Un text de Elena Mădălina Nica
Când reminiscențe înseamnă un început continuu
La ce te gândești când spui paciuli? Ce vine în minte și-n simțuri? Cum e pământul din care crește iarba asta, sub șira spinării întinsă pe el ca pentru a reîmprospăta dragostea și a pune dorul la somn? Ce spune focul umed din el? Cum miroase așteptarea sub care șira spinării începe să se cambreze și inima, această felină, începe să dea din coadă? Cât mai rezistă încurajată de reminiscențele ultimei întâlniri în care toate cele făcute și spuse sunt păstrate sub piele, departe de lume și urme străine? Cum sună corpul încins, ce gust au scăpărările lui și ce au de spus coardele lui sub atingerile camforate de buze venite de la capătul cunoscut al lumii să le sărute înainte ca degetele să își înceapă dansul cu ele? De ce să deschid ochii, când tot ce poate fi văzut e doar umbra a ceea ce se trăiește în lumea dinăuntru, cu storurile trase mai jos de piele și gând și deasupra lor, unde aerul nu se oferă niciunei alte ființe decât celei făcute din doi?
Cum sună corpul încins, ce gust au scăpărările lui și ce au de spus coardele lui sub atingerile camforate de buze venite de la capătul cunoscut al lumii să le sărute înainte ca degetele să își înceapă dansul cu ele?
Lasă deoparte gândul că dragostea nu se poate pe nemirosite. Uneori, ea se-ntâmplă, în lumea pisicii din piept, înainte să se arate dincolo de zidul din carne și, de la prima atingere, să-nceapă să-l dărâme lent, fără zgomot. Ca o dizolvare. Nu știu de ce se întâmplă așa. E o taină. Așa va rămâne, oricâte și oricum aș spune despre și în jurul ei. Știu că există momentul când carnea simte atât de intens, încât pare pregătită să nu mai existe și să se nască din nou, sub privirea felinei. Doar ea știe totul de dinainte și urmărește fără să tulbure, cu bunăvoință. Uneori, mă acceptă lângă ea, să pot vedea spectacolul cu adevărat, fără reținerile și îndoielile pe care mintea m-a obișnuit să le port cu mine și în jurul meu, ca pe un zid transparent, labirintic, ornat cu cuvinte, în jurul zidului din carne.
Știu că există momentul când carnea simte atât de intens, încât pare pregătită să nu mai existe și să se nască din nou, sub privirea felinei. Doar ea știe totul de dinainte și urmărește fără să tulbure, cu bunăvoință.
Luni, nici nu se luminase bine de ziuă, că am simțit-o încercând să-mi transmită ceva. A tot încercat, am tot ignorat-o. Lumea de-afară necesita atenție. Știam că avea să vină clipa în care dragostea la prima atingere și la primul inspir avea să-și întindă șira spinării lângă dragostea care deja o aștepta cuminte, în lumea felinei, cu mâna întinsă moale, pe lângă trupul curat, pregătit. Din pulsațiile ei se ridicau grămăjoare de lumină pe care doar când mai trecea o stea căzătoare privirea mea putea să le prindă.
În jurul prânzului, am primit telefonul. „Sunteți la adresă?” „Da, sunt.” „Urc sau coborâți dumneavoastră?” „Cobor eu în câteva minute, mulțumesc!” Am coborât. Am salutat. Am spus pinul. Apoi am luat în brațe coletul, cu grijă, ca pe un copil adormit. „Sunteți sigur că asta e tot? Mă așteptam să fie mai greu.” „Nu știu, doamnă, dacă lipsește ceva din el, sunați la firmă.”„Da, mulțumesc! Știți, e prima oară când primesc un colet de la ei. Zi cât mai frumoasă!” „Și dumneavoastră!”
Cât am urcat scările, mi-am amintit că frumusețea e ușoară, deși cântărește atât de mult în altă ordine decât cea a sistemelor și a unităților de măsurare obișnuite. Am zâmbit. Momentul era atât de aproape. Frumusețea anticipării deja inunda lumea din interior și mă luase pe sus. Din șuvoaiele ei creșteau peisaje de care numai înțelepciunea felinei mă putea ajuta să nu-mi fie teamă. Da, există și teamă în fața unor forme de frumusețe anticipate orbește, cu dorința de a lăsa liberă libertatea reacției spontane din clipele primei întâlniri.
Am urcat scările, am deschis ușa, m-am dus pe balcon. Am pus coletul jos, cu grijă. L-am desfăcut așa cum dezmierzi un copil când dă semne că se va trezi. Sar peste anumite mișcări din logica întâlnirii (când „logică” e doar așa, un cuvânt). Felina, prietenoasă din cale-afară, aproape ieșise din corp. Îi simțeam capul cum se freacă ușor de palmele mele, pe interior, să fie mângâiat, să iasă dincoace. Mișcările cozii ei făceau loc, înăuntru, pentru ce avea să vină.
Cu degetele tremurând, ca și acum, am pus deoparte celelalte obiecte din colet, apoi am deschis cutia de culoarea unei caise în care soarele nu a pătruns cu totul. Răceala capacului argintiu nu ne-a speriat cu nimic. Felina știa, știam și eu, că dragostea poartă uneori armură din metal și multă sticlă, transparentă, ca pe un zid. Și mai orice zid e o invitație la contemplare. Unele și la acțiune, invitații către un înăuntru așa prețios că trebuie zidul pentru ca ceea ce trăiește dincolo de el să fie protejat de oricine și orice nu poate să-l dărâme sau să-l dizolve.
În mirosul de pământ peste care dragostea sosită s-a luat de mână cu dragostea ce o aștepta, am simțit capul felinei atingându-mi obrajii, pe rând, înainte să se așeze lângă mine și să toarcă.
În pofida tensiunii acumulate de așteptarea ce mi-a părut mult prea îndelungată, am scos capacul ușor, ca și cum aș fi mângâiat felina între urechi. Apoi am apăsat. Pe antebrațul stâng, grămăjoarele de lumină ca de stea căzătoare au picat fiecare la locul ce le așteptase, într-o potrivire perfectă. Și teamă nu a mai fost. În mirosul de pământ peste care dragostea sosită s-a luat de mână cu dragostea ce o aștepta, am simțit capul felinei atingându-mi obrajii, pe rând, înainte să se așeze lângă mine și să toarcă. Știa ce avea să urmeze. Am stat amândouă, în mireasma ciocolatie, camforată, vanilată și mai ales de foc umed venit din inima pământului, de dragoste împreunată cu dragoste. Din el începea să crească, sub ochii mei închiși, în carnea mea parcă topită, o vietate făcută din (e)fluvii de scântei. Am fost cât am putut de atentă. Felina nu. Ea nu trebuia, știa totul de dinainte. Am văzut asta în ochii ei care se deschideau câte un pic, lent, din când în când, ca un zâmbet.
...mireasma ciocolatie, camforată, vanilată și mai ales de foc umed venit din inima pământului, de dragoste împreunată cu dragoste...
Pe măsură ce zidurile se dărâmau sub focul umed, am dus nasul către antebraț de atâtea ori cât am rezistat forței acesteia de început de lume, ale cărui reminiscențe așteptaseră de mult în locul unde nu se renaște din cenușă, căci niciodată nu se ajunge la cenușă. Doar se naște. Continuu. Chiar dacă singura continuare este acest început. Am împărtășit din ceea ce simțeam persoanei la recomandarea căreia am ajuns la prima mea dragoste pe nemirosite: Patchouli de la Réminiscence, primul meu parfum cumpărat pe orbește. Așa, bucuria (singurul cuvânt ce se lasă scris) s-a făcut și mai mare. Cât un mulțumesc care poate că nu avea nevoie de cuvinte.
Încrederea în ființe pe care felina le-ar lăsa să o mângâie rareori dă greș. Ceva dincolo de bucuria întâlnirii cu Patchouli mă împiedică să vă spun acum, aici, cum percepe ființa mea notele acestui parfum. Justificarea nici nu este așa complicată: ar fi un act de indecență să mărturisesc mai mult decât deja am încercat despre vietatea născută din dragoste și dragoste și despre peisajele lumii ei, mai ales când încă se nasc. Un foc umed, din inima pământului, nu poate fi stins. Nici măcar de pământ. Felina știa. Întotdeauna știe de dinainte.
Cu Patchouli mi-am amintit-o și eu. Promit că nu uit.
No comments:
Post a Comment