editor coordonator la Bookhub
 |
 |
Întâmplarea face ca în ultimele săptămâni să nu fiu în formă maximă, fizică și psihică, dar să citesc cărți despre boală și efectele ei asupra celor din jur. Mi-a fost greu să mă concentrez pe ceea ce era important cu adevărat și mi-am dat seama că fac(em) din ce în ce mai multe eforturi să ignorăm efectele secundare ale unei pandemii scăpate de sub controlul instanțelor medicale. Încercând să admir colțuri din natură și să-mi las trupul invadat de mirosul de toamnă, am realizat că mirosul de frunze uscate arse a dispărut cu totul, că cel de pământ reavăn, răscolit e definitiv pierdut și că aerul Bucureștiului e din ce în ce mai poluat. Senzația aceea de impersonal, de industrial, de acaparator n-are cum să nu te ocolească dacă-ți propui să iei la pas străzi din cartierele capitalei, ascunse sau nu, mari sau mici, circulate sau deloc străbătute de pietoni, nici nu mai contează aceste amănunte.
Încercând să admir colțuri din natură și să-mi las trupul invadat de mirosul de toamnă, am realizat că mirosul de frunze uscate arse a dispărut cu totul, că cel de pământ reavăn, răscolit e definitiv pierdut și că aerul Bucureștiului e din ce în ce mai poluat.
Refugiul în lecturi mai mult sau mai puțin de specialitate, în literaturi contemporane sau din alte timpuri nu m-a ajutat prea mult. Din contra, senzația că am pierdut definitiv bucuria unui anotimp cu adevărat frumos și aducător de nostalgii binevenite s-a transformat într-o permanență. Două dintre cărțile citite au fost despre boală și mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la apetența scriitorilor pentru acest subiect în ultimele zeci de ani. Interesul acestora pentru bolnavi, boală și relații bolnăvicioase spune multe și despre cât de bolnavă e societatea contemporană. Aproape că ne este frică să trăim sănătos, să căutăm echilibrul în viață și, când îl avem, să-l și păstrăm ca pe o sursă de benefic și de sănătate. Nu ne mai bucurăm de mirosul fin de parfum, nu mai reușim să păstrăm în nări aromele unei mâncări gătite îndelung și cu fastul necesar unei mese de gală, nu mai scoatem din sertare farfuriile de porțelan fin și fața de masă din cel mai fin damasc, nu mai așezăm la linie tacâmurile de argint și nu mai căutăm șervetele de olandă. Nu mai avem nevoie de amintiri? Ciudat! Atunci ne declarăm bolnavi? Poate că așa se explică înmulțirea farmaciilor ca ciupercile după ploaie; căutăm rețete pentru o viață perfectă, dar uităm că ingredientele de bază le avem, sunt bine ascunse și păstrate în cele mai de jos sertare ale memoriei. E drept că s-ar putea să scârție înfiorător dacă le forțăm, dar cine ne-a împiedicat să ne facem curat în sertare măcar o dată pe an?
Căutăm rețete pentru o viață perfectă, dar uităm că ingredientele de bază le avem, sunt bine ascunse și păstrate în cele mai de jos sertare ale memoriei.
Am căutat mirosul de toamnă zile întregi; aproape că am atins disperarea – cum să nu mai mirosim toamna? Unde s-au dus parfumurile de galben și ocru, de roșie îndelung coaptă la soare, de gutuie pusă la păstrare, de măr copt așezat pe raft, de prună numai bună de magiun, de iarbă uscată, răscolită de pași grăbiți, de saramură de pește și pastramă de berbecuț? Nu, nu sunt amatoare de grătar, culmea, dar îmi place să mă pierd prin târgurile de toamnă, acolo unde mulțimea forfotește în căutare de legume și fructe; e imposibil să nu-mi aduc aminte de munții de legume și fructe care inundau piețele în copilărie, creând un contrast mai mult decât puternic între goliciunea galantarelor din tot restul anului și opulența cromatică și olfactivă a toamnei; n-am cum să scap de mirosul de pește la grătar, ce să-i faci, am crescut într-un oraș aflat pe malul Dunării, în patria scrumbiei de Dunăre și a crapului de Dunăre sau Prut. De aceea, pentru mine mirosul de pește nu va fi niciodată asociat cu boala sau cu momentele triste, cu eșecul sau cu ratarea. Exclus să refuz vreodată o invitație la o masă cu pește, cu condiția să fie bine gătit și condimentat cum trebuie. De aceea, când dau prin cărți peste pasaje ca cel de aici, n-am cum să nu mă opresc din lectură și să mă pierd în amintiri și evocări.
 |
❝
Nu îndrăzneam să le privesc corpurile, privirea mi se prelingea pe lângă ele și se oprea la apă. Tata era sus, la cabană, aranjând năvodul. Îl scutura bine, să cadă peștii prinși înăuntru și îl atârna prins de două cuie. Repara ochiurile. Fileta peștii, iar măruntaiele rămâneau afară și se coceau la soare. Îmi place să-mi aduc aminte de tata cel de atunci. În barcă. Pescuind. Era priceput la asta. Celelalte amintiri cu el aduceau haos. Erau așa de înfricoșătoare! Ochii lui în întuneric, când urca burlanul. Sau când eram în vizită la bunici. Putea să apară brusc. Să se așeze la masa din bucătărie spumegând de furie. Sau poate de disperare. Nu puteam să nu-l primim. „Să nu cumva să îndrăzniți să mă țineți afară”, parcă zicea cu privirea care se muta de la unul la altul. În momentele alea mama putea să se prăbușească, să cadă la pământ. Se străduise să-l țină departe și iată-l brusc în fața noastră. Se mai întâmpla să-i dea drumul de la spital fără să ne sune în prealabil și cu mult înainte să se fi vindecat. E greu să știi pe cineva închis împotriva voinței lui. Trebuie îndeplinite anumite condiții. ❞
— Linda Boström Knausgård, Bine ai venit în America!, Editura Pandora M, colecția Anansi.Contemporan, 2020 |
Mi s-a făcut dor de copilărie, de toamnele perfecte și inocente, de oamenii deloc grăbiți să treacă prin viață, de relațiile caracterizate de firesc și de normalitate. E semn că am intrat în toamnă. Și da, miroase a crap gătit la cuptor. Cu varză. Și cu puțin vin alb. Restul e poveste. Povestea timpului prezent.
No comments:
Post a Comment