait l’ange fait la bête, Éds Du Félin, 2017, pp. 199-200.

Confessive Flashes — Terre d'Hermès

Une terre à moi 

Un text de Elena Mădălina Nica

Gravitația pământului, inclusiv a pământului ars, în care se simt încă focul stârnit de cremene şi focul soarelui. Paradoxul ei: îmi susține, adesea, curajul de a fi cu capul în nori. Pământul atrage. Mă atrage. Adună şi păstrează în el toate cele pe care le dă soarele şi le poartă în ele focul – imposibil fără aer – şi apa. Transformă viața (şi moartea) din ele într-o viață cu forme ce devin astfel şi ale lui. Pământul primește aproape orice şi nu se pierde prin asta. Sau poate asta îl face să fie pământ. Germinativ, proteic. Sigur. Chiar şi atunci când îl simt că îmi fuge de sub picioare, știu că tot el mă primește înapoi.

---

Pământul primește aproape orice şi nu se pierde prin asta.

---

Întoarsă recent din drumeții pe pământ păduros, stâncos, calcaros, colorat de moartea vegetală a foioaselor, despicat de ape, acoperit de ploi și abur, îmi repet în cap terre, terre, terre. Pe nesimțite, din ritmul aproape incantatoriu al rostogolirii lui „r” și ciocnirii cu un „t” de neclintit, încerc să-mi amintesc în ce împrejurare am mirosit prima oară Terre d’Hermès. Nu reușesc. Nu era pe cineva, deci probabil într-un magazin. Reacția mi-o amintesc însă de parcă ar fi fost ieri. Mi-am zis „da!”, adăugându-mi, pe un ton mai discret, „parfumul acesta ar putea închide rana”. Masculinitatea din el mi-era familiară – ceva după care tânjeam fără să fi întâlnit. O pădure nici măcar imaginată cu totul, care să mă protejeze. Unde să uit că sfârșitul e cel ce justifică, de multe ori, existența începutului și a vieții de până atunci. O pădure care să mă odihnească şi regenereze. O pădure de stejari şi fagi, cu luminișuri dincolo de care încep rășinoase. Trunchiuri drepte şi amuțite de reverie. Printre ele, altele mormăind ursuz, ca abia trezite din somn, pișcă privirea cu formele lor contorsionate, după care suflă consolator puțin abur din frunze pe pleoape. La mijloc, un lac vulcanic şi rece, şi cald, doar pentru mine. De jur împrejurul pădurii, stânci despuiate de orice formă de viață, sfârâind în soare, de unde pot asculta vântul cum aduce a pinch of salt de departe, unde sigur se află portocali, măslini sălbatici, fel de fel de arbuști şi ierburi invadate de cicade.

---

O pădure care să mă odihnească şi regenereze. O pădure de stejari şi fagi, cu luminișuri dincolo de care încep rășinoase. Trunchiuri drepte şi amuțite de reverie.

---

Pomenisem o rană. Este cea legată de începuturile relației mele cu parfumurile „bărbătești” – nu în general, ci cu acelea pe care mi-a plăcut tare mult să le port. În absența mea, primul asemenea parfum pe care l-am iubit (cu excepția celor ale tatei, iubite pentru că le folosea el; nu le știu numele) şi purtat (tot pe vremea liceului), a dispărut din casă. Fahrenheit, pe numele lui. Parfumul îl primise mama în dar, să fi tot fost 1997. Curioasă de ce i-ar fi făcut cineva cadou un parfum pentru bărbați, l-am desfăcut şi l-am mirosit. S-a deschis vortexul, s-a derulat totul într-o fracțiune de secundă: era parfumul semnătură al lui Florentin, un verișor al meu. Noi îi spuneam Flore. Desigur că am confiscat parfumul. Mama mi-a spus că nu l-ar fi purtat, oricum. Mirată că aveam de gând să-l port, s-a bucurat că-mi prilejuise o bucurie.

Cu ani în urmă, pe Flore îl așteptam cu multă nerăbdare: îl urmăream pe geam cum parchează mașina, dădeam fuga, deschideam ușa de la apartament şi rămâneam acolo, anticipând momentul în care, atunci când va termina de urcat treptele, aveam să-i simt din nou parfumul. Abia apoi venea valul al doilea de entuziasm: ciocolata şi celelalte cadouri. Să fi avut vreo 11 sau 12 ani când am mirosit prima dată, pe el, Fahrenheit, fără să întreb vreodată ce este şi cum se numește. Flore, născut din mamă româncă şi tată grec, avea pe atunci vreo 20 de ani. Trăia în Atena și ne vizita în vacanțe. Brunet, longilin, cu chip osos, nas lung şi uşor acvilin. Ochi aproape negri. Şi cu un umor pe care l-am înțeles mai bine când am mai crescut. Purta jeanşi indigo, tricouri şi cămăși foarte simple. Şi același model de cizme, indiferent de anotimp. Eram fascinată de ele. De aroma lor de piele purtată. Întotdeauna îngrijite, chiar şi atunci când erau uzate – variantă în care le preferam. Flore mi-aș fi dorit să-mi fi fost fratele mai mare pe care nu l-am avut. Din ziua dispariției flaconului, după anul 2000, amărâtă peste măsură de întâmplare, nu am mai purtat niciodată Fahrenheit. L-am îngropat pe undeva prin mine (poate, până nu trece anul ăsta, voi căuta varianta vintage; pandemia a făcut ca amintirile să devină şi mai prețioase).

În pofida reacției de la primul sniff de Terre şi a faptului că nu seamănă deloc cu dogoritorul Fahrenheit – caz tipic de coup de foudre despre care te gândești că ar putea vindeca o rană veche, apoi îți recunoști că nu e fair față de noul venit să proiectezi așa ceva şi te scuturi –, am decis să amân achiziționarea lui Terre. Nu știu de ce.

 

A venit iunie 2016: prima – şi singura de până acum – călătorie cu velierul, printre insule grecești. Am avut senzația că îl simt pe Terre când ne îndreptam către Volos, să ne îmbarcăm. Au fost clipele cât urmăream, prin parbrizul mașinii, vârful Olimpului apărut la orizont. Tot Terre mi-a venit în nări, ceva mai acut, şi câteva zile mai târziu, ajunși într-o rezervație pustie. Am urcat pe o coastă, escaladând  ruine, am deranjat, fără să vrem, capre sălbatice, tupilate la umbra unor copaci, am stat la soare pe un colț de plajă de unde am adunat multe pietre (şi-au păstrat mirosul, le țin într-o pungă bine închisă). Şi am adormit târziu, cu gâtul înțepenit de la fixatul cerului saturat de stele, dar cu o stare pufoasă ca de praf curat ce acoperă mușchiul de pe o scoarță de stejar.

---

Am avut senzația că îl simt pe Terre când ne îndreptam către Volos, să ne îmbarcăm. Au fost clipele cât urmăream, prin parbrizul mașinii, vârful Olimpului apărut la orizont.

---

Prima dată când am mirosit Terre pe cineva a fost în decembrie 2016. Nu l-aș fi asociat bărbatului aceluia, obosit după un drum prea lung. Şi el tot zodie de pământ. După ceva ore, mirosului i-am spus, din nou, „da!”. Bărbatul începea să nu-mi pară cineva abia întâlnit pentru prima dată. Îmi devenea familiar. Cineva reîntâlnit după o lungă absență. Nu i-am spus niciodată despre acel sniff şi povestea mea cu Terre. Cu vremea, cunoscându-l şi descoperind în ce feluri i se potrivea (cred că şi astăzi îl poartă), i-am destăinuit că alegerea lui de parfum a contat mult. Poate n-o să aflu vreodată cu precizie cât.

Era așadar iarnă. Într-una dintre zilele în care căutam cadouri de Crăciun, am găsit un ghid, nu prea elaborat, despre Toscana. Anumite ilustrații – cele non-citadine – mi-au amintit de Terre de dinainte de bărbatul venit la mine după un lung drum. Terre al meu, pe care nu l-am avut niciodată. De proza lui Pavese, infuzată cu pământul şi amintirile copilăriei. Şi de mai multe poezii ale sale, în care pământul captează şi oferă multe dintre cele ale celorlalte elemente. În special de poezia ce se încheie așa: „ma tu, tu sei terra./ Sei radice feroce./ Sei la terra chi aspetta”.

Terre încă (mă) așteaptă. Restul poate fi cândva o altă poveste.

 _______________

Post scriptum: gravitația nu dispare nici atunci când plutesc de bucurie. Bucuria că am descoperit, la timpul cuvenit, că Terre d’Hermès este creația lui Jean Claude Ellena. Terre nu este doar pe lista mea de dorințe, ci și parfumul pe care Frank Voelkl de la Firmenich, creator de parfumuri pentru Le Labo, și-ar fi dorit să-l fi creat: „There is a very unique blend of preciuos woods that make this fragrance so comfortable to wear without ever growing tired of it”, spune el despre Terre d’Hermès, într-un interviu disponibil pe cafleurebon.com.

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

MIROSURILE TOAMNEI. POVESTEA TIMPULUI PREZENT

 

 

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Întâmplarea face ca în ultimele săptămâni să nu fiu în formă maximă, fizică și psihică, dar să citesc cărți despre boală și efectele ei asupra celor din jur. Mi-a fost greu să mă concentrez pe ceea ce era important cu adevărat și mi-am dat seama că fac(em) din ce în ce mai multe eforturi să ignorăm efectele secundare ale unei pandemii scăpate de sub controlul instanțelor medicale. Încercând să admir colțuri din natură și să-mi las trupul invadat de mirosul de toamnă, am realizat că mirosul de frunze uscate arse a dispărut cu totul, că cel de pământ reavăn, răscolit e definitiv pierdut și că aerul Bucureștiului e din ce în ce mai poluat. Senzația aceea de impersonal, de industrial, de acaparator n-are cum să nu te ocolească dacă-ți propui să iei la pas străzi din cartierele capitalei, ascunse sau nu, mari sau mici, circulate sau deloc străbătute de pietoni, nici nu mai contează aceste amănunte.

---

Încercând să admir colțuri din natură și să-mi las trupul invadat de mirosul de toamnă, am realizat că mirosul de frunze uscate arse a dispărut cu totul, că cel de pământ reavăn, răscolit e definitiv pierdut și că aerul Bucureștiului e din ce în ce mai poluat.

---

Refugiul în lecturi mai mult sau mai puțin de specialitate, în literaturi contemporane sau din alte timpuri nu m-a ajutat prea mult. Din contra, senzația că am pierdut definitiv bucuria unui anotimp cu adevărat frumos și aducător de nostalgii binevenite s-a transformat într-o permanență. Două dintre cărțile citite au fost despre boală și mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la apetența scriitorilor pentru acest subiect în ultimele zeci de ani. Interesul acestora pentru bolnavi, boală și relații bolnăvicioase spune multe și despre cât de bolnavă e societatea contemporană. Aproape că ne este frică să trăim sănătos, să căutăm echilibrul în viață și, când îl avem, să-l și păstrăm ca pe o sursă de benefic și de sănătate. Nu ne mai bucurăm de mirosul fin de parfum, nu mai reușim să păstrăm în nări aromele unei mâncări gătite îndelung și cu fastul necesar unei mese de gală, nu mai scoatem din sertare farfuriile de porțelan fin și fața de masă din cel mai fin damasc, nu mai așezăm la linie tacâmurile de argint și nu mai căutăm șervetele de olandă. Nu mai avem nevoie de amintiri? Ciudat! Atunci ne declarăm bolnavi? Poate că așa se explică înmulțirea farmaciilor ca ciupercile după ploaie; căutăm rețete pentru o viață perfectă, dar uităm că ingredientele de bază le avem, sunt bine ascunse și păstrate în cele mai de jos sertare ale memoriei. E drept că s-ar putea să scârție înfiorător dacă le forțăm, dar cine ne-a împiedicat să ne facem curat în sertare măcar o dată pe an?

---

Căutăm rețete pentru o viață perfectă, dar uităm că ingredientele de bază le avem, sunt bine ascunse și păstrate în cele mai de jos sertare ale memoriei.

---

Am căutat mirosul de toamnă zile întregi; aproape că am atins disperarea – cum să nu mai mirosim toamna? Unde s-au dus parfumurile de galben și ocru, de roșie îndelung coaptă la soare, de gutuie pusă la păstrare, de măr copt așezat pe raft, de prună numai bună de magiun, de iarbă uscată, răscolită de pași grăbiți, de saramură de pește și pastramă de berbecuț? Nu, nu sunt amatoare de grătar, culmea, dar îmi place să mă pierd prin târgurile de toamnă, acolo unde mulțimea forfotește în căutare de legume și fructe; e imposibil să nu-mi aduc aminte de munții de legume și fructe care inundau piețele în copilărie, creând un contrast mai mult decât puternic între goliciunea galantarelor din tot restul anului și opulența cromatică și olfactivă a toamnei; n-am cum să scap de mirosul de pește la grătar, ce să-i faci, am crescut într-un oraș aflat pe malul Dunării, în patria scrumbiei de Dunăre și a crapului de Dunăre sau Prut. De aceea, pentru mine mirosul de pește nu va fi niciodată asociat cu boala sau cu momentele triste, cu eșecul sau cu ratarea. Exclus să refuz vreodată o invitație la o masă cu pește, cu condiția să fie bine gătit și condimentat cum trebuie. De aceea, când dau prin cărți peste pasaje ca cel de aici, n-am cum să nu mă opresc din lectură și să mă pierd în amintiri și evocări.

❝ Nu îndrăzneam să le privesc corpurile, privirea mi se prelingea pe lângă ele și se oprea la apă. Tata era sus, la cabană, aranjând năvodul. Îl scutura bine, să cadă peștii prinși înăuntru și îl atârna prins de două cuie. Repara ochiurile. Fileta peștii, iar măruntaiele rămâneau afară și se coceau la soare. Îmi place să-mi aduc aminte de tata cel de atunci. În barcă. Pescuind. Era priceput la asta. Celelalte amintiri cu el aduceau haos. Erau așa de înfricoșătoare! Ochii lui în întuneric, când urca burlanul. Sau când eram în vizită la bunici. Putea să apară brusc. Să se așeze la masa din bucătărie spumegând de furie. Sau poate de disperare. Nu puteam să nu-l primim. „Să nu cumva să îndrăzniți să mă țineți afară”, parcă zicea cu privirea care se muta de la unul la altul. În momentele alea mama putea să se prăbușească, să cadă la pământ. Se străduise să-l țină departe și iată-l brusc în fața noastră. Se mai întâmpla să-i dea drumul de la spital fără să ne sune în prealabil și cu mult înainte să se fi vindecat. E greu să știi pe cineva închis împotriva voinței lui. Trebuie îndeplinite anumite condiții. ❞ — Linda Boström Knausgård, Bine ai venit în America!, Editura Pandora M, colecția Anansi.Contemporan, 2020

Mi s-a făcut dor de copilărie, de toamnele perfecte și inocente, de oamenii deloc grăbiți să treacă prin viață, de relațiile caracterizate de firesc și de normalitate. E semn că am intrat în toamnă. Și da, miroase a crap gătit la cuptor. Cu varză. Și cu puțin vin alb. Restul e poveste. Povestea timpului prezent.