Othoniel Rosa de la Diptyque – o călătorie olfactivă în lumea artelor

 

un articol de Monica Neațu

 

În 2019, Muzeul Luvru l-a invitat pe artistului contemporan Jean-Michel Othoniel să imagineze o serie de opere de artă care să celebreze treizeci de ani de la inaugurarea faimoasei piramide. Othoniel, pasionat încă din studenție de reprezentările florale, de diversele istorii și etimologii vegetale și de sensurile lor ascunse, a expus în Cour Puget, printre statui din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, care au decorat grădinile franceze, șase panouri reunite sub numele generic La Rose du Louvre. Pe un fond luminos și epurat (foiță de aur), trandafiri întunecați (pete de cerneală) dau naștere unui peisaj labirintic, ce cuprinde privitorul într-un vertij plin de sensuri ascunse. Timp de un an și jumătate, în zilele de marți, când muzeul este închis publicului, artistul a rătăcit prin sălile Luvrului încercând să surprindă metamorfoza unui muzeu, dar și detaliile vegetale care apar în operele de artă. De multe ori trecute cu vederea sau pur și simplu dificil de descifrat, simbolurile vegetale abundă în istoria artei, inventarul de la Luvru însumând peste cinci mii de opere care conțin în titlu substantivul „floare”.

La final, artistul a ales trandafirul din ciclul Medici (1621-1625), pictat de Petrus Paulus Rubens (1577-1640) la comanda Mariei de Medici, regina Franței. Format din douăzeci și patru de tablouri, ciclul Medici înfățișează într-un limbaj baroc, plin de culoare și strălucire, viața soției lui Henric al IV-lea. O comandă politică menită să glorifice faptele și viața reginei. Printre costume somptuoase, simboluri mitologice, zeițe și nimfe senzuale, în tabloul care înfățișează căsătoria Mariei cu Henric al IV-lea, un trandafir zace pe scările de purpură, la picioarele miresei. Floare a Venerei, el face ecou la coroana de trandafiri de pe capul lui Hymen, cel care ține trena Mariei.

Trandafirul acesta ne vorbește
despre destinul unei femei, de frumusețea sa,
de dragostea sa mai puternică decât moartea,
de istoria Franței, dar și de istoria muzeului.
Roșu sângeriu, luminat de alb, simbolul pasiunii și puterii,
erudiției și senzualității, acest trandafir este o floare misterioasă,
este floarea care reprezintă Luvrul.
— Jean-Michel Othoniel

Trandafirul lui Rubens, putere și pasiune, mister și istorie, i-a inspirat lui Jean-Michel Othoniel și un ierbar miraculos – L’Herbier Merveilleux. Notes sur le sens caché des fleurs du Louvre (Musée du Louvre/ Actes Sud, 2019). Ierbarul invită cititorul la o călătorie erudită și onirică printre sensurile ascunse ale operelor de artă. Artistul evocă și câteva secrete ale muzeului și le oferă iubitorilor de artă detalii din diverse tablouri, frize, sculpturi sau tapiserii și câteva reproduceri inedite, în acuarelă, cu La Rose du Louvre. Ni se propune un alt mod de a percepe operele de artă – vizual și olfactiv. La final, nu poți să nu te întrebi cum miroseau epocile respective.

Întâlnirea dintre cultură și natură, dintre miresmele efemere și simbolurile istorice, i-a inspirat casei Diptyque o ediție limitată. O lumânare parfumată, specialitatea casei, și o apă de toaletă, ambele decorate cu La Rose du Louvre, sunt rezultatul colaborării cu artistul contemporan. Louise Turner, de la Givaudan, a fost cea care a transpus la nivel olfactiv experimentele artistice. În buna tradiție Diptyque, suntem invitați la o călătorie olfactivă, pentru a descifra sensurile ascunse ale unui trandafir stilizat, dar și legătura artistului cu lumea vegetalelor. O căutare artistică, dar și umană, un parfum care evoluează discret, pe note lemnoase, perceptibile doar de către cel care îl poartă. Fără scandal, elegant, precum o plimbare într-o seară de noiembrie, în nocturnă, când Luvrul s-a golit de turiști, iar statuile capătă un aer fantomatic.

Pe un fond piperat (piper roz și piper negru de Madagascar), trandafirul își deschide petalele printre miresmele de ambretă și de Akigalawood, un paciuli lipsit de notele fetide, de pământ, iar vetiverul îi dă o notă unisex. Picant, înțepător, cu note de rachiu care amintește de alcoolatele din Renaștere, Othoniel Rosa evocă trandafirul proaspăt, verde, pe un fond lemnos, afumat. Dar nu este, după gustul meu, un trandafir înecat într-o baie de mirodenii, lemnoase, afumate înțepătoare, ci, mai degrabă, un trandafir proaspăt, unisex, plin de note subtile, reușind să fie simplu, modern și sofisticat, în egală măsură.

Dacă vă gândiți cu nostalgie la o vacanță prin muzeele și galeriile pariziene, nu ratați L’Herbier Merveilleux și Othoniel Rosa de la Diptyque – cartea și parfumul ne oferă acordul perfect.

Tea Rose

Perfumer’s Workshop, companie necunoscută multora azi, a avut pe vremuri momentul ei de glorie. Și încă îl are, însă doar pentru cunoscători, iar asta se datorează unui singur produs: Tea Rose. Pe Fragrantica există 460 de comentarii legate de acest parfum, cifră semnificativă, dacă o comparăm cu cele 172 de comentarii de la Shalimar, 471, de la Habit Rouge (eau de toilette), 321, de la Jicky, sau 345, de la Chanel no 5 (eau de toilette). Trebuie să recunoașteți că acest fapt v-a stârnit întru câtva curiozitatea.

 

(23 octombrie 2020)

Dar cine este această micuță companie? The Perfumer’s Workshop International, Ltd. este o companie privată, cu distribuție internațională și cu sediul la New York, fiind înființată în 1970 de Donald Bauchner și soția acestuia, Gun, inițial ca o parfumerie „underground”, menită să readucă parfumurile mai aproape de consumatorul obișnuit. Primul „atelier” de creație a fost deschis în magazinul universal Bloomingdale’s, unde, la cerere, puteau fi create esențe personalizate din uleiuri esențiale.

❝

Perfumer's Workshop allowed the customer to create their own individual scent in a variety of fragrance forms. In its basic, simple package, this custom-blending opportunity actually empowered the customer for the very first time, and would set the tone for much of was yet to come, foreshadowing so many of today's boutique, niche brands.

❞

Spre sfârșitul anilor ’70, compania transformă cel mai bine vândut ulei esențial al său – Tea Rose – într-o gamă tradițională de parfumuri, care devine disponibilă, în acest fel, pentru o clientelă mult mai numeroasă. Legenda spune că esența a devenit preferata unor staruri precum Prințesa Grace, Prințesa Diana sau Catherine Deneuve și că Nicole Kidman ar fi purtat-o la decernarea Premiilor Oscar, în 2004, când tocmai fusese aleasă ca noul chip pentru Chanel no 5. Ce este adevăr în toate acestea nu se știe sigur, însă rezultatul este că până acum s-au vândut – așa cum se afirmă pe pagina oficială – în jur de 55-60 de milioane de sticle.

Tea Rose face parte și acum din colecția Perfumer’s Workshop, fiind vândut în concentrație de apă de toaletă și de parfum. Ca orice produs de succes, a cunoscut și reinterpretări (flankers): Tea Rose Mesk, Tea Rose Amber, Tea Rose Jasmin (încă disponbil pe site-ul companiei).

Cum miroase parfumul? Cred că cel mai bine este să-l testați. Cei mai mulți – printre care mă includ și pe mine – spun că redă cel mai fidel mirosul de trandafir. Aș adăuga că este un miros verde și lemnos, fără dulcegărie, recreând întreaga structură olfactivă a trandafirului. Dar merită încercat de oricine dorește să-și facă o idee despre reperele olfactive ale secolului al XX-lea, mai cu seamă că prețul este mai mult decât rezonabil (aproximativ 10 euro).

 

---

Vezi și articolul lui Miguel Matos de pe Fragrantica.

Despre persistența unui parfum

Tot mai multă lume se plânge de persistența scăzută a parfumurilor. Majoritatea comentariilor de pe forumurile specializate, cum ar fi Fragrantica sau Basenotes, conțin observații despre persistență și siaj, cu punctaje acordate și uneia, și celeilalte calități. De obicei, persistența scăzută este pusă pe seama concentrației reduse de parfum (esența propriu-zisă sau „jus”/ „juice”-ul), a reformulărilor, a noilor reglementări IFRA.

Unde sunt concentrațiile de altădată, unde sunt parfumurile persistente ale trecutului, se întreabă toată lumea. Anii ’70-80 ne învățaseră cu parfumuri puternice, cu bombe olfactive care aveau o persistență ridicată și cu un siaj imens. Însă anii ’90 deja (re)deschid calea spre mirosurile curate, minimaliste, mic-burgheze, care să nu epateze, încadrându-se cuminte în contextul tot mai dezodorizat al lumii moderne.

Poate că, alături de scăderea concentrației de parfum, care este un rezultat al industrializării produsului parfumat și al creșterii galopante a profitului – și ea, la scară industrială –, trebuie amintite dezodorizarea și reodorizarea de care tot mai mulți specialiști fac caz.

Sporirea numărului de produse parfumate de igienă personală (detergenți, balsamuri de rufe, after-shave-uri, body mist, hair mist, loțiuni de corp, creme de mâini etc.) redefinesc identitatea trupurilor noastre, ajungând chiar să le depersonalizeze olfactiv. În fiecare dimineață, trupurile noastre își rescriu istoria, redevin – iarăși și iarăși – proaspete și lipsite de miros, pe scurt, se regenerează olfactiv. Persistența – pe trup și pe haine – a parfumului cu care ne-am dat ieri este interpretată drept un semn al lipsei de igienă. Ciclul zilnicei primeniri a mirosului corporal trebuie să înceapă de la zero, pentru a se încheia tot acolo. Rezultatul este un trup lipsit de mirosul care să-i confere identitate, iar parfumul devine un accesoriu pe care îl poți schimba în fiecare zi, în funcție de nevoi (contexte sociale, vestimentație, dispoziție etc.).

Nu mai suntem fideli unui parfum și mirosului acestuia, pentru că am ajuns să fim deposedați de reperul olfactiv care, înainte vreme, ni se impregna în trup și în haine. Ne trezim în fiecare dimineață lipsiți de istoria zilei de ieri, gata să îmbrăcăm identitatea zilei de astăzi. În acest context, persistența parfumului nu este altceva decât o rămășiță nedorită a trecutului, o piedică în continua preschimbare a vieții noastre. Parfumul a încetat să mai fie a doua noastră piele, el se consumă ca orice alt produs. Cine, de altfel, mai păstrează recipientele parfumurilor preferate? E adevărat că, odată cu industrializarea parfumeriei, atât parfumul, cât și recipientul lor și-au pierdut unicitatea, ele putând fi înlocuite oricând cu altul asemenea sau cu altul diferit.

Pierderea persistenței se prezintă, astfel, ca un efect nu doar al strategiilor de marketing sau management al companiilor din domeniu, ci și al dorinței trupului modern dezodorizat, care (se) consumă zilnic, pentru a o lua de la capăt, în fiecare dimineață, mai proaspăt, altul de fiecare dată, fără a mai privi înapoi – nici cu mânie, dar nici cu nostalgie.

Patchouli și atingerea felinei

Un text de Elena Mădălina Nica

Când reminiscențe înseamnă un început continuu

La ce te gândești când spui paciuli? Ce vine în minte și-n simțuri? Cum e pământul din care crește iarba asta, sub șira spinării întinsă pe el ca pentru a reîmprospăta dragostea și a pune dorul la somn? Ce spune focul umed din el? Cum miroase așteptarea sub care șira spinării începe să se cambreze și inima, această felină, începe să dea din coadă? Cât mai rezistă încurajată de reminiscențele ultimei întâlniri în care toate cele făcute și spuse sunt păstrate sub piele, departe de lume și urme străine? Cum sună corpul încins, ce gust au scăpărările lui și ce au de spus coardele lui sub atingerile camforate de buze venite de la capătul cunoscut al lumii să le sărute înainte ca degetele să își înceapă dansul cu ele? De ce să deschid ochii, când tot ce poate fi văzut e doar umbra a ceea ce se trăiește în lumea dinăuntru, cu storurile trase mai jos de piele și gând și deasupra lor, unde aerul nu se oferă niciunei alte ființe decât celei făcute din doi?

---

Cum sună corpul încins, ce gust au scăpărările lui și ce au de spus coardele lui sub atingerile camforate de buze venite de la capătul cunoscut al lumii să le sărute înainte ca degetele să își înceapă dansul cu ele?

---

Lasă deoparte gândul că dragostea nu se poate pe nemirosite. Uneori, ea se-ntâmplă, în lumea pisicii din piept, înainte să se arate dincolo de zidul din carne și, de la prima atingere, să-nceapă să-l dărâme lent, fără zgomot. Ca o dizolvare. Nu știu de ce se întâmplă așa. E o taină. Așa va rămâne, oricâte și oricum aș spune despre și în jurul ei. Știu că există momentul când carnea simte atât de intens, încât pare pregătită să nu mai existe și să se nască din nou, sub privirea felinei. Doar ea știe totul de dinainte și urmărește fără să tulbure, cu bunăvoință. Uneori, mă acceptă lângă ea, să pot vedea spectacolul cu adevărat, fără reținerile și îndoielile pe care mintea m-a obișnuit să le port cu mine și în jurul meu, ca pe un zid transparent, labirintic, ornat cu cuvinte, în jurul zidului din carne.

---

Știu că există momentul când carnea simte atât de intens, încât pare pregătită să nu mai existe și să se nască din nou, sub privirea felinei. Doar ea știe totul de dinainte și urmărește fără să tulbure, cu bunăvoință.

---

Luni, nici nu se luminase bine de ziuă, că am simțit-o încercând să-mi transmită ceva. A tot încercat, am tot ignorat-o. Lumea de-afară necesita atenție. Știam că avea să vină clipa în care dragostea la prima atingere și la primul inspir avea să-și întindă șira spinării lângă dragostea care deja o aștepta cuminte, în lumea felinei, cu mâna întinsă moale, pe lângă trupul curat, pregătit. Din pulsațiile ei se ridicau grămăjoare de lumină pe care doar când mai trecea o stea căzătoare privirea mea putea să le prindă.

În jurul prânzului, am primit telefonul. „Sunteți la adresă?” „Da, sunt.” „Urc sau coborâți dumneavoastră?” „Cobor eu în câteva minute, mulțumesc!” Am coborât. Am salutat. Am spus pinul. Apoi am luat în brațe coletul, cu grijă, ca pe un copil adormit. „Sunteți sigur că asta e tot? Mă așteptam să fie mai greu.” „Nu știu, doamnă, dacă lipsește ceva din el, sunați la firmă.”„Da, mulțumesc! Știți, e prima oară când primesc un colet de la ei. Zi cât mai frumoasă!” „Și dumneavoastră!”

Cât am urcat scările, mi-am amintit că frumusețea e ușoară, deși cântărește atât de mult în altă ordine decât cea a sistemelor și a unităților de măsurare obișnuite. Am zâmbit. Momentul era atât de aproape. Frumusețea anticipării deja inunda lumea din interior și mă luase pe sus. Din șuvoaiele ei creșteau peisaje de care numai înțelepciunea felinei mă putea ajuta să nu-mi fie teamă. Da, există și teamă în fața unor forme de frumusețe anticipate orbește, cu dorința de a lăsa liberă libertatea reacției spontane din clipele primei întâlniri.

Am urcat scările, am deschis ușa, m-am dus pe balcon. Am pus coletul jos, cu grijă. L-am desfăcut așa cum dezmierzi un copil când dă semne că se va trezi. Sar peste anumite mișcări din logica întâlnirii (când „logică” e doar așa, un cuvânt). Felina, prietenoasă din cale-afară, aproape ieșise din corp. Îi simțeam capul cum se freacă ușor de palmele mele, pe interior, să fie mângâiat, să iasă dincoace. Mișcările cozii ei făceau loc, înăuntru, pentru ce avea să vină.

Cu degetele tremurând, ca și acum, am pus deoparte celelalte obiecte din colet, apoi am deschis cutia de culoarea unei caise în care soarele nu a pătruns cu totul. Răceala capacului argintiu nu ne-a speriat cu nimic. Felina știa, știam și eu, că dragostea poartă uneori armură din metal și multă sticlă, transparentă, ca pe un zid. Și mai orice zid e o invitație la contemplare. Unele și la acțiune, invitații către un înăuntru așa prețios că trebuie zidul pentru ca ceea ce trăiește dincolo de el să fie protejat de oricine și orice nu poate să-l dărâme sau să-l dizolve.

---

În mirosul de pământ peste care dragostea sosită s-a luat de mână cu dragostea ce o aștepta, am simțit capul felinei atingându-mi obrajii, pe rând, înainte să se așeze lângă mine și să toarcă.

---

În pofida tensiunii acumulate de așteptarea ce mi-a părut mult prea îndelungată, am scos capacul ușor, ca și cum aș fi mângâiat felina între urechi. Apoi am apăsat. Pe antebrațul stâng, grămăjoarele de lumină ca de stea căzătoare au picat fiecare la locul ce le așteptase, într-o potrivire perfectă. Și teamă nu a mai fost. În mirosul de pământ peste care dragostea sosită s-a luat de mână cu dragostea ce o aștepta, am simțit capul felinei atingându-mi obrajii, pe rând, înainte să se așeze lângă mine și să toarcă. Știa ce avea să urmeze. Am stat amândouă, în mireasma ciocolatie, camforată, vanilată și mai ales de foc umed venit din inima pământului, de dragoste împreunată cu dragoste. Din el începea să crească, sub ochii mei închiși, în carnea mea parcă topită, o vietate făcută din (e)fluvii de scântei. Am fost cât am putut de atentă. Felina nu. Ea nu trebuia, știa totul de dinainte. Am văzut asta în ochii ei care se deschideau câte un pic, lent, din când în când, ca un zâmbet.

---

...mireasma ciocolatie, camforată, vanilată și mai ales de foc umed venit din inima pământului, de dragoste împreunată cu dragoste...

---

Pe măsură ce zidurile se dărâmau sub focul umed, am dus nasul către antebraț de atâtea ori cât am rezistat forței acesteia de început de lume, ale cărui reminiscențe așteptaseră de mult în locul unde nu se renaște din cenușă, căci niciodată nu se ajunge la cenușă. Doar se naște. Continuu. Chiar dacă singura continuare este acest început. Am împărtășit din ceea ce simțeam persoanei la recomandarea căreia am ajuns la prima mea dragoste pe nemirosite: Patchouli de la Réminiscence, primul meu parfum cumpărat pe orbește. Așa, bucuria (singurul cuvânt ce se lasă scris) s-a făcut și mai mare. Cât un mulțumesc care poate că nu avea nevoie de cuvinte.

Încrederea în ființe pe care felina le-ar lăsa să o mângâie rareori dă greș. Ceva dincolo de bucuria întâlnirii cu Patchouli mă împiedică să vă spun acum, aici, cum percepe ființa mea notele acestui parfum. Justificarea nici nu este așa complicată: ar fi un act de indecență să mărturisesc mai mult decât deja am încercat despre vietatea născută din dragoste și dragoste și despre peisajele lumii ei, mai ales când încă se nasc. Un foc umed, din inima pământului, nu poate fi stins. Nici măcar de pământ. Felina știa. Întotdeauna știe de dinainte.

Cu Patchouli mi-am amintit-o și eu. Promit că nu uit.   

Interviu Osmé cu Ramona Irina Murariu

„A ce miroase deșertul? Pentru mine miroase a cafea cu cardamom!”

Nona Rapotan în dialog cu Ramona Irina Murariu

 

---

Cu Ramona Irina Murariu am fost colegă ani de zile. Și nu doar colegă. Am făcut destule nebunii frumoase împreună – de la pictat pereții unei săli dintr-un subsol deloc prietenos și până la parade de pălării din materiale reciclate pe vremea când reciclarea în România era doar semn de opulență occidentală. Foarte creativă, extrem de talentată, cu o dorință de a cunoaște și cerceta nestinsă, și-a urmat soțul în Oman, acolo unde n-a abandonat deloc profesoratul, din contra. Absolventă de Arte Frumoase – secția Sculptură –, ea face ce știe mai bine: îi învață pe toți cei din jurul ei că fără artă nu se poate. Trebuia să ne revedem acum patru ani, dar atentatul de pe aeroportul din Istanbul ne-a dat planurile peste cap – ea și soțul ei făceau escală la Istanbul pentru a reveni în țară în vacanță, iar atentatul terorist le-a deturnat planurile, pierderea bagajelor fiind doar cel mai mic necaz dintre cele provocate de atac. Rămân cu speranța că ne vom revedea curând, că de povestit știu sigur că vom avea ce!

Ramona (deși eu îi spun Irina) Murariu mi-a răspuns înregistrându-se audio. De aceea, prefer să las doar răspunsurile ei. A ieșit o poveste cu și despre mirosuri, arome și Oman, așa cum numai ei cred că îi poate ieși!

(Nona Rapotan)

---

Bună dimineața, Nona! Uau! Mulțumesc foarte mult că te-ai gândit la mine și am să-mi cer scuze că n-am reacționat mai repede, dar e o perioadă mai încărcată acum, că au început și școlile. Am să mă înregistrez, ca să pot face mai multe lucruri deodată. La mine e foarte dimineață acum și o să încerc să ating toate întrebările pe care mi le-ai trimis.

Dacă m-am integrat în lumea arabă și în tot universul lor? Dacă încă mă mai gândesc la întoarcerea acasă? Cred că gândul acesta cu reîntoarcerea acasă este veșnic prezent în mintea mea și a tuturor celor care sunt plecați undeva, pe undeva pe planeta asta. Cred că toți ne gândim să ne întoarcem acasă, acolo unde ne-am născut, unde ne-am format și am acumulat experiențe.

Cât despre integrarea în universul arab... nu este foarte greu să te integrezi, totul depinde de tine și de modul în care înțelegi ce se întâmplă. Dacă ai un mod, să zicem, mai agresiv și vrei să schimbi toate aceste lucruri, n-o să funcționeze niciodată; dar dacă încerci să-i înțelegi și să te mulezi pe ce se întâmplă, este o lume fascinantă, din care înveți foarte mult sau, cel puțin, eu am învățat foarte mult. Înveți foarte mult în ceea ce privește toleranța și acceptarea și devii curios să descoperi universul lor, care este absolut fascinant.

Niciodată nu mi-a trecut prin minte să mă stabilesc definitiv aici sau prin alte părți. Întotdeauna m-am văzut întorcându-mă acasă, cu un cumul de experiențe preluate de ici și de colo și încercând să ajut sau să construiesc ceva acolo unde m-am format. Cred că, cumva, pe toți ne trag „înapoi” rădăcinile și cred că toți ne-am dori să ne întoarcem acasă.

Cum am descoperit lumea arabă? Cred că, ca mai toate lucrurile care mi s-au întâmplat în viață, a fost o întâmplare, a fost o ocazie, a fost o oportunitate pe care soțul meu a găsit-o încercând să schimbe ceva, și așa am ajuns în lumea arabă. La început, a fost un șoc cultural fantastic, dar pe care l-am depășit încet, pentru că, așa cum am zis, dezvolți această capacitate de a tolera multe lucruri, de a înțelege cultura lor.

Apropo de lumea arabă, știi, undeva acolo, departe, în timp, întotdeauna am fost fascinată de pictura bisericească și de modulele de artă bizantină, și am pictat pentru o perioadă lungă de timp icoane bizantine. Întotdeauna am fost fascinată de acele fundaluri încărcate, orientale. Ulterior, m-am regăsit aici în toate arabescurile arăbești, care, de fapt și de drept, se regăsesc în pictura bizantină, care a preluat foarte multe din arta orientală. Stăteam și mă gândeam că încet-încet ceva m-a chemat aici.

---

 ...pentru mine totul este extrem de vizual, extrem de colorat, extrem de greu de încadrat în anumite forme. Impactul vizual este mult mai puternic pentru mine decât cel olfactiv.

---

Senzorial? Dacă stai bine și te gândești, eu sunt artistă și lumea tinde să vadă universul arab mai mult din punct de vedere olfactiv. Dar pentru mine totul este extrem de vizual, extrem de colorat, extrem de greu de încadrat în anumite forme. Impactul vizual este mult mai puternic pentru mine decât cel olfactiv. Muzica lor, da, are acel ritm fantastic dat de percuție, dar pentru mine, din punct de vedere vizual, totul este fantastic. Atunci când eram în România și vorbeam despre lumea arabă sau mă refeream la această lume, mă gândeam la ceva de genul soare-cer-deșert, și atât. Acum percep lucrurile altfel. Cerul nu mai este doar cer, ci este un cumul de nuanțe de albastru, deșertul... toată lumea, când spune „deșert”, se gândește la nuanțe de maro, de ocru, dar pentru mine este un amestec de violet, verde, ocru, siena. E foarte colorat! Experiențele din deșert sunt cu adevărat fantastice și le recomand tuturor! Dacă cineva vrea să vadă cu adevărat culoare în lumea arabă, deșertul este o sursă de inspirație fantastică!

---

Dacă cineva vrea să vadă cu adevărat culoare în lumea arabă, deșertul este o sursă de inspirație fantastică!

---

A ce miroase deșertul? Pentru mine miroase a cafea cu cardamom! Este fantastică experiența când călătorești și te duci în deșert într-o mică expediție și întâlnești localnicii care dimineața îți pregătesc o cafea pe care o râșnesc acolo, în fața ta, și în care adaugă semințe de cardamon! Mirosul acela este atât de puternic, încât aproape că nu mai simți nevoia să bei cafeaua! Te trezește oricum ar fi! Cafeaua lor este total diferită de ceea ce înțelegem noi prin cafea. A lor este un ceai, un lichid transparent, dar extraordinar de puternic și cu un miros de cardamon, uau, absolut fantastic! O experiență absolut fantastică!

Marea lor miroase a călătorie! Îți dă o senzație de agitație, nimic nu-i calm. Dacă stau și mă gândesc la Marea Neagră, da, și acolo erau valuri, nisip și soare, dar nu atât de puternice ca aici. Marea aici este extrem de sălbatică, puternică, de necontrolat!

---

Marea lor miroase a călătorie! Îți dă o senzație de agitație, nimic nu-i calm.

---

Cum aș defini lumea arabă din punct de vedere olfactiv? Am vorbit un pic mai devreme de cafea și de cardamom, dar cred că mirosul care-o definește cel mai bine este mirosul de bahur (bakhoor). O rășină pe care ei o recoltează de la un copac – bahurul este tămâia din lemn de agar – care crește în deșert și pe care, ulterior, o ard, exact ca tămâia. O folosesc pentru a parfuma casele, pentru a parfuma hainele, și propriu-zis este mirosul specific caselor din zona Oman. Deci, olfactiv, cred că primează bahurul, cardamomul, anasonul, scorțișoara, mirosuri foarte puternice. Dacă, în rest, totul pare foarte calm, liniștit, când vorbim de olfactiv, de mirosuri, totul devine foarte puternic. De fapt, lumea arabă este o lume a contrastelor. În aparență, totul este calm, deșertul este calm, nimic nu este agitat, totul este foarte, foarte calm, dar trebuie să-ți dai o secundă ca lucrurile să se întoarcă și să escaladeze fantastic. Cam așa este și cu mirosurile: zone unde nu simți nimic, unde totul este normal și, dintr-odată, mirosul puternic de bahur! Imaginează-ți tămâia, tămâia noastră din România. Nu e la fel de puternică!

---

...primează bahurul, cardamomul, anasonul, scorțișoara, mirosuri foarte puternice...

---

Mirosul tradițiilor? Aici e mult de discutat! Ca să ajungi să vezi realitatea, trebuie să ajungi să-i cunoști foarte bine, pentru că, de obicei, europenii, când ajung aici, primesc informația ca pentru turiști. Dacă cunoști o familie de arabi din zonă, care să te ducă când au ei nunțile tradiționale sau când au sărbătorile de Id, care precedă Ramadanul, ai să vezi o lume plină de sunete și de mirosuri. E un amestec tare ciudat, și totul este dominat de familie, care pentru ei este totul, pentru că totul se întâmplă în familie.

Mâncarea tradițională, cu semințe, cu orez, cardamom și carne, totul este un exces! În orice găsești aici excesul! Când vine vorba de muzică, auzi percuția, ceea ce-i definește, de fapt, este foarte importantă pentru ei. Separarea femeilor de bărbați, modul în care reacționează, totul este o experiență extraordinară și un amestec de ce credem noi că ar trebui să fie, o realitate aparte.

Moscheea? Acolo unde ți se permite să intri ca turist, ai o senzație asemănătoare cu aceea pe care o ai când intri într-o catedrală: ceva măreț, grandios, imens. Foarte, foarte puternic decorat, multe arabescuri, o lume a culorilor, toate culorile! O armonie cromatică fantastică, și totul pare a fi îmbrăcat în acest miros al bahurului.

---

În Oman am învățat că nisipul poate să fie foarte colorat, de toate culorile, poate să fie maro-roșcat, siena, un maro-oranj ca chihlimbarul.

---

Dacă ar trebui să aduc înapoi în țară ceva care să reprezinte Omanul? Uau! Cred că pe locul trei ar fi nisipul! Da, nisipul miroase! Nisip de toate culorile! În Oman am învățat că nisipul poate să fie foarte colorat, de toate culorile, poate să fie maro-roșcat, siena, un maro-oranj ca chihlimbarul. Ceva de menționat: când mergi în deșert, dacă nisipul este oranj – hai să-l numim oranj! –, când este foarte cald, când temperatura atinge 50 de grade și când căldura iese din nisip, trăiești cu senzația că privești o bucată de chihlimbar. Exact aceeași senzație! Ca și cum lucrurile s-ar mișca, nimic nu mai este opac, totul devine transparent. Deci, prima sticluță ar fi cu nisip! Pe locul doi cred că ar putea fi cafeaua cu cardamom, o experiență unică, așa cum am spus. Și nu neapărat cafeaua, cât mirosul de cardamom. Dar cred că cel mai important miros care definește Omanul este mirosul de bahur, pe care-l găsești peste tot. De la interioare și până la parfumul femeilor. E ceva aparte, miroase ca tămâia, dar nu este tămâie, e ceva diferit.

Dacă mă întorc, ce aduc de aici? După doisprezece ani – dar, stai, că anul acesta facem treisprezece de experiențe trăite în lumea arabă –, crede-mă că am strâns foarte multe amintiri frumoase, plăcute. Cred că m-aș întoarce cu toate covoarele, care nu sunt omaneze – le-am colecționat –, ci iraniene. M-aș întoarce cu toate vasele de metal cu iz arăbesc pe care le-am colecționat (avem o colecție foarte mare de astfel de vase). M-aș întoarce cu foarte multe elemente de pielărie, am strâns foarte multe perne decorative, de exemplu. Și, așa cum am spus, aici bahurul este foarte important, iar noi folosim bahurul săptămânal, deci toate lucrurile și obiectele mele sunt învăluite în bahur.

Într-un fel sau altul, cam tot ce-am acumulat reflectă experiențele noastre de aici, dar reflectă și un bagaj emoțional cu care noi am venit din România. Așa cum am menționat mai devreme, cândva am lucrat foarte multe icoane bizantine și m-am regăsit ulterior, prin experiența aceea, aici, în Oman. M-au influențat și m-au purtat cu gândul la foarte multe obiecte din trecut, și pe baza acelor experiențe cred că le-am cumpărat pe cele noi, le-am adunat pe cele noi. Probabil că va fi un contrast foarte mare, dar pentru noi pare unul normal, pare ceva foarte simplu și cred că le vom lua pe toate ca și cum așa ar trebui să fie. Nu cred că e ceva dificil, deși pentru restul lumii cu siguranță va fi un contrast foarte puternic!

Te pup și-ți mulțumesc foarte mult că mi-ai oferit ocazia să vorbesc puțin despre lumea arabă și despre ceea ce am trăit eu în ultimii treisprezece ani și, nu se știe, poate într-o zi vii să ne vizitezi! Mi-ar face mare plăcere să te plimb prin Oman, să vezi ce-am descoperit noi în doisprezece ani! Te pup și-ți mulțumesc mult!

Cel mai frumos cadou

Prietenii știu cel mai bine ce te bucură. De pildă, un autograf chiar de la Patricia de Nicolaï, unul dintre cei mai talentați și mai rafinați parfumieri din lume.

Le mulțumim din tot sufletul prietenilor noștri de la Niche Parfumerie, Dani și Andreea!

Vă așteaptă la 50ml - Artistic Fragrance Bar, pe Calea Dorobanților, cu parfumuri și povești.

😍 😘, Nicolaï Parfumeur-Créateur!

 

 

 

 

O alegorie: Lys Soleia

Un text de Elena Mădălina Nica

 

O îmbrățișare în care mă și odihnesc

While the Lily white shall in love delight,/ Nor a thorn nor a threat stain her beauty bright. (William Blake)

Doar că Lys Soleia din linia Aqua Allegoria de la Guerlain, deși are beauty, oferă delight și duce către dragoste, este mai mult decât crini albi. S-a scris despre ea că ar fi parfumul unei zile de vară. Da și nu. Oricum, un parfum drag se poartă atunci când dorința o decide. Despre Lys Soleia nu știu să se fi scris sau vorbit la superlativ, în contextul în care o voce mi-a spus și că ar cam fi „apă de ploaie”, iar altele au afirmat că multe alegorii nu mai sunt cum au fost la început. Nu mă pot pronunța. Singura Aqua Allegoria pe care o dețin (nefericit termen, dar putem conveni că lăsăm deoparte încărcătura peiorativă a posesiei) este Lys Soleia, dedicată crinului, floarea cu care am avut o relație de love-hate, atracție, admirație, respect, temere, reapropiere, redescoperire. Și, în ultima vreme, în parte datorită acestui parfum, de reîndrăgire. 

---

...atracție, admirație, respect, temere, reapropiere, redescoperire...

---

Vă scriu acestea din brațele unui frig tomnatic insinuant. Vara și acordurile ei aurii au luat deja distanță. Temperatura luminii s-a argintat. Chipul zilelor și-a pierdut bronzul. Mai există însă dulceață, dintre cele nelipicioase și neînecăcioase. Vă scriu din brațele unui frig căruia nu mă opun: există încă atâtea surse de căldură în preajmă. Una dintre ele este chiar Lys Soleia. Pulverizez puțin. Nici nu este nevoie de mai mult. Nu este căldura care rememorează sau reactualizează zile de vară. Este căldura autonomă a unui parfum care nu doar transportă, ci mai ales creează spațiu pentru clipa prezentă, ca ea să se fixeze și să aibă loc să își ofere nectarul. Crin alb, crin galben și ylang-ylang – floarea florilor – se oferă într-un fel lipsit nu doar de agresivitate, ci și de pasivitatea simplei abandonări. Prin Lys Soleia cred că s-a găsit justa măsură a intensității și a temperaturii atingerii, a îmbrățișării și a celor ce îi urmează în felul dictat de dorință. Nici exces de delicatețe, care să necesite reaplicări, nici o strânsoare care, oricât drag sau dragoste ar oferi, ar risca să sufoce.

Când Lys Soleia a intrat în viața mea, a confirmat sfârșitul turbulențelor din relaționarea nu numai cu crinul, ci și cu albinele. De ele am fost învățată și eu să mă feresc, pentru că înțeapă. Apoi mi s-a spus însă că ar fi bine să fiu disciplinată și muncitoare ca ele. Destul de devreme am aflat și de ce sunt atât de importante pentru viața pe pământ. De atunci mi-au fost și mai dragi. De crini m-am ferit cât am putut – apropierea lor mă amețea (uneori, încă o face). Până nu demult, cei albi îmi păreau parcă prea imperiali, dacă mi-este îngăduit „prea”-ul. Fascinanți și intimidanți. Pe cei portocalii îi iubeam pentru noblețea lor accesibilă și întru câtva copilăroasă. Apoi au venit lecturile din care am aflat că poți muri într-o cameră plină cu crini. M-am îndepărtat și mai tare de ei.

---

...întâmplări care dezmiardă cu o lumină nouă urmele vulnerabile din trecut și le transformă în prezențe prietenoase...

---

Distanța a durat până ce am trăit întâmplări dintre cele care dezmiardă cu o lumină nouă urmele vulnerabile din trecut și le transformă în prezențe prietenoase, mulțumită cărora se poate cunoaște mai bine. Și trăi altfel. Dar nu despre ele vă voi face confesiuni de astă dată. Întâmplarea prin care am descoperit Lys Soleia s-a petrecut într-o zi și ea friguroasă, cu ceva – nu puțină – neliniște, în martie anul acesta. Și ceva tristețe din cauza pierderii unei broșe în formă de albină. Ca de atâtea ori, căutam altceva, când am zărit, într-o sacoșă rătăcită, un parfum. Stătea acolo de mult, mi s-a spus. Era un cadou ce avea să-mi fie oferit de către persoana care îl primise. Cu emoție l-am scos din sacoșa de hârtie și, imediat după logo-ul Guerlain, auriu pe cartonul alb texturat ca un fagure, o albină. Aurie și ea, încremenită în zbor, cu aripile desfăcute. Am îndepărtat celofanul și am mângâiat-o încet. Știam că nu va umple nici golul lăsat de albina din broșa pierdută, nici pe acela săpat de faptul că-n primăvara acestui an nu am putut urmări albine zumzăind, indiferente la starea de urgență care a ținut oamenii pe loc. Am simțit că această albină va avea un loc doar al nostru.

---

Caresse du soleil sur la peau
Fleurs de lys en colliers
S’évader sous les alizés.

Lys Soleia
L’esprit du lys
et une note d’ylang-ylang

---

Am întors cutia și am citit: „Caresse du soleil sur la peau/ Fleurs de lys en colliers/ S’évader sous les alizés.// Lys Soleia/ L’esprit du lys/ et une note d’ylang-ylang”. Și mi-a fost iarăși un strop de teamă. De crin. Am inspirat, cu încredere în nota de ylang-ylang și cu speranța că va prilejui destulă deschidere cât să pot accepta, fără ezitări, frumusețea crinilor, consistența lor statuară și năucitoare. Am apăsat și am așteptat ca lichidul mieriu să se așeze. Senzualitatea prezenței lui, tipică multor parfumuri Guerlain, mi-a mers drept la inimă. De acolo a iradiat peste tot. Nimic violent. Fără preaplin. Și nimic diafan. Totodată, deloc între, în sensul vreunei indecizii. Doar justa măsură, cum spuneam. O senzualitate de un catifeliu ca de carne de crin și corp de albină acoperit cu polen, de o căldură ca de degete curioase, pudrate de soare, de o consistență ca de miere topită încet pe limbă, înainte să fie înghițită, de o intensitate ca de sărut și îmbrățișare anunțând, fără stridență, celelalte fuziuni din înlănțuirea firească, dorită, anticipată. Posibilă datorită pasiunii ce luminează și încălzește tenebre. Sunetul ei nealterat de vreo nesiguranță. Un nectar al cărui gust și miros sunt pe măsura dorinței la capătul căreia nu doar cei ce o consumă se odihnesc, ci și florile, și albina din preajmă. Lys Soleia este un spațiu secret unde se-ntâmplă și apropierea insinuantă și asumată, și fuziunea, cu tumultul ei, și desprinderea pentru odihna fără de care nu ar fi posibilă o nouă apropiere. Lys Soleia rămâne nectarul împreunării dintre floarea florilor și crini – umple și hrănește –, nicicum otrava unei pierderi a vreuneia în cealaltă. Și locul unde e posibil ca toate acestea să se întâmple neplictisitor, deși lipsit de răsturnări de situație. În așa fel încât să nu vrei mai mult sau altfel. Ci să vrei să rămâi și totul să se tot repete.

---

Lys Soleia rămâne nectarul împreunării dintre floarea florilor și crini – umple și hrănește –, nicicum otrava unei pierderi a vreuneia în cealaltă.

---

Așa că n-am să vă repet citatul cu vara din mijlocul iernii, nici să parafrazez și să înlocuiesc vara cu alt anotimp. Am să spun, acum că brațele frigului și-au mai pierdut din putere, că pentru mine Lys Soleia rămâne un loc al unui timp indiferent la variațiunile, ciclurile și capriciile vremii și atent să primească cu brațele deschise persoana care alege să-l locuiască. Deschise atât cât este nevoie pentru ca frumusețea din el să nici nu intimideze și să nici nu țină captiv împotriva voinței de a-i permite dorinței să se trăiască.

(Încă ceva: dacă florile s-ar putea îmbrățișa singure, fără albine, poate exact așa ar mirosi îmbrățișarea crinilor cu floarea florilor.)