Aroma timpului
Núria Pradas
Traducere din catalană și note de Jana Balacciu Matei
Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2020
Romanul Aroma timpului ne oferă o incursiune în fascinanta lume a parfumurilor,
care ne face cunoscută una dintre cele mai pline de glamour perioade ale secolului XX.
„Parfumul ei trebuie să aibă miros de femeie. Nici de cocotă, nici de soție supusă. Nici de tânără, nici de bătrână. Nici de extravaganță, nici de discreție. Doar de femeie. Să fie parfumul feminității.“ De la Grasse, leagănul parfumeriei de înaltă clasă, la Barcelona de după războiul civil, trecând prin Parisul lui Coco Chanel, Aroma timpului povestește despre cine și cum face parfumurile și vorbește despre viața unui om care se construiește pe sine și ajunge în vârf, după ce depășește multele lovituri primite de la viață. Destinul lui Pablo, orfanul barcelonez devenit parfumier de excepție, este legat de Coco Chanel, al cărei renumit Chanel N° 5 va face istorie și va deveni legendă.
❞
„Núria Pradas realizează echilibrul perfect între tramă, personaje și cadru, în timp ce îi dezvăluie cititorului partea cea mai ascunsă a lumii parfumurilor.“
CARE SANTOS
❞
„Aroma timpului este un roman despre autodepășire și maturizare, istoria unui orfan care trebuie să lupte cu adversitățile într-o țară care nu este a lui, în timp ce își croiește un drum propriu. Núria Pradas suprinde excelent trecerea de la copilărie la adolescență și, mai departe, la vârsta adultă, intercalând în această evoluție multe secvențe cotidiene și, bineînțeles, parfumuri. Cartea nu se pierde în scene de eroism, nici în idealism, ci suprinde viața unei epoci, cu luminile și umbrele sale, așa cum a fost.“
Revista Krítica
❞
„O magistrală lecție de istorie combinată cu un imn adus vieții și speranței. O odă închinată căutării luminii în momentele cele mai întunecate din viață.“
www.quellegeixes.eu
Pablo Soto rămâne orfan la unsprezece ani și trebuie să călătorească, în vremuri de război, din Barcelona până la Grasse, capitala franceză a parfumului, ca să locuiască împreună cu mătușa, unchiul și vărul său. Franța îi va oferi nu doar un cămin și căldura unei familii, ci și ocazia de a pătrunde în lumea parfumurilor sub îndrumarea marelui parfumier franco-rus Ernest Beaux, în al cărui atelier va avea șansa să o întâlnească pe Coco Chanel. În timp ce, pe dealurile însorite unde se cultivă iasomie, trandafir și lavandă, Pablo se îndrăgostește fără speranță de Claudine, maestrul lui creează un parfum care va revoluționa lumea miresmelor secolului XX, așa cum hainele imaginate de celebra creatoare de modă au revoluționat viața femeilor, marcând marea emancipare feminină de după Primul Război Mondial: Chanel N° 5. Nici o iubire imposibilă, nici războiul care va mătura încă o dată Europa nu-l pot opri pe Pablo, trimis de Ernest Beaux să se perfecționeze la Paris, să devină un mare parfumier. Așa cum nici Pablo, fugind la Barcelona, nu poate opri trecutul să-l ajungă din urmă.
 |
Scriitoarea catalană Núria Pradas s-a născut la Barcelona, în 1954. După studii de filologie catalană la Universitat de Barcelona, absolvite în 1980, își începe cariera în învățământ. Colaborează cu compania teatrală Enric Borràs, experiență care o inspiră să coordoneze trupe de teatru de copii, iar în prezent face parte din compania Ull de Bou din Sant Esteve Sesrovires. Prima ei carte, Sol d’hivern, apare în 1995 și inaugurează un lung șir de volume pentru copii și tineret, între care: L’extraordinària píndola rosa (1995), Parella de dames (1996) – Premiul Ferran Canyameres –, Algú ha vist en Puck? (1997), Simfonia per a un segrest (1998), La princesa Pomèlia (1998) – Premiul Carmesina –, Laura (1999), A carn, a carn! (2002) – Premiul Ciutat d’Olot –, L’últim refugi (2004), Curs per a joves detectius (2005), Misteri al carrer de les Glicines (2006), Postals en sèpia (2008), Els secrets de la vida (2009), La tieta Adela a Venècia (2011). În 2012, Núria Pradas își publică primul roman pentru adulți, Sota el mateix cel, distins cu Premiul Carlemany. Acesta este urmat de La noia de la biblioteca (2014), Somnis a mida (2016), La pintora del barret de palla (2017) și Aroma timpului (L’aroma del temps, 2018; Humanitas Fiction, 2020), romane care se bucură de mare succes, devenite bestselleruri. Cel mai recent roman al său, Tota una vida per recordar, apărut în 2020, a fost distins cu Premiul Ramon Llull. |
— Fragment —
Prima zi de lucru la Guerlain. Pablo s‑a dat jos din pat cu gândul la Ernest Beaux. Maestrul lui. Mentorul. Cât de frumos se purtase cu el, cât îl ajutase! Nu putea să‑l dezamăgească. Pentru el, doar pentru el, a încercat să‑și șteargă de pe chip urmele suferinței și nesomnului. S‑a spălat, s‑a ras, și‑a pus cele mai bune haine și s‑a îndreptat spre numărul 68 de pe Champs‑Élysées. Odată ajuns, surpriza l‑a făcut să uite pentru câteva ore durerea ce‑i sfâșia inima.
L‑a primit însuși urmașul marii și glorioasei familii de parfumieri, Jacques Guerlain, bărbatul cu ochi mici strălucind în spatele ochelarilor rotunzi, cu barbă și mustață ușor încărunțite, chip cordial și voce senină, liniștită. I‑a arătat cu mândrie casa, fără să uite să‑l amintească pe Beaux, pe care‑l numea „bunul meu prieten“.
— Magazinul datează din 1914, îi explica parfumierul cu un zâmbet pe buze. S‑a deschis puțin înainte să se întunece pentru patru ani cerul Parisului, al Franței și al unei jumătăți de lume.
Oftă. Evident, purta încă în suflet amintirea Marelui Război.
— Eu tocmai scosesem pe piață L’Heure Bleue. Îl știi?
— Da, domnule. Ernest Beaux mi‑a prezentat toate creațiile dumneavoastră.
Guerlain zâmbi mulțumit.
— Bunul meu prieten, Beaux…
Îi puse o mână pe umăr și, cu o figură mai gânditoare, întrebă:
— Și cum l‑ai defini dumneata?
— L’Heure Bleue? Neîndoielnic, un parfum romantic și penetrant. Cum să spun? Pablo își pironi privirea în pământ și imediat o ridică spre chipul atent al bărbatului. Găsise cuvintele pe care le căuta: E de o infinită tandrețe.
Guerlain rămase cu ochii pe el câteva secunde. Ochii îi erau zâmbitori; gura, la fel.
— Beaux nu se înșală niciodată. Îmi place de dumneata, tinere. Am creat L’Heure Bleue ca un omagiu adus impresioniștilor. Sunt un mare admirator al lui Degas, Monet, Caillebotte… Cum vezi, cu parfumul ăsta am convertit admirația în inspirație.
Au continuat vizita. Laboratoarele lui Jacques Guerlain l‑au lăsat pe Pablo cu gura căscată, prin dimensiuni, prin mulțimea de oameni care lucrau acolo. Dar, mai ales, prin modernitate.
— Franța s‑a schimbat mult după război, nu ți se pare, tinere? zicea Guerlain cât pășeau cu clinchetul flacoanelor ca muzică de fond.
Cu ochii pe biurete, cristalizatoare, creuzete, pipete, plăci filtrante, a dat neatent din cap.
— Cred că după război toată lumea a învățat să conviețuiască cu toată lumea. Au căzut barierele, nu ți se pare? Trăim acum într‑o lume plină de posibilități, ca și de incertitudini. Oamenii vor să uite trecutul, de aceea astăzi se trăiește pătimaș. Parisul s‑a schimbat, oho! Bulevardele sunt luminate electric, mașinile au cucerit străzile… Iar femeile…
Guerlain se opri.
— Femeile!!! Acum își pun rochii lungi doar când merg la Operă, prietene. Coco Chanel a schimbat gusturile, nu ți se pare?
Lui Pablo cuvintele i‑au murit pe buze. Numele Chanel îi adusese în minte, cu o forță devastatoare, chipul lui Claudine. I‑a trebuit un mare efort ca să se concentreze pe ce‑i spunea Guerlain.
— Am descoperit publicitatea, sportul… Aviația! Acum viața este pasionantă, iar femeile strălucesc mai mult decât rochiile lor cu paiete.
Au străbătut laboratorul mare și au intrat într‑unul mai mic, dominat de orga de parfumuri, mai mare și mai frumoasă decât cum văzuse Pablo vreodată. Era uimitoare: din lemn de plop, lungă de doi metri și jumătate, înaltă de un metru. Avea trei registre de rânduri de eprubete cu diferite esențe, peste trei sute. Lui Pablo i se părea că poate să perceapă, intens, esențele din ele. Simțea furnicături în inimă la gândul că o să lucreze cu o asemenea orgă.
Pereții laboratorului erau și ei plini de flacoane, reflexele lichidelor din ele dansau pe tavan. Pe o masă mare, din lemn negru, erau împrăștiate sticluțe bine închise, câteva dosare cu sute de formule și boluri cu câte ceva din toate.
— Acesta mi‑e sanctuarul. Aici lucrez eu. Scaunul pe care îl vezi este cel pe care l‑au folosit bunicul, tatăl și unchii mei. Toți parfumierii familiei au lucrat cu aceste flacoane, arătă el cu brațele. De peste două sute de ani s‑au așezat în fața acestei magnifice orgi să‑și elaboreze esențele. Continuitate, cum vezi. Mă reconfortează să știu că de secole parfumierii își fac meseria în laboratoare ca acesta. Când sunt aici, printre aromele și formulele mele, crede‑mă, tinere, nu‑mi mai trebuie nimic.
Ochii lui Pablo rămăseseră fixați pe o colecție de sticle expuse într‑o vitrină. Păreau vechi, erau superbe. Jacques Guerlain îi urmări privirea și zâmbi:
— Văd că ți‑a atras atenția mica mea colecție de sticle de parfum din secolele XVIII și XIX.
Parfumierul se îndreptă spre vitrină, luă o sticlă și i‑o arătă. Era din cristal tăiat, cu eticheta pictată manual. O deschise. Esențele din ea se evaporaseră cu timpul, lăsaseră doar pe fund reziduuri. Pablo a putut totuși să detecteze umbra puternică, îmbătătoare, a aromei unor flori de o răceală metalică.
— Știi, tinere? Pe vremea aceea parfumierii cumpărau sticluțele de parfum de la sticlari. Clientul își alegea sticla care îi plăcea și o umplea cu parfumul preferat. De‑aici, colecția asta.
Puse sticla la loc în vitrină, ca pe o comoară.
— Flaconul este fundamental pentru un parfum, nu crezi? Ne ajută să‑i înțelegem limbajul, fiindcă înainte să‑i percepem esența, crede‑mă, parfumul intră prin ochi.
Se îndreptă spre orgă și, fără să ezite, luă un flacon. Pulveriză puțin lichid pe o mouillette și i‑o oferi lui Pablo:
— Ultima mea creație.
— Shalimar? exclamă Pablo, fără să‑și poată ascunde emoția.
— Shalimar! Îl știi, tinere?
— Ernest Beaux mi‑a vorbit despre el. Era entuziasmat. Mi‑a povestit cum l‑ați creat pornind de la Jicky, cu noi molecule dulci.
— Și bergamotă, iris și, mai ales, vanilie. Am vrut să îi dau un aer oriental, o aromă de lemn și de ambră. Senzualitatea lui este un omagiu adus împăratului Shah Jahan, care, în urmă cu patru secole, s‑a îndrăgostit pătimaş de prințesa Mumtaz Mahal. În onoarea ei a construit Grădinile Shalimar, ei i‑a dedicat Taj Mahal.
Pablo scutură mouillette, o apropie de nas și inspiră profund cu ochii închiși. A fost nevoit să‑și muște buzele, ca să‑și reprime țipătul. De admirație nemărginită.
Asta era emoție lichidă!
În secundele în care Shalimar și magia lui i‑au pus stăpânire pe simțuri, lui Pablo i‑a fost clar că poate n‑o va avea niciodată pe Claudine lângă el, dar că își va umple golul vieții lui lipsite de iubire creând parfumuri. Da, într‑o bună zi o să fie și el capabil să transforme senzualitatea într‑o mireasmă. Una ca aceea de Chanel No 5 sau de Shalimar.
Terminaseră vizita în laboratoare. Jacques Guerlain i l‑a prezentat pe omul său de încredere, acesta urma să‑l instruiască în noile lui obligații.
— Tinere, deocamdată te așteaptă multă muncă. Dar, într‑o zi, mi‑ar face plăcere să te duc să vizitezi fabrica noastră de la Bécon‑les‑Bruyères. Aa, și dacă ai nevoie de mine în vreo problemă, nu trebuie decât să urci la etajul patru al clădirii.
Pablo ridică din sprâncene, într‑o întrebare mută.
— Acolo stau cu familia. O să‑mi facă plăcere să‑ți arăt colecția mea de pictură impresionistă.
Se îndreptă spre ieșire, dar se opri în ușa laboratorului și‑și întoarse capul. Cele câteva vorbe de rămas‑bun au zburat spre Pablo ca notele delicate de iasomie.
— Și, nu uita, tinere, cum zicea bunicul meu, marele Pierre‑François Guerlain, fondatorul acestei case: „Faceți produse bune. Nu faceți niciodată rabat la calitate. În rest, idei simple, scrupulos aplicate.“ La revedere.
No comments:
Post a Comment