Une terre à moi
Un text de Elena Mădălina Nica
Gravitația pământului, inclusiv a pământului ars, în care se simt încă focul stârnit de cremene şi focul soarelui. Paradoxul ei: îmi susține, adesea, curajul de a fi cu capul în nori. Pământul atrage. Mă atrage. Adună şi păstrează în el toate cele pe care le dă soarele şi le poartă în ele focul – imposibil fără aer – şi apa. Transformă viața (şi moartea) din ele într-o viață cu forme ce devin astfel şi ale lui. Pământul primește aproape orice şi nu se pierde prin asta. Sau poate asta îl face să fie pământ. Germinativ, proteic. Sigur. Chiar şi atunci când îl simt că îmi fuge de sub picioare, știu că tot el mă primește înapoi.
Pământul primește aproape orice şi nu se pierde prin asta.
Întoarsă recent din drumeții pe pământ păduros, stâncos, calcaros, colorat de moartea vegetală a foioaselor, despicat de ape, acoperit de ploi și abur, îmi repet în cap terre, terre, terre. Pe nesimțite, din ritmul aproape incantatoriu al rostogolirii lui „r” și ciocnirii cu un „t” de neclintit, încerc să-mi amintesc în ce împrejurare am mirosit prima oară Terre d’Hermès. Nu reușesc. Nu era pe cineva, deci probabil într-un magazin. Reacția mi-o amintesc însă de parcă ar fi fost ieri. Mi-am zis „da!”, adăugându-mi, pe un ton mai discret, „parfumul acesta ar putea închide rana”. Masculinitatea din el mi-era familiară – ceva după care tânjeam fără să fi întâlnit. O pădure nici măcar imaginată cu totul, care să mă protejeze. Unde să uit că sfârșitul e cel ce justifică, de multe ori, existența începutului și a vieții de până atunci. O pădure care să mă odihnească şi regenereze. O pădure de stejari şi fagi, cu luminișuri dincolo de care încep rășinoase. Trunchiuri drepte şi amuțite de reverie. Printre ele, altele mormăind ursuz, ca abia trezite din somn, pișcă privirea cu formele lor contorsionate, după care suflă consolator puțin abur din frunze pe pleoape. La mijloc, un lac vulcanic şi rece, şi cald, doar pentru mine. De jur împrejurul pădurii, stânci despuiate de orice formă de viață, sfârâind în soare, de unde pot asculta vântul cum aduce a pinch of salt de departe, unde sigur se află portocali, măslini sălbatici, fel de fel de arbuști şi ierburi invadate de cicade.
O pădure care să mă odihnească şi regenereze. O pădure de stejari şi fagi, cu luminișuri dincolo de care încep rășinoase. Trunchiuri drepte şi amuțite de reverie.
Pomenisem o rană. Este cea legată de începuturile relației mele cu parfumurile „bărbătești” – nu în general, ci cu acelea pe care mi-a plăcut tare mult să le port. În absența mea, primul asemenea parfum pe care l-am iubit (cu excepția celor ale tatei, iubite pentru că le folosea el; nu le știu numele) şi purtat (tot pe vremea liceului), a dispărut din casă. Fahrenheit, pe numele lui. Parfumul îl primise mama în dar, să fi tot fost 1997. Curioasă de ce i-ar fi făcut cineva cadou un parfum pentru bărbați, l-am desfăcut şi l-am mirosit. S-a deschis vortexul, s-a derulat totul într-o fracțiune de secundă: era parfumul semnătură al lui Florentin, un verișor al meu. Noi îi spuneam Flore. Desigur că am confiscat parfumul. Mama mi-a spus că nu l-ar fi purtat, oricum. Mirată că aveam de gând să-l port, s-a bucurat că-mi prilejuise o bucurie.
Cu ani în urmă, pe Flore îl așteptam cu multă nerăbdare: îl urmăream pe geam cum parchează mașina, dădeam fuga, deschideam ușa de la apartament şi rămâneam acolo, anticipând momentul în care, atunci când va termina de urcat treptele, aveam să-i simt din nou parfumul. Abia apoi venea valul al doilea de entuziasm: ciocolata şi celelalte cadouri. Să fi avut vreo 11 sau 12 ani când am mirosit prima dată, pe el, Fahrenheit, fără să întreb vreodată ce este şi cum se numește. Flore, născut din mamă româncă şi tată grec, avea pe atunci vreo 20 de ani. Trăia în Atena și ne vizita în vacanțe. Brunet, longilin, cu chip osos, nas lung şi uşor acvilin. Ochi aproape negri. Şi cu un umor pe care l-am înțeles mai bine când am mai crescut. Purta jeanşi indigo, tricouri şi cămăși foarte simple. Şi același model de cizme, indiferent de anotimp. Eram fascinată de ele. De aroma lor de piele purtată. Întotdeauna îngrijite, chiar şi atunci când erau uzate – variantă în care le preferam. Flore mi-aș fi dorit să-mi fi fost fratele mai mare pe care nu l-am avut. Din ziua dispariției flaconului, după anul 2000, amărâtă peste măsură de întâmplare, nu am mai purtat niciodată Fahrenheit. L-am îngropat pe undeva prin mine (poate, până nu trece anul ăsta, voi căuta varianta vintage; pandemia a făcut ca amintirile să devină şi mai prețioase).
În pofida reacției de la primul sniff de Terre şi a faptului că nu seamănă deloc cu dogoritorul Fahrenheit – caz tipic de coup de foudre despre care te gândești că ar putea vindeca o rană veche, apoi îți recunoști că nu e fair față de noul venit să proiectezi așa ceva şi te scuturi –, am decis să amân achiziționarea lui Terre. Nu știu de ce.
A venit iunie 2016: prima – şi singura de până acum – călătorie cu velierul, printre insule grecești. Am avut senzația că îl simt pe Terre când ne îndreptam către Volos, să ne îmbarcăm. Au fost clipele cât urmăream, prin parbrizul mașinii, vârful Olimpului apărut la orizont. Tot Terre mi-a venit în nări, ceva mai acut, şi câteva zile mai târziu, ajunși într-o rezervație pustie. Am urcat pe o coastă, escaladând ruine, am deranjat, fără să vrem, capre sălbatice, tupilate la umbra unor copaci, am stat la soare pe un colț de plajă de unde am adunat multe pietre (şi-au păstrat mirosul, le țin într-o pungă bine închisă). Şi am adormit târziu, cu gâtul înțepenit de la fixatul cerului saturat de stele, dar cu o stare pufoasă ca de praf curat ce acoperă mușchiul de pe o scoarță de stejar.
Am avut senzația că îl simt pe Terre când ne îndreptam către Volos, să ne îmbarcăm. Au fost clipele cât urmăream, prin parbrizul mașinii, vârful Olimpului apărut la orizont.
Prima dată când am mirosit Terre pe cineva a fost în decembrie 2016. Nu l-aș fi asociat bărbatului aceluia, obosit după un drum prea lung. Şi el tot zodie de pământ. După ceva ore, mirosului i-am spus, din nou, „da!”. Bărbatul începea să nu-mi pară cineva abia întâlnit pentru prima dată. Îmi devenea familiar. Cineva reîntâlnit după o lungă absență. Nu i-am spus niciodată despre acel sniff şi povestea mea cu Terre. Cu vremea, cunoscându-l şi descoperind în ce feluri i se potrivea (cred că şi astăzi îl poartă), i-am destăinuit că alegerea lui de parfum a contat mult. Poate n-o să aflu vreodată cu precizie cât.
Era așadar iarnă. Într-una dintre zilele în care căutam cadouri de Crăciun, am găsit un ghid, nu prea elaborat, despre Toscana. Anumite ilustrații – cele non-citadine – mi-au amintit de Terre de dinainte de bărbatul venit la mine după un lung drum. Terre al meu, pe care nu l-am avut niciodată. De proza lui Pavese, infuzată cu pământul şi amintirile copilăriei. Şi de mai multe poezii ale sale, în care pământul captează şi oferă multe dintre cele ale celorlalte elemente. În special de poezia ce se încheie așa: „ma tu, tu sei terra./ Sei radice feroce./ Sei la terra chi aspetta”.
Terre încă (mă) așteaptă. Restul poate fi cândva o altă poveste.
_______________
Post scriptum: gravitația nu dispare nici atunci când plutesc de bucurie. Bucuria că am descoperit, la timpul cuvenit, că Terre d’Hermès este creația lui Jean Claude Ellena. Terre nu este doar pe lista mea de dorințe, ci și parfumul pe care Frank Voelkl de la Firmenich, creator de parfumuri pentru Le Labo, și-ar fi dorit să-l fi creat: „There is a very unique blend of preciuos woods that make this fragrance so comfortable to wear without ever growing tired of it”, spune el despre Terre d’Hermès, într-un interviu disponibil pe cafleurebon.com.
No comments:
Post a Comment