PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Povestea merge mai departe

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

Te întrebi câteodată unde se duce viața când se duce. Și ca să găsești răspunsul, cel care te mulțumește și care-ți dă satisfacția unei căutări încununate cu succes, te duci pe căi nebătătorite. Așa afli ce (mai) poți face cu tine sau pentru tine. Căci, dacă nu tu, cine altcineva?

Ieri mi-am dat seama că toate sticlele de parfum pe care le alternez în perioada asta sunt albastre. Mă rog, sticla sau conținutul. Picătura aceasta de albastru mi-a fost de-ajuns! De când mă știu, mi-a fost suficientă pentru o reîntoarcere la mine însămi. Dintr-odată, ritualul curățeniei a devenit simbolic, încărcat de semnificații nebănuite cu un ceas în urmă. Trei ceasuri mai târziu aveam casa lună (inclusiv terasa!) și o poftă nebună de citit. Unde mai pui că și motanul a venit la picioarele mele să-și doarmă primul somn de noapte (la el noaptea e fragmentată în vreo trei episoade – a se deduce de aici cam de câte ori ne trezim unii sau alții de prin casă, ca să-i dăm apă/ mâncare/ drumul pe terasă).

De două săptămâni – de fapt, de vreo două luni –, încerc să nu mă las subjugată de online. Să trăiesc și în afara unui virtual pe care nu mi-l doresc și nu mi-l asum nici măcar o secundă. M-am înfuriat de n ori pe zi doar pentru că statul pe scaun la birou cu orele mi-a răpit bucuria lecturii și a altor tabieturi. N-am mai avut timp/ chef să savurez nici mâncarea preferată, nici măcar cafeaua n-a mai avut aromă, habar n-am când nucul din fața terasei a devenit galben, n-am simțit miros de frunzar și foc de toamnă, crizanteme mi-am cumpărat doar o singură dată... Să nu-mi aduc aminte de durerile de coloană și de vizita la oftalmolog (ochii încă nu m-au trădat, doar coloana vrea și ea nițică verticalitate, dacă se aude pe undeva!). În fiecare dimineață respectam cu strictețe ritualul, ultimul pas în ordinea firească a lucrurilor fiind parfumarea. Problema e că nu mai conta cu care dintre ele! Repetam gestul mecanic, doar pentru că aveam nevoie de ancora aceea atât de des invocată de unii sau alții mai pricepuți într-ale...

După ce mi-am reconsiderat sticlele de parfum (nu toate, câteva sunt bine ascunse prin dulapuri) mi-am luat cana de ceai și... prima carte care mi-a căzut în mână are și ea nițel albastru pe copertă! Știam eu de ce este culoarea mea preferată! (Adevărul e că teancul cu „de citit acum!” e atât de înalt, încât cred că va trebui să-l transform în două mai mici!). Pictoromanul ăsta e isprava a doi oameni frumoși, Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, oameni care au puterea de a ne readuce frumosul în prim-plan. E imposibil să nu-ți placă cum tablourile lui Felix Aftene își găsesc cea mai bună descriere în povestea scrisă de Lucian Dan Teodorovici. N-ai cum să nu-ți dai seama că povestea merge mai departe doar dacă are cine s-o spună. Atâta vreme cât va mai fi un povestitor printre noi, încă mai avem o șansă!

Trebuie să-i mulțumesc mustății lui Dalí pentru că astăzi am poftă de scris, de citit, de mirosit, de degustat, de viață. Să ne trăiască artiștii, căci fără ei ne-ar fi totul mai searbăd. În cinstea lor, astăzi încerc să dau de urma unei ciorbe de burtă. Ardei iute am! 😊

❞

Atunci, corbul a lăsat să-i cadă perla din cioc pe creștetul artistului, iar perla a rămas acolo, de parcă ar fi fost vorba despre un cap cubic, nicidecum despre unul imperfect sferic, după care și-a desfăcut aripile, a bătut din ele, a făcut un rotocol, al doilea, al patrulea rotocol deasupra omului și s-a pierdut în înaltul serii coborâte peste acea margine de câmpie.
Iar artistul s-a gândit abia atunci, după ce corbul s-a pierdut în înaltul serii, că a uitat să-i ceară zburătoarei să-i spună cum o cheamă. Și chiar din clipa aceea și-a dat seama că Odin, zeul vechilor scandinavi, avea doi corbi, unul pe nume Hugin, care însemna cunoaștere în limba nordică veche, iar altul pe nume Munin, care însemna memorie în aceeași limbă. Numai că și-a dat seama de asta fără vreun folos, căci o discuție pe o asemenea temă nu mai avea cu cine să poarte. În plus, deja intrase în oraș și mirosurile ce veneau dinspre taverne și restaurante îi trimiteau diverse impulsuri către stomac.
Așa încât și-a scuturat capul, a prins perla dăruită de corb în mâna dreaptă, a vârât-o în buzunar și a început să se gândească la o ciorbă de burtă cu ardei iute.
— Felix Aftene, Lucian Dan Teodorovici, Mustața lui Dalí și alte culori (pictoroman), Editura Polirom, 2020

❞