Ne pierdem busola
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
Ne pierdem busola. Odată cu mirosul. Nici nu ne dăm seama când și cum am ajuns într-un no man’s land – teritoriu al provizoratului și al gurii de aer sorbit cu nesaț. Dintr-odată pare mai curat aerul, e respirabil, poți să-ți umpli plămânii cu el la până la refuz. Dar ce faci cu mirosul? Ce să miroși când ieși din tranșee?
Mă gândeam că cel mai prezent simptom al infectării cu SARS-CoV-2 (COVID-19) este și cel mai ignorat; într-o lume care se hrănește bulimic cu legume și fructe crescute forțat cu hormoni, pierderea gustului și a mirosului nu mai este de multă vreme simptom de boală. Roșia are același gust cu vânăta, iar pomelo nu-ți impresionează în niciun fel papilele gustative, deși se zice că ar fi sursă de vitamine.
Mă plimbam printr-un Cluj regăsit după mai bine de jumătate de an într-o stare semiletargică, cu oameni confuzi, care încearcă să-și regăsească ritmul vieții. N-am reușit să mă bucur pe deplin de vizită; n-am putut intra într-o anumită biserică, mai toate locurile unde știam că se mănâncă (bine) aveau fie meniurile schimbate (multe, prea multe sendvișuri, adică pâine în cantități care-mi taie orice poftă de mâncare), fie erau închise (foarte ciudat să vezi sâmbăta astfel de locuri închise); studenții încă n-au invadat orașul (semn că online-ul face ravagii și aici), iar localnicii păreau mai derutați decât oricând de prea multa liniște. Mi-am regăsit și nu mi-am regăsit orașul de suflet. Ambivalența aceea ucigătoare care se transformă în furie – de ce nu știm să păstrăm ce e mai bun? – mă face să abandonez plimbarea mai repede decât mi-am propus. Cafeaua și limonada savurate împreună cu un prieten salvează mare parte din zi, dar... Ce știu sigur e că fără astfel de bule n-aș putea merge mai departe.
Am revenit într-un București mai murdar și mai haotic decât în mod obișnuit. Ceea ce înseamnă deja cote de avarie. Trăim într-un oraș asediat de mizerii, dejecții de tot felul, urme ale unui grad de civilizație îngrijorător de mic. Un oraș în care pestilențialul face legea. Aproape că-mi doresc să port masca oriunde și oricând, numai să nu mai simt mirosul de murdar. E greu să ignori murdăria, e și mai greu să o îndepărtezi când mirosul ți-a fost luat de boală. Cam așa sunt bucureștenii: atacați de virusul nesimțirii și al murdăriei. Pandemia nu face altceva decât să evidențieze, să tușeze grosier ceea ce știam de multă vreme: civilizația nu se învață peste noapte și coerciția nu construiește nimic, castelele de nisip se potrivesc doar pe faleze, iar apele nu spală orice murdărie.
Pandemia nu face altceva decât să evidențieze, să tușeze grosier ceea ce știam de multă vreme: civilizația nu se învață peste noapte și coerciția nu construiește nimic, castelele de nisip se potrivesc doar pe faleze, iar apele nu spală orice murdărie.
Știam că o să fie greu, dar, paradoxal, nu e chiar atât de greu. Revenirea la școală mă bucură și nu prea; am învățat să ignor masca, deși după șase ore de vorbit am buzele ferfeniță și toată fața tumefiată. Dar reușesc să mă încarc cu energie cât să pot suplini haosul din capul Ioanei. Care nu înțelege și pace de ce trebuie să stea o săptămână acasă și una la școală, de ce nu merge internetul fix când trebuie să-i explice doamna cum se face litera... Care nu înțelege de ce trebuie să stea cu orele în fața laptopului și să aștepte... să fie băgată în seamă, să facă ceva! Încearcă să ignore jignirile unuia dintre colegi, deși nici eu nu știu să-i explic prea bine de ce copilul respectiv simte continuu nevoia să vorbească urât, îngrozitor de urât și de ce nimeni nu-l sancționează (eu aflu despre toate acestea mult prea târziu, când ajung acasă „programul” ei de școală e de mult încheiat). Încerc să-i fac un program, deși mi-e din ce în ce mai greu să mă descurc cu mesajele primite fix înainte să intru la oră: „pentru astăzi avem nevoie de fișele...” sau „nu avem internet, nu știu când revine”. N-am soluții la astfel de probleme, nu pot renunța la serviciu ca să pot sta cu ea acasă, după cum nu pot s-o iau cu mine la școală, ca s-o pot ajuta (cel puțin doi dintre colegii ei de „grupă” merg cu mamele la serviciu, nu vrea să știu cum le este și unora, și altora). Și în marea asta de neliniști s-a mai strecurat una: când mai mirosim și noi toamna? Că deja suntem în miezul ei, și aproape că nu ne-am dat seama cum am ajuns aici!
Am citit mult, paradoxal de mult, în aceste timpuri. Cred că e compulsiv. O fi vreo manifestare atipică a instinctului de conservare, nu știu ce să zic! Surprinzător, m-a prins foarte mult o carte de aventuri pentru copii, una cu cavaleri! Zău dacă țin minte când am citit ultima carte cu și despre cavaleri! Și când mă întrebam cum mai stau cu mirosul – parol, am ajuns să caut să miros special anumite condimente, ca să mă conving că încă mai pot mirosi! –, dau peste o frumusețe de pasaj într-o carte abia apărută la Humanitas Fiction:
❝
Am început să urcăm, învăluiți în miasma abia perceptibilă de scorțișoară. Liftul s-a oprit la etajul patru și s-au deschis ușile. Ceva mă făcea să nu mai vreau să cobor. Voiam să mă întorc, să văd cui îi aparținea vocea aceea, dar n-am avut curaj. Nu era mare lucru, dar mi-era rușine. Acela a fost un moment foarte straniu.
Nu după mult, am avut din nou o experiență asemănătoare în liftul din clădirea administrației americane. În ziua aceea liftul era foarte aglomerat, dar și așa am simțit privirea cuiva ațintită spre mine. Intenționat n-am mai coborât. Oamenii au coborât unul câte unul, până n-a mai rămas în lift decât cel care mă privea. Rămăseserăm în lift, suspendați în aer, ascultându-ne suflul. Oare viața mea ar fi luat o altă turnură dacă n-aș fi privit atunci înapoi? Chiar de-aș fi știut că sunt blestemată să mă transform în stană de piatră dacă mă întorc, tot mi-aș fi urmat instinctul. Așadar m-am întors și l-am văzut. Parcă aștepta de o veșnicie să mă întorc. Ne-am recunoscut. Nu mai auzeam nimic în afara bătăilor puternice ale inimilor noastre, nu ne puteam desprinde privirile unul de celălalt, ca și cum lumea încetase să mai existe în jurul nostru. Un miros subtil de scorțișoară a învăluit cutia aceea în care ne aflam, sugerându-mi că soarta îmi era scrisă acolo, deasupra pământului.
❞
— Ji-Min Lee, Eu și Marilyn, Humanitas Fiction, traducerea Diana Yüksel, 2020
Iată că așa poate începe iubirea: cu un miros de scorțișoară. Câți dintre voi știu cum miroase dragostea? Mi-au salvat săptămâna cele două cărți, pe cât de diferite, pe atât de surprinzătoare. Lectura și muzica – fără ele ar fi fost cu adevărat pustie viața. Se adaugă teatrul, precum un condiment care face diferența dintre sordid/banal și altfel. Să înceapă o nouă săptămână!
Ați descris perfect haosul în care încercăm cu toții, cu mic, cu mare să ne ducem viața, într-o lume pe care nu o mai recunoaștem, dar in care trebuie sa trăim. Mulțumesc mult pentru recomandarea de lectură! Și mie cititul mi-a fost și îmi este un suport moral grozav în această perioadă grea pe care o traversăm.
ReplyDelete