un text de Elena Mădălina Nica
Oh, frezie iasomie lăcrămioară trandafir! — și valea așteaptă, aceeași, mereu
Acum, că am acoperit „dulcea prăpastie ivită printre trandafiri” cu un strat gros de frunze rumenite de toamnă, de sub care mireasma răzbate ca o nălucă adormită, acum, că „soarele negru al melancoliei” se odihnește după fața nevăzută a lunii, lăsându-și în loc geamănul blând, acum, că am decis ca titlul să fie o parafrază, acum vă voi spune despre două parfumuri cu trandafir care au intrat în viața mea cu mult înainte de poezia celui pe care, așa cum o spunea el însuși, degetele subțiri nu-l mai tulbură. (Da, Virgil Mazilescu.) Ambele parfumuri despre care vă scriu m-au găsit ceva mai devreme decât a făcut-o splendidul Hypnotic Poison de la Christian Dior (al cărui trandafir rostogolit prin mosc se abandonează, fără a se pierde – catifelat, vegetal și animalic deopotrivă –, asaltului îndrăgostit al tuturor celorlalte note) și au rămas cu mine din motive diferite.
Al doilea, în ordine cronologică – Pur désir de rose de la Yves Rocher –, a rămas nu atât pentru cum redă trandafirul, ci pentru confortul emoțional pe care mi l-a redat în zile încremenite sub temperaturi explozive, într-un campus aproape pustiu din Dijon. Plecasem să studiez și timp de două săptămâni am conversat cu doar câțiva oameni. Un nou tip de singurătate, de o stranietate pentru care m-am pregătit din mers. A fost vara caniculară din 2003 ce a făcut ravagii în Hexagon. Primisem în dar Pur désir de rose și am ales să-l iau cu mine neînceput, pentru a marca începutul relației mele cu Dijonul. Când l-am desfăcut, după primul meu zbor cu avionul și prima călătorie cu un TGV, nici nu mi-a sucit capul, nici nu m-a dezamăgit. Nu aveam așteptări. Îl alesesem de companion și m-am ținut de cuvânt. Avea și el s-o facă și să mi se ofere întocmai. Și ceva mai mult. Nesofisticat, tânăr, curat, într-un Dijon pe care aveam să-l descopăr aristocratic și doar aparent pedant, a ținut loc de trandafiri pe birou într-o chambre confort atât de străină (seara culegeam două trei fire de levănțică din fața clădirii care mă găzduia și le prindeam de corpul de iluminat de deasupra capului, să-mi fie aproape o parte din mirosul camerei în care dormeam la bunici).
Acest parfum mi-a liniștit vocea tremurată când le telefonam alor mei și trebuia să fiu atentă la câte unități mai sunt pe cartelă. Mi-a întărit entuziasmul descoperirilor făcute printre rafturi doldora de cărți vechi, în al căror miros se ghiceau mâinile ce le-au cunoscut înaintea mea, efortul și bucuria dialogului cu ele. Mi-a fost bucățică din grădina din fața blocului bunicilor, unde bunicul îngrijea nu doar bujori, ci și câțiva trandafiri.
Așa cum eram, ușor năucită de începutul unei munci pe care speram s-o duc cu bine la capăt, Pur désir de rose m-a însoțit așa cum era, nepretențios și onest, loial, primitor și egal cu sine, în diminețile orbitoare, în orele de lucru, în pauzele petrecute în iarba din fața Bibliotecii Droit-Lettres, în plimbările după ce se i termina programul, fie prin campusul foarte verde, unde prindeam un dram de răcoare sub copaci, fie prin îndepărtatul centre-ville, unde răcoarea mă întâmpina pe străduțe laterale și strâmte, cu oameni eleganți și zâmbete scurte, dar sincere. Acest parfum mi-a liniștit vocea tremurată când le telefonam alor mei și trebuia să fiu atentă la câte unități mai sunt pe cartelă. Mi-a întărit entuziasmul descoperirilor făcute printre rafturi doldora de cărți vechi, în al căror miros se ghiceau mâinile ce le-au cunoscut înaintea mea, efortul și bucuria dialogului cu ele. Mi-a fost bucățică din grădina din fața blocului bunicilor, unde bunicul îngrijea nu doar bujori, ci și câțiva trandafiri. O solinotă pentru solitudinea mea. Puțin din acasă pe care aveam, în toți ceilalți ani ai relației mele cu Dijonul, devenit și el prietenos, să-l iau cu mine, indiferent de anotimp și chiar dacă uneori doar pentru a-l mirosi în capac.
Ezit. Mă întreb de ce timpul vostru ar găzdui aceste bucăți din spațiul meu, exprimate așa. Se numește generozitate, îmi răspund. Câteva respirații în ritmul lui oh, frezie iasomie lăcrimioară trandafir, să îndrăznesc continuarea.
Oh, frezie iasomie lăcrămioară trandafir! Dintre ele, lăcrămioara mi-a oferit primul meu parfum (și) cu trandafir care a rămas (păstrând criteriul cronologic). Nici el acel parfum cu acel trandafir, ci parfumul cu lăcrămioare pe care îl voi păstra mereu, ferit de lumină și de reformularea lui, împuținată, alături de Bvlgari Voile de jasmin și Anaïs Anaïs de la Cacharel, purtătoare, și ele, ca și Opium și Hypnotic Poison, de mărgăritar: 1881 Cerruti per donna.
Era primăvara lui 1997. Excursie în Franța, cu școala. Un autocar cu liceeni și câțiva profesori. Ziua mea de naștere sărbătorită cu prăjituri, bomboane și suc, bălăbănindu-ne pe culoarul strâmt. După două zile de călătorie, am ajuns fiecare la familiile care ne-au găzduit. Cea care ne-a primit pe mine și pe colega Corina locuia într-o suburbie. Încă din prima seară ne-au dus în Paris. Turnul Eiffel luminat ca Turnul Eiffel luminat, însă ceea ce mi-a tăiat răsuflarea și mi-a deschis sufletul a fost Sacré-Cœur. Ajunsă pe esplanadă, freamătul din Montmartre nu mai răzbătea până la urechi. Începuse mesa de seară. Un sfert de oră petrecut în muzica ei, cu briza umbroasă plimbându-mi-se pe chip, și secole-ntregi dispăruseră ca prin farmec. Atât de firesc. (De atunci, Sacré-Cœur a rămas acasă al meu din Paris.)
A doua zi dimineață, pregătindu-ne să plecăm din nou către Paris, unde autocarul ne aștepta pentru o excursie, am simțit parfumul fiicei celei mari a gazdelor noastre. Nu am îndrăznit să întreb cum se numea. M-am gândit la el tot restul zilei, cât am vizitat castelul Écouen și mai ales în fața tapiseriilor înfățișând povestea lui David și a Batsebei.
La un an după, aveam să aflu cu ce parfum semăna, chiar dacă abia-abia. Cu 1881 Cerruti per donna. Pentru starea din ziua în care l-am primit în dar și l-am purtat prima dată nu am alte cuvinte decât cele prin care, iată, vă spun așa: în spatele feței nevăzute a minții am început să simt că mă umplu cu un aer ca de zori de zi, când nu e nici noapte, nici ziuă cu totul, când lumina de după întunericul ce se disipează prezice în șoaptă sosirea luminii soarelui și topește sclipiri ale lunii peste grădini în care stau să se trezească, tolănite printre ierburi și bușteni, animale năzdrăvane. După câteva respirații m-am întors să retrăiesc altfel ceea ce primăvara lui 1997 îmi descoperise. Am putut mângâia texturile unei tapiserii de Bruxelles cu fir de argint, de tipul celor care întruchipau iubirea lui David și a Betsabei. Cum bătăile inimii se accelerau, încă alte câteva respirații și mă plimbam, cu toate simțurile deschise peste măsură (chiar dacă în stare de reverie), de astă dată fără nimeni altcineva prin preajmă, în castelele Écouen, Chantilly, Fontainebleau și în grădinile lor, vizitate cumva pe grabă în excursia din primăvara precedentă. La sfârșit, m-am odihnit sub lumina rozalie a înserării de la Sacré-Cœur, primind pe chip respirația pietrei ce se pregătea să adoarmă. Și nu m-am simțit singură.
În spatele feței nevăzute a minții am început să simt că mă umplu cu un aer ca de zori de zi, când nu e nici noapte, nici ziuă cu totul, când lumina de după întunericul ce se disipează prezice în șoaptă sosirea luminii soarelui și topește sclipiri ale lunii peste grădini în care stau să se trezească, tolănite printre ierburi și bușteni, animale năzdrăvane.
Peste ani, 1881 Cerruti per donna, din a cărui simfonie de flori, mosc și acorduri lemnoase nu-mi pot da seama datorită căror impulsuri, asocieri spontane și reconstrucții am izolat tocmai lăcrămioara, mi-a fost și fața văzută doar în imaginație a unor părți din Italia unde sper să ajung cândva, indiferent sub ce chip mi le va arăta soarele și cât de neschimbată va rămâne fața văzută a lunii. Proaspăt și sofisticat atât cât să nu bulverseze prin schimbări bruște la față, venit parcă de acum secole, umed ca sufletul florilor și lemnurilor din el sub rouă sau ploaie ori ca inima pietrei castelelor în înserare, când și ea, și garguiele revenite la viață transpiră moscat și vanilat, 1881 Cerruti a rămas pielea cu care m-am îmbrăcat în lungi călătorii, cu destinații reale și imaginare. O piele cu care încă îmi acopăr adeseori gâtul și umerii primăvara, cât soarele încă nu arde, și vara, pentru a mă proteja de forța lui. Mișcările și transpirația ei – coregrafia unor peisaje născute pe măsura și în ritmul mișcării mele prin ele. Pielea sub care am primit părți din Paris, Dijon și Sevilla, dezvelite pe măsură ce lăcrămioara îmi dăruia, în primele ore de la aplicarea parfumului, mirosul și seva, grațioasă, sfioasă, dar deloc neputincioasă. Au fost acele primăveri și veri pe care le păstrez expuse ca într-un muzeu arheologic personal, dintr-un parc asemenea celui ce găzduiește muzeul arheologic din Sevilla; cu fiecare nouă revizitare, încerc să nu fac pe ghidul.
Proaspăt și sofisticat atât cât să nu bulverseze prin schimbări bruște la față, venit parcă de acum secole, umed ca sufletul florilor și lemnurilor din el sub rouă sau ploaie ori ca inima pietrei castelelor în înserare, când și ea, și garguiele revenite la viață transpiră moscat și vanilat, 1881 Cerruti a rămas pielea cu care m-am îmbrăcat în lungi călătorii, cu destinații reale și imaginare.
Grație lui 1881 Cerruti per donna, în care lăcrămioara este pitită printre iriși, mimoze, bergamotă, frezii, flori de portocal, narcise, trandafir, iasomie, mosc, vanilie, am depășit strângerea de inimă pe care o aveam, de când mă știam, când îmi spuneam „lăcrimioară”. Îmi părea pe cât de pură, pe atât de tristă și singură. Prin acest parfum am descoperit că singurătatea și tristețea ei erau, în (mare?) parte, doar proiecții ale minții mele, înlesnite chiar de numele „lăcrămioare”, „lacrimile fecioarei”. Că simplitatea lăcrămioarei, capabilă să se distingă printre atâtea alte flori, este acel fel de simplitate la care se ajunge după ce primești și măcar încerci să asimilezi complexitatea fețelor ei văzute și nevăzute: și le poartă onest, fără ascunzișuri. (Atât de, încât în parfumerie nu poate fi decât construită, iar nu captată.) Și mai poartă în ea bucuria numelui „clopoțel”. În fragilitatea și umilitatea acestei „ierbi a sfântului Gheorghe” se află ceva din forța celui care a înfrânt balaurul. Prețioasă, de neirosit, precum în pilda cu mărgăritarele. Aceeași și felurită, prin felul în care se mișcă împreună cu celelalte din preajma ei. Cam ca numele antologiei Gellu Naum, Despre identic și felurit, care m-a însoțit, într-o vară, împreună cu 1881 Cerruti per donna, într-o Sevilla plină de flori de portocal și prietenie dintre cele care sfidează timpul; pe cerul ei nu am zărit nici măcar o dată, în trei săptămâni, vreun nor.
În fragilitatea și umilitatea acestei „ierbi a sfântului Gheorghe” se află ceva din forța celui care a înfrânt balaurul.
Așa felurită și identică sieși am regăsit lăcrămioara, după lungi și întortocheate călătorii, în iarna lui 2011, în Roma. Nu s-a întâmplat în vreo parfumerie unde să fi întâlnit vreunul dintre parfumurile care nu doar conțin lăcrimioara ca notă, ci sunt centrate pe ea (deloc puține și totodată deloc numeroase, dacă nu-i dăm criteriului cantitativ importanță și doar căutăm să aflăm). Am regăsit-o, altfel și ea însăși, într-un anticariat unde mă aștepta lumea ei din acea față a minții lui William Blake arătată lumii în I Libri Profetici (Fabbri Editori, 1986, colecția „I grandi Classici della poesia”, ediție bilingvă, cu traducerea în italiană semnată de Roberto Sanesi).
Acolo, la începuturile acestei cărți, o întoarcere la începuturi de timp, când simplitatea unei flori „humble” poate face cât coregrafia unor castele, a pavilioanelor din grădinile lor, a unor orașe, a străzilor, parcurilor și muzeelor lor sub mișcările simțurilor care le explorează cu aceeași hotărâre și cu aceeași poftă ca și cum ar fi pentru ultima oară. Face cât odihna dintr-o vale a bucuriei ajungerii, unde, în tihnă, rămâi îmbrățișat și de bucuria călătoriei.
Acolo, în primele pagini din „Cartea lui Thel”, excesivul și deloc simplul William Blake spune despre lăcrămioară ceea ce, de când am citit prima oară, aveam să asociez, extrem de subiectiv, și cu însemnătatea lui 1881 Cerutti. Per me. Și valea s-a deschis iarăși.
Vă împărtășesc, cu gândul că și în memoria voastră lăcrămioara înseamnă felurite fețe ale frumuseții. Să coborâm, dacă vreți, în valea lui Lily of the Valley. Acolo ne-am putea odihni unii pe alții și unii altora ne-am putea fi bucurie, căci este a valley of life, „peaceful”, „silent”:
The Lily of the Valley, breathing in the humble grass,
Answerèd the lovely maid and said: «I am a wat’ry weed,
And I am very small, and love to dwell in lowly vales;
So weak, the gilded butterfly scarce perches on my head.
Yet I am visited from heaven, and He that smiles on all
Walks in the valley, and each morn over me spreads His hand,
Saying, “Rejoice, thou humble grass, thou new-born lily-flower,
Thou gentle maid of silent valleys and of modest brooks;
For thou shalt be clothed in light, and fed with morning manna,
Till summer’s heat melts thee beside the fountains and the springs,
To flourish in eternal vales”. Then why should Thel complain?
Why should the mistress of the vales of Har utter a sigh?».
She ceas’d, and smil’d in tears, then sat down in her silver shrine.
Thel answer’d: «O thou little Virgin of the peaceful valley,
Giving to those that cannot crave, the voiceless, the o’ertired;
Thy breath doth nourish the innocent lamb, he smells thy milky
garments,
He crops thy flowers while thou sittest smiling in his face,
Wiping his mild and meeking mouth from all contagious taints.
Thy wine doth purify the golden honey; thy perfume,
Which thou dost scatter on every little blade of grass that springs,
Revives the milkèd cow, and tames the fire-breathing steed.»
No comments:
Post a Comment