Parfumul domnilor — identități olfactive asumate (III)

un articol de Monica Neațu

 

Despărțirea de trecut a dominat universul anilor ‘90. Inovația, marketingul și globalizarea au grăbit ruptura de un trecut strălucitor, dar angoasant. Apropierea noului mileniu a adus în lumea parfumeriei consumul rapid și succesul efemer, lansările de noi parfumuri au devenit din ce în ce mai numeroase – circa 150 pe an –, iar bugetele pentru publicitate au explodat. Marile case, înghițite de giganții luxului (LVMH, Kering, Richemont, Shiseido etc.), abandonează magazinele exclusiviste, comercializând tot mai des prețioasele lor miresme în supermarketuri olfactive. Liber să circule printre rafturi, să testeze în voie farduri, creme și parfumuri, publicul se lasă atras de noutățile momentului. Dar tot aici are loc un fenomen interesant: fiecare gen își are raionul lui de parfumerie, doamnele la dreapta, domnii la stânga, cum a remarcat cu ironie un critic. Domnii pot alege dintr-o gamă olfactivă care evoluează de la o zi la alta. Parfumuri, creme, spume de ras, loțiuni după bărbierit, deodorante, o compoziție cunoaște o multitudine de interpretări și oferte.

---

CK One

---

Excesele nopților de la New York sau Paris, urmate de epidemia SIDA, au readus gustul pentru apele ușoare, terapeutice, care purificau și ofereau o gură de aer proaspăt. Sunt date uitării apele din anii ‘70, sofisticate și pe un fond ciprat. Apa neutră, transparentă și proaspătă este cea care atrage publicul, iar miresmele unisex sunt evocate prin intermediul unei campanii publicitare care face epocă. CK One (1994), creația casei Calvin Klein, propune o reclamă alb-negru, siluete filiforme, androgine, fără o identitate sexuală clar formulată, portretul unei generații profund deziluzionate, desprinsă de cultura și valorile părinților. Flaconul farmaceutic, minimalist și neutru, se integrează în universul masculin și feminin. Alberto Morillas și Harry Fremont au imaginat o apă lemnos-moscată, curată, cu note acide de lămâie și mirodenii. Un pariu reușit, spun specialiști, căci pe piața americană aroma de citrice este asociată produselor menajere. Agreat de tineri și ușor de purtat, CK One amintește de pasiunea secolului al XIX-lea pentru apele ușoare, cu note de hesperide, curate și androgine. Dar nu este o reconstituire istorică, pentru că acordul pe ceai verde, imaginat de Jean-Claude Ellena în 1992 (Eau parfumée au thé vert de la Bvlgari), a fost una dintre sursele de inspirație. Agreat de domni și ușor de purtat, CK One este victima propriului succes, fiind întâlnit la tot pasul.

---

Égoïste

---

Dacă Calvin Klein se plasează în segmentul parfumeriei accesibile, contemporane și cu un cert succes la tineri, Chanel reinventează tradiția oferindu-ne o interpretare modernă a miticului Bois des Îles, creația lui Ernest Beaux din 1926. Pentru Égoïste (1990), Jacques Polge, parfumierul casei din Rue Cambon, elaborează un lemnos întunecat, care se deschide pe note acide, de lavandă și salvie. Lemnul de santal, coloana vertebrală a parfumului, este acompaniat de paciuli, vetiver, rășini parfumate, vanilie, lemn de trandafir, coriandru și scorțișoară. Un acord fructat de piersică și prună evidențiază aromele ambrate de rom, nota finală de tabac, dulce și delicată, oferindu-ne un parfum de estet decadent de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Modern și istoric, Égoïste a rămas în memoria colectivă printr-o reclamă celebră în epocă, ultrapremiată. Jean-Paul Goude imaginează o luptă pentru parfum și, implicit, pentru seducție, într-un decor magnific (Hotelul Negresco din Nisa). Pe muzica lui Prokofiev din Romeo și Julieta – „Dansul Cavalerilor” – și declamând cu furie versurile lui Corneille (Le Cid), femeile îl acuză pe bărbatul care păstrează doar pentru el poțiunea magică, mireasma seducției și a fericirii eterne. Mulți istorici văd în această reclamă o variație în jurul mitului patriarhatului, când, în antica cetate a Atenei, femeile au fost supuse autorității masculine. Sau poate este revanșa bărbaților, care își revendică o identitate olfactivă proprie, care implică dreptul de a seduce, renunțând la presiunile și interdicțiile sociale*. La fel de importantă precum parfumul, reclama anunță strategii de marketing, dar și o schimbare de mentalități. Parfumul nu mai este asociat exclusiv universului feminin, armele seducției aparțin ambelor genuri, iar identitățile olfactive pot fi afirmate fără teama de ridicol. În reclama pentru Égoïste Platinum, tema este reluată, dar bărbatul se luptă cu umbra sa – personificare a sufletului sau a parfumului? –, mireasma fiind cea care învinge, ambele genuri dorind s-o ia în stăpânire pentru a cuceri.

---

Le Mâle

---

În 1995, Le Mâle de la Jean Paul Gaultier reia într-un joc estetic și olfactiv acordul de tip fougère din Pour un homme de la Caron și Brut de la Fabergé. Francis Kurkdjian, fascinat în epocă de acest acord, îl declină pe note orientale. Mirosul de spumă de ras evoluează pe un fond de mentă, anason, mosc și boabe de tonka. Evocând bărbatul proaspăt bărbierit, dar și ideea de senzualitate, Le Mâle a rămas în imaginarul amatorilor de parfumuri grație flaconului și reclamelor, care evocă codurile estetice gay. Gândit pentru admiratorii universului lui Jean Paul Gaultier, parfumul a devenit rapid un succes comercial, depășind nișa pentru care a fost creat. Clasic și inovator, preferat pentru notele curate, dar și pentru cele carnale, Le Mâle a reușit să se impună definitiv în universul olfactiv masculin. Un parfum „confederator”, cum spun criticii, sau parfumul transformărilor prin care trece universul masculin? Strategiile de marketing și expansiunea societății de consum marchează apariția unui fenomen social: metrosexualul, bărbatului elegant, urban, heterosexual, care acordă timp îngrijirilor cosmetice, se parfumează și colecționează nenumărate flacoane cu aromate, este pasionat de sport, dar și de shopping. Un bărbat care nu se teme să își afirme gusturile, multe dintre ele preluate din universul feminin sau gay. Articolul lui Mark Simpson, din The Independent (noiembrie 1994), surprinde transformările estetice, dar și de atitudine, care se produc în universul masculin.

---

Fluidizarea genurilor

---

În deceniile următoare, fenomenul a căpătat amploare grație revistelor de modă – Vogue Homme/ Men’s Vogue, L’Étiquette – și a nenumăratelor produse cosmetice și de parfumerie destinate domnilor. Fluidizarea genurilor, produsă în anii ‘70 de apariția parfumeriei selective, este accentuată în noul mileniu de transformările din societate și de o anumită inversare a rolurilor. Femininul preia aromele lemnoase, afumate, seci, ambrate, tipic masculine – Féminité du bois de la Serge Lutens este un bun exemplu în acest sens –, dar și atitudinea nonșalantă a seducătorului, iar masculinul caută confort în miresme regresive, gurmande (One Million de la Paco Rabanne, 2008). Sociologii au remarcat și o anumită schimbare de mentalitate în cadrul generațiilor tinere, mitul virilității triumfătoare, cuceritoare și fără sentimente fiind pus sub semnul întrebării. Parfumurile lemnoase, masculine capătă nuanțe androgine, exotice: lemn dulce la Lolita Lempicka au masculin (Annick Menardo, 2000) sau vetiver afumat, cu miros de cerneală și piele, în Encre noir de la Lalique (Nathalie Lorson, 2006).

---

M7

---

În 2002, Tom Ford, director de creație la Yves Saint Laurent, le propune amatorilor de arome orientale un acord de oud ce avea să facă epocă. Neutilizat până atunci în parfumeria occidentală, spre deosebire de cea orientală unde oud-ul este vedetă, acesta a devenit celebru grație parfumului M7 și mai ales reclamei, tipică perioadei porno-chic. Pornind de la fotografia mitică realizată de Jeanloup Sieff, cu Saint Laurent nud și cu ochelari (1971), Ford reinterpretează mitul unei masculinități senzuale și exacerbate. Samuel de Cubber în clar-obscur, într-o imagine estetică, dar fără echivoc, a fost sursă de inspirație pentru reclama parfumului. Jacques Cavallier-Belletrud și Alberto Morillas au creat un acord pe note afumate (cypriol), seci, de piele, care se deschide cu un miros de hesperide (mandarină și rozmarin). Dincolo de reclama sulfuroasă, dar care a vândut, rămân fascinația publicului pentru acordurile de oud și faptul că parfumierii au reușit să ofere o variantă accesibilă și adaptată sensibilității occidentale. Astăzi este comercializat sub numele de M7 oud absolu.

---

Bois d’Argent

---

Tot cu note afumate de rășini lucrează și Annick Menardo atunci când imaginează, pentru Dior, Bois d’Argent (2004). Hedi Slimane, cel care a oferit o nouă imagine creațiilor masculine de la Dior, și-a dorit o triadă de colonii: Cologne Blanche, Eau Noire și Bois d’Argent. În descendența lui Habit Rouge, Bois d’Argent pare îmbinarea elegantă între mundan și sacru. Un fond înțepător de vin și paciuli anunță valurile de rășini aromatice (tămâie, ambroxan), iar acordul de miere și piele oferă carnalitate și căldură parfumului. La final, în memoria olfactivă rămâne imaginea unui iris pudrat, cu note seci, de pământ, pe un fond de tămâie. Adorat de parizieni, Bois d’Argent este nu doar o creație unică, ci și un imens succes comercial pentru un parfum care se poziționează în zona de nișă. În anul următor, Olivier Polge a oferit un androgin pudrat, floral și ambrat: Dior Homme. Demnă urmașă a lui Fahrenheit, noua creație a stârnit uimire și admirație. Rareori avem șansa să mirosim un oriental-floral plin de tandrețe și eleganță. Irisul evoluează pe un fond de piele, vetiver și paciuli, iar cedrul din Virginia, cu note afumate și lemnoase, dă coeziune acordurilor aromatice (lavandă, cardamom, salvie).

---

Terre d’Hermès

---

În 2006, casa Hermès interoghează codurile masculinității în Terre d’Hermès, creația lui Jean-Claude Ellena. Acordul lemnos și mineral evocă ideea de verticalitate și rezistență prin intermediul cedrului de Atlas și al silexului. Proaspăt, discret, dar cu o tenacitate elegantă, Terre d’Hermès a devenit de-a lungul timpului semnătură olfactivă pentru cei care își doreau o mireasmă aeriană, lemnoasă, cu note proaspete și fructate (portocală, grepfrut, rubarbă).

---

Géranium pour Monsieur
&
Portrait of a Lady

---

Primul deceniu al noului mileniu se încheie cu o piață saturată de noutăți și lansări, cu arome fără istorie, care nu rezistă de la un sezon la altul. Pentru a încheia această incursiune succintă în universul parfumeriei masculine, vă propun două creații contemporane care evocă tradiția și reinventează miresmele unisex din Orient.

Géranium pour Monsieur (2009) și Portrait of a Lady (2010), ambele la Éditions de parfums Frédéric Malle, sunt creațiile lui Dominique Ropion. Géranium pour Monsieur este încercarea de reinventare a parfumului masculin contemporan prins între două note dominante: acordurile lemnoase și cele de tip fougère. Schema din Brut este reluată într-o combinație unică. Menta, proaspătă, înțepătoare, nu răcorește doar respirația, ci și fața după bărbierit. Notele de mușcată rimează cu cele acide și metalice ale trandafirului, totul pe un fond de mosc și rășini. La finalul zile, recunoaștem acordul clasic din Brut, totul într-o viziune nouă, adaptată gusturilor contemporane. Un haos olfactiv sau o reinterpretare în cheie contemporană a parfumului bunicilor și taților noștri?

Baroc, misterios și androgin, Portret of a lady poate părea, la prima vedere, un parfum dedicat doamnelor. În realitate, în buna tradiție a parfumeriei selective, ni se propune o mireasmă unisex, un acord dominat de un trandafir somptuos și de un paciuli tenebros. Conform spuselor parfumierului, o doză uriașă și de cea mai bună calitate de trandafir turcesc a fost adăugată peste Géranium pour Monsieur, din această combinație, improbabilă la prima vedere, rezultând un oriental contemporan. O roză întunecată, cu spini, plină de siguranță, nonșalanță și eleganță.

În ultimii ani, au apărut nu doar câteva parfumuri unice, dar și o literatură de specialitate care încearcă să descifreze fenomenele politice, sociale și culturale care au dus la sexualizarea parfumurilor și la elaborarea unei anumite imagini legate de virilitate, iar unele dintre ele mi-au inspirat această serie de articole.

— Parfums pour homme. La sélection idéale, sous la direction de Jeanne Doré, Nez éditions, 2020 (revin cu o recenzie)

— Nez, la revue olfactive, no. 3, Le sexe des parfums, printemps/été 2017

— Histoire de la virilité, dirigée par Alain Corbain, Jean-Jacques Courtine et Georges Vigarello, vols II & III, Éds du Seuil, 2011

 

_________________________

* Vezi, în acest sens, Brigitte Munier, Odeurs et parfums en Occident. Qui fait l’ange fait la bête, Éds Du Félin, 2017, pp. 199-200.

Confessive Flashes — Terre d'Hermès

Une terre à moi 

Un text de Elena Mădălina Nica

Gravitația pământului, inclusiv a pământului ars, în care se simt încă focul stârnit de cremene şi focul soarelui. Paradoxul ei: îmi susține, adesea, curajul de a fi cu capul în nori. Pământul atrage. Mă atrage. Adună şi păstrează în el toate cele pe care le dă soarele şi le poartă în ele focul – imposibil fără aer – şi apa. Transformă viața (şi moartea) din ele într-o viață cu forme ce devin astfel şi ale lui. Pământul primește aproape orice şi nu se pierde prin asta. Sau poate asta îl face să fie pământ. Germinativ, proteic. Sigur. Chiar şi atunci când îl simt că îmi fuge de sub picioare, știu că tot el mă primește înapoi.

---

Pământul primește aproape orice şi nu se pierde prin asta.

---

Întoarsă recent din drumeții pe pământ păduros, stâncos, calcaros, colorat de moartea vegetală a foioaselor, despicat de ape, acoperit de ploi și abur, îmi repet în cap terre, terre, terre. Pe nesimțite, din ritmul aproape incantatoriu al rostogolirii lui „r” și ciocnirii cu un „t” de neclintit, încerc să-mi amintesc în ce împrejurare am mirosit prima oară Terre d’Hermès. Nu reușesc. Nu era pe cineva, deci probabil într-un magazin. Reacția mi-o amintesc însă de parcă ar fi fost ieri. Mi-am zis „da!”, adăugându-mi, pe un ton mai discret, „parfumul acesta ar putea închide rana”. Masculinitatea din el mi-era familiară – ceva după care tânjeam fără să fi întâlnit. O pădure nici măcar imaginată cu totul, care să mă protejeze. Unde să uit că sfârșitul e cel ce justifică, de multe ori, existența începutului și a vieții de până atunci. O pădure care să mă odihnească şi regenereze. O pădure de stejari şi fagi, cu luminișuri dincolo de care încep rășinoase. Trunchiuri drepte şi amuțite de reverie. Printre ele, altele mormăind ursuz, ca abia trezite din somn, pișcă privirea cu formele lor contorsionate, după care suflă consolator puțin abur din frunze pe pleoape. La mijloc, un lac vulcanic şi rece, şi cald, doar pentru mine. De jur împrejurul pădurii, stânci despuiate de orice formă de viață, sfârâind în soare, de unde pot asculta vântul cum aduce a pinch of salt de departe, unde sigur se află portocali, măslini sălbatici, fel de fel de arbuști şi ierburi invadate de cicade.

---

O pădure care să mă odihnească şi regenereze. O pădure de stejari şi fagi, cu luminișuri dincolo de care încep rășinoase. Trunchiuri drepte şi amuțite de reverie.

---

Pomenisem o rană. Este cea legată de începuturile relației mele cu parfumurile „bărbătești” – nu în general, ci cu acelea pe care mi-a plăcut tare mult să le port. În absența mea, primul asemenea parfum pe care l-am iubit (cu excepția celor ale tatei, iubite pentru că le folosea el; nu le știu numele) şi purtat (tot pe vremea liceului), a dispărut din casă. Fahrenheit, pe numele lui. Parfumul îl primise mama în dar, să fi tot fost 1997. Curioasă de ce i-ar fi făcut cineva cadou un parfum pentru bărbați, l-am desfăcut şi l-am mirosit. S-a deschis vortexul, s-a derulat totul într-o fracțiune de secundă: era parfumul semnătură al lui Florentin, un verișor al meu. Noi îi spuneam Flore. Desigur că am confiscat parfumul. Mama mi-a spus că nu l-ar fi purtat, oricum. Mirată că aveam de gând să-l port, s-a bucurat că-mi prilejuise o bucurie.

Cu ani în urmă, pe Flore îl așteptam cu multă nerăbdare: îl urmăream pe geam cum parchează mașina, dădeam fuga, deschideam ușa de la apartament şi rămâneam acolo, anticipând momentul în care, atunci când va termina de urcat treptele, aveam să-i simt din nou parfumul. Abia apoi venea valul al doilea de entuziasm: ciocolata şi celelalte cadouri. Să fi avut vreo 11 sau 12 ani când am mirosit prima dată, pe el, Fahrenheit, fără să întreb vreodată ce este şi cum se numește. Flore, născut din mamă româncă şi tată grec, avea pe atunci vreo 20 de ani. Trăia în Atena și ne vizita în vacanțe. Brunet, longilin, cu chip osos, nas lung şi uşor acvilin. Ochi aproape negri. Şi cu un umor pe care l-am înțeles mai bine când am mai crescut. Purta jeanşi indigo, tricouri şi cămăși foarte simple. Şi același model de cizme, indiferent de anotimp. Eram fascinată de ele. De aroma lor de piele purtată. Întotdeauna îngrijite, chiar şi atunci când erau uzate – variantă în care le preferam. Flore mi-aș fi dorit să-mi fi fost fratele mai mare pe care nu l-am avut. Din ziua dispariției flaconului, după anul 2000, amărâtă peste măsură de întâmplare, nu am mai purtat niciodată Fahrenheit. L-am îngropat pe undeva prin mine (poate, până nu trece anul ăsta, voi căuta varianta vintage; pandemia a făcut ca amintirile să devină şi mai prețioase).

În pofida reacției de la primul sniff de Terre şi a faptului că nu seamănă deloc cu dogoritorul Fahrenheit – caz tipic de coup de foudre despre care te gândești că ar putea vindeca o rană veche, apoi îți recunoști că nu e fair față de noul venit să proiectezi așa ceva şi te scuturi –, am decis să amân achiziționarea lui Terre. Nu știu de ce.

 

A venit iunie 2016: prima – şi singura de până acum – călătorie cu velierul, printre insule grecești. Am avut senzația că îl simt pe Terre când ne îndreptam către Volos, să ne îmbarcăm. Au fost clipele cât urmăream, prin parbrizul mașinii, vârful Olimpului apărut la orizont. Tot Terre mi-a venit în nări, ceva mai acut, şi câteva zile mai târziu, ajunși într-o rezervație pustie. Am urcat pe o coastă, escaladând  ruine, am deranjat, fără să vrem, capre sălbatice, tupilate la umbra unor copaci, am stat la soare pe un colț de plajă de unde am adunat multe pietre (şi-au păstrat mirosul, le țin într-o pungă bine închisă). Şi am adormit târziu, cu gâtul înțepenit de la fixatul cerului saturat de stele, dar cu o stare pufoasă ca de praf curat ce acoperă mușchiul de pe o scoarță de stejar.

---

Am avut senzația că îl simt pe Terre când ne îndreptam către Volos, să ne îmbarcăm. Au fost clipele cât urmăream, prin parbrizul mașinii, vârful Olimpului apărut la orizont.

---

Prima dată când am mirosit Terre pe cineva a fost în decembrie 2016. Nu l-aș fi asociat bărbatului aceluia, obosit după un drum prea lung. Şi el tot zodie de pământ. După ceva ore, mirosului i-am spus, din nou, „da!”. Bărbatul începea să nu-mi pară cineva abia întâlnit pentru prima dată. Îmi devenea familiar. Cineva reîntâlnit după o lungă absență. Nu i-am spus niciodată despre acel sniff şi povestea mea cu Terre. Cu vremea, cunoscându-l şi descoperind în ce feluri i se potrivea (cred că şi astăzi îl poartă), i-am destăinuit că alegerea lui de parfum a contat mult. Poate n-o să aflu vreodată cu precizie cât.

Era așadar iarnă. Într-una dintre zilele în care căutam cadouri de Crăciun, am găsit un ghid, nu prea elaborat, despre Toscana. Anumite ilustrații – cele non-citadine – mi-au amintit de Terre de dinainte de bărbatul venit la mine după un lung drum. Terre al meu, pe care nu l-am avut niciodată. De proza lui Pavese, infuzată cu pământul şi amintirile copilăriei. Şi de mai multe poezii ale sale, în care pământul captează şi oferă multe dintre cele ale celorlalte elemente. În special de poezia ce se încheie așa: „ma tu, tu sei terra./ Sei radice feroce./ Sei la terra chi aspetta”.

Terre încă (mă) așteaptă. Restul poate fi cândva o altă poveste.

 _______________

Post scriptum: gravitația nu dispare nici atunci când plutesc de bucurie. Bucuria că am descoperit, la timpul cuvenit, că Terre d’Hermès este creația lui Jean Claude Ellena. Terre nu este doar pe lista mea de dorințe, ci și parfumul pe care Frank Voelkl de la Firmenich, creator de parfumuri pentru Le Labo, și-ar fi dorit să-l fi creat: „There is a very unique blend of preciuos woods that make this fragrance so comfortable to wear without ever growing tired of it”, spune el despre Terre d’Hermès, într-un interviu disponibil pe cafleurebon.com.

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

MIROSURILE TOAMNEI. POVESTEA TIMPULUI PREZENT

 

 

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Întâmplarea face ca în ultimele săptămâni să nu fiu în formă maximă, fizică și psihică, dar să citesc cărți despre boală și efectele ei asupra celor din jur. Mi-a fost greu să mă concentrez pe ceea ce era important cu adevărat și mi-am dat seama că fac(em) din ce în ce mai multe eforturi să ignorăm efectele secundare ale unei pandemii scăpate de sub controlul instanțelor medicale. Încercând să admir colțuri din natură și să-mi las trupul invadat de mirosul de toamnă, am realizat că mirosul de frunze uscate arse a dispărut cu totul, că cel de pământ reavăn, răscolit e definitiv pierdut și că aerul Bucureștiului e din ce în ce mai poluat. Senzația aceea de impersonal, de industrial, de acaparator n-are cum să nu te ocolească dacă-ți propui să iei la pas străzi din cartierele capitalei, ascunse sau nu, mari sau mici, circulate sau deloc străbătute de pietoni, nici nu mai contează aceste amănunte.

---

Încercând să admir colțuri din natură și să-mi las trupul invadat de mirosul de toamnă, am realizat că mirosul de frunze uscate arse a dispărut cu totul, că cel de pământ reavăn, răscolit e definitiv pierdut și că aerul Bucureștiului e din ce în ce mai poluat.

---

Refugiul în lecturi mai mult sau mai puțin de specialitate, în literaturi contemporane sau din alte timpuri nu m-a ajutat prea mult. Din contra, senzația că am pierdut definitiv bucuria unui anotimp cu adevărat frumos și aducător de nostalgii binevenite s-a transformat într-o permanență. Două dintre cărțile citite au fost despre boală și mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la apetența scriitorilor pentru acest subiect în ultimele zeci de ani. Interesul acestora pentru bolnavi, boală și relații bolnăvicioase spune multe și despre cât de bolnavă e societatea contemporană. Aproape că ne este frică să trăim sănătos, să căutăm echilibrul în viață și, când îl avem, să-l și păstrăm ca pe o sursă de benefic și de sănătate. Nu ne mai bucurăm de mirosul fin de parfum, nu mai reușim să păstrăm în nări aromele unei mâncări gătite îndelung și cu fastul necesar unei mese de gală, nu mai scoatem din sertare farfuriile de porțelan fin și fața de masă din cel mai fin damasc, nu mai așezăm la linie tacâmurile de argint și nu mai căutăm șervetele de olandă. Nu mai avem nevoie de amintiri? Ciudat! Atunci ne declarăm bolnavi? Poate că așa se explică înmulțirea farmaciilor ca ciupercile după ploaie; căutăm rețete pentru o viață perfectă, dar uităm că ingredientele de bază le avem, sunt bine ascunse și păstrate în cele mai de jos sertare ale memoriei. E drept că s-ar putea să scârție înfiorător dacă le forțăm, dar cine ne-a împiedicat să ne facem curat în sertare măcar o dată pe an?

---

Căutăm rețete pentru o viață perfectă, dar uităm că ingredientele de bază le avem, sunt bine ascunse și păstrate în cele mai de jos sertare ale memoriei.

---

Am căutat mirosul de toamnă zile întregi; aproape că am atins disperarea – cum să nu mai mirosim toamna? Unde s-au dus parfumurile de galben și ocru, de roșie îndelung coaptă la soare, de gutuie pusă la păstrare, de măr copt așezat pe raft, de prună numai bună de magiun, de iarbă uscată, răscolită de pași grăbiți, de saramură de pește și pastramă de berbecuț? Nu, nu sunt amatoare de grătar, culmea, dar îmi place să mă pierd prin târgurile de toamnă, acolo unde mulțimea forfotește în căutare de legume și fructe; e imposibil să nu-mi aduc aminte de munții de legume și fructe care inundau piețele în copilărie, creând un contrast mai mult decât puternic între goliciunea galantarelor din tot restul anului și opulența cromatică și olfactivă a toamnei; n-am cum să scap de mirosul de pește la grătar, ce să-i faci, am crescut într-un oraș aflat pe malul Dunării, în patria scrumbiei de Dunăre și a crapului de Dunăre sau Prut. De aceea, pentru mine mirosul de pește nu va fi niciodată asociat cu boala sau cu momentele triste, cu eșecul sau cu ratarea. Exclus să refuz vreodată o invitație la o masă cu pește, cu condiția să fie bine gătit și condimentat cum trebuie. De aceea, când dau prin cărți peste pasaje ca cel de aici, n-am cum să nu mă opresc din lectură și să mă pierd în amintiri și evocări.

❝ Nu îndrăzneam să le privesc corpurile, privirea mi se prelingea pe lângă ele și se oprea la apă. Tata era sus, la cabană, aranjând năvodul. Îl scutura bine, să cadă peștii prinși înăuntru și îl atârna prins de două cuie. Repara ochiurile. Fileta peștii, iar măruntaiele rămâneau afară și se coceau la soare. Îmi place să-mi aduc aminte de tata cel de atunci. În barcă. Pescuind. Era priceput la asta. Celelalte amintiri cu el aduceau haos. Erau așa de înfricoșătoare! Ochii lui în întuneric, când urca burlanul. Sau când eram în vizită la bunici. Putea să apară brusc. Să se așeze la masa din bucătărie spumegând de furie. Sau poate de disperare. Nu puteam să nu-l primim. „Să nu cumva să îndrăzniți să mă țineți afară”, parcă zicea cu privirea care se muta de la unul la altul. În momentele alea mama putea să se prăbușească, să cadă la pământ. Se străduise să-l țină departe și iată-l brusc în fața noastră. Se mai întâmpla să-i dea drumul de la spital fără să ne sune în prealabil și cu mult înainte să se fi vindecat. E greu să știi pe cineva închis împotriva voinței lui. Trebuie îndeplinite anumite condiții. ❞ — Linda Boström Knausgård, Bine ai venit în America!, Editura Pandora M, colecția Anansi.Contemporan, 2020

Mi s-a făcut dor de copilărie, de toamnele perfecte și inocente, de oamenii deloc grăbiți să treacă prin viață, de relațiile caracterizate de firesc și de normalitate. E semn că am intrat în toamnă. Și da, miroase a crap gătit la cuptor. Cu varză. Și cu puțin vin alb. Restul e poveste. Povestea timpului prezent.

Othoniel Rosa de la Diptyque – o călătorie olfactivă în lumea artelor

 

un articol de Monica Neațu

 

În 2019, Muzeul Luvru l-a invitat pe artistului contemporan Jean-Michel Othoniel să imagineze o serie de opere de artă care să celebreze treizeci de ani de la inaugurarea faimoasei piramide. Othoniel, pasionat încă din studenție de reprezentările florale, de diversele istorii și etimologii vegetale și de sensurile lor ascunse, a expus în Cour Puget, printre statui din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, care au decorat grădinile franceze, șase panouri reunite sub numele generic La Rose du Louvre. Pe un fond luminos și epurat (foiță de aur), trandafiri întunecați (pete de cerneală) dau naștere unui peisaj labirintic, ce cuprinde privitorul într-un vertij plin de sensuri ascunse. Timp de un an și jumătate, în zilele de marți, când muzeul este închis publicului, artistul a rătăcit prin sălile Luvrului încercând să surprindă metamorfoza unui muzeu, dar și detaliile vegetale care apar în operele de artă. De multe ori trecute cu vederea sau pur și simplu dificil de descifrat, simbolurile vegetale abundă în istoria artei, inventarul de la Luvru însumând peste cinci mii de opere care conțin în titlu substantivul „floare”.

La final, artistul a ales trandafirul din ciclul Medici (1621-1625), pictat de Petrus Paulus Rubens (1577-1640) la comanda Mariei de Medici, regina Franței. Format din douăzeci și patru de tablouri, ciclul Medici înfățișează într-un limbaj baroc, plin de culoare și strălucire, viața soției lui Henric al IV-lea. O comandă politică menită să glorifice faptele și viața reginei. Printre costume somptuoase, simboluri mitologice, zeițe și nimfe senzuale, în tabloul care înfățișează căsătoria Mariei cu Henric al IV-lea, un trandafir zace pe scările de purpură, la picioarele miresei. Floare a Venerei, el face ecou la coroana de trandafiri de pe capul lui Hymen, cel care ține trena Mariei.

Trandafirul acesta ne vorbește
despre destinul unei femei, de frumusețea sa,
de dragostea sa mai puternică decât moartea,
de istoria Franței, dar și de istoria muzeului.
Roșu sângeriu, luminat de alb, simbolul pasiunii și puterii,
erudiției și senzualității, acest trandafir este o floare misterioasă,
este floarea care reprezintă Luvrul.
— Jean-Michel Othoniel

Trandafirul lui Rubens, putere și pasiune, mister și istorie, i-a inspirat lui Jean-Michel Othoniel și un ierbar miraculos – L’Herbier Merveilleux. Notes sur le sens caché des fleurs du Louvre (Musée du Louvre/ Actes Sud, 2019). Ierbarul invită cititorul la o călătorie erudită și onirică printre sensurile ascunse ale operelor de artă. Artistul evocă și câteva secrete ale muzeului și le oferă iubitorilor de artă detalii din diverse tablouri, frize, sculpturi sau tapiserii și câteva reproduceri inedite, în acuarelă, cu La Rose du Louvre. Ni se propune un alt mod de a percepe operele de artă – vizual și olfactiv. La final, nu poți să nu te întrebi cum miroseau epocile respective.

Întâlnirea dintre cultură și natură, dintre miresmele efemere și simbolurile istorice, i-a inspirat casei Diptyque o ediție limitată. O lumânare parfumată, specialitatea casei, și o apă de toaletă, ambele decorate cu La Rose du Louvre, sunt rezultatul colaborării cu artistul contemporan. Louise Turner, de la Givaudan, a fost cea care a transpus la nivel olfactiv experimentele artistice. În buna tradiție Diptyque, suntem invitați la o călătorie olfactivă, pentru a descifra sensurile ascunse ale unui trandafir stilizat, dar și legătura artistului cu lumea vegetalelor. O căutare artistică, dar și umană, un parfum care evoluează discret, pe note lemnoase, perceptibile doar de către cel care îl poartă. Fără scandal, elegant, precum o plimbare într-o seară de noiembrie, în nocturnă, când Luvrul s-a golit de turiști, iar statuile capătă un aer fantomatic.

Pe un fond piperat (piper roz și piper negru de Madagascar), trandafirul își deschide petalele printre miresmele de ambretă și de Akigalawood, un paciuli lipsit de notele fetide, de pământ, iar vetiverul îi dă o notă unisex. Picant, înțepător, cu note de rachiu care amintește de alcoolatele din Renaștere, Othoniel Rosa evocă trandafirul proaspăt, verde, pe un fond lemnos, afumat. Dar nu este, după gustul meu, un trandafir înecat într-o baie de mirodenii, lemnoase, afumate înțepătoare, ci, mai degrabă, un trandafir proaspăt, unisex, plin de note subtile, reușind să fie simplu, modern și sofisticat, în egală măsură.

Dacă vă gândiți cu nostalgie la o vacanță prin muzeele și galeriile pariziene, nu ratați L’Herbier Merveilleux și Othoniel Rosa de la Diptyque – cartea și parfumul ne oferă acordul perfect.

Tea Rose

Perfumer’s Workshop, companie necunoscută multora azi, a avut pe vremuri momentul ei de glorie. Și încă îl are, însă doar pentru cunoscători, iar asta se datorează unui singur produs: Tea Rose. Pe Fragrantica există 460 de comentarii legate de acest parfum, cifră semnificativă, dacă o comparăm cu cele 172 de comentarii de la Shalimar, 471, de la Habit Rouge (eau de toilette), 321, de la Jicky, sau 345, de la Chanel no 5 (eau de toilette). Trebuie să recunoașteți că acest fapt v-a stârnit întru câtva curiozitatea.

 

(23 octombrie 2020)

Dar cine este această micuță companie? The Perfumer’s Workshop International, Ltd. este o companie privată, cu distribuție internațională și cu sediul la New York, fiind înființată în 1970 de Donald Bauchner și soția acestuia, Gun, inițial ca o parfumerie „underground”, menită să readucă parfumurile mai aproape de consumatorul obișnuit. Primul „atelier” de creație a fost deschis în magazinul universal Bloomingdale’s, unde, la cerere, puteau fi create esențe personalizate din uleiuri esențiale.

❝

Perfumer's Workshop allowed the customer to create their own individual scent in a variety of fragrance forms. In its basic, simple package, this custom-blending opportunity actually empowered the customer for the very first time, and would set the tone for much of was yet to come, foreshadowing so many of today's boutique, niche brands.

❞

Spre sfârșitul anilor ’70, compania transformă cel mai bine vândut ulei esențial al său – Tea Rose – într-o gamă tradițională de parfumuri, care devine disponibilă, în acest fel, pentru o clientelă mult mai numeroasă. Legenda spune că esența a devenit preferata unor staruri precum Prințesa Grace, Prințesa Diana sau Catherine Deneuve și că Nicole Kidman ar fi purtat-o la decernarea Premiilor Oscar, în 2004, când tocmai fusese aleasă ca noul chip pentru Chanel no 5. Ce este adevăr în toate acestea nu se știe sigur, însă rezultatul este că până acum s-au vândut – așa cum se afirmă pe pagina oficială – în jur de 55-60 de milioane de sticle.

Tea Rose face parte și acum din colecția Perfumer’s Workshop, fiind vândut în concentrație de apă de toaletă și de parfum. Ca orice produs de succes, a cunoscut și reinterpretări (flankers): Tea Rose Mesk, Tea Rose Amber, Tea Rose Jasmin (încă disponbil pe site-ul companiei).

Cum miroase parfumul? Cred că cel mai bine este să-l testați. Cei mai mulți – printre care mă includ și pe mine – spun că redă cel mai fidel mirosul de trandafir. Aș adăuga că este un miros verde și lemnos, fără dulcegărie, recreând întreaga structură olfactivă a trandafirului. Dar merită încercat de oricine dorește să-și facă o idee despre reperele olfactive ale secolului al XX-lea, mai cu seamă că prețul este mai mult decât rezonabil (aproximativ 10 euro).

 

---

Vezi și articolul lui Miguel Matos de pe Fragrantica.

Despre persistența unui parfum

Tot mai multă lume se plânge de persistența scăzută a parfumurilor. Majoritatea comentariilor de pe forumurile specializate, cum ar fi Fragrantica sau Basenotes, conțin observații despre persistență și siaj, cu punctaje acordate și uneia, și celeilalte calități. De obicei, persistența scăzută este pusă pe seama concentrației reduse de parfum (esența propriu-zisă sau „jus”/ „juice”-ul), a reformulărilor, a noilor reglementări IFRA.

Unde sunt concentrațiile de altădată, unde sunt parfumurile persistente ale trecutului, se întreabă toată lumea. Anii ’70-80 ne învățaseră cu parfumuri puternice, cu bombe olfactive care aveau o persistență ridicată și cu un siaj imens. Însă anii ’90 deja (re)deschid calea spre mirosurile curate, minimaliste, mic-burgheze, care să nu epateze, încadrându-se cuminte în contextul tot mai dezodorizat al lumii moderne.

Poate că, alături de scăderea concentrației de parfum, care este un rezultat al industrializării produsului parfumat și al creșterii galopante a profitului – și ea, la scară industrială –, trebuie amintite dezodorizarea și reodorizarea de care tot mai mulți specialiști fac caz.

Sporirea numărului de produse parfumate de igienă personală (detergenți, balsamuri de rufe, after-shave-uri, body mist, hair mist, loțiuni de corp, creme de mâini etc.) redefinesc identitatea trupurilor noastre, ajungând chiar să le depersonalizeze olfactiv. În fiecare dimineață, trupurile noastre își rescriu istoria, redevin – iarăși și iarăși – proaspete și lipsite de miros, pe scurt, se regenerează olfactiv. Persistența – pe trup și pe haine – a parfumului cu care ne-am dat ieri este interpretată drept un semn al lipsei de igienă. Ciclul zilnicei primeniri a mirosului corporal trebuie să înceapă de la zero, pentru a se încheia tot acolo. Rezultatul este un trup lipsit de mirosul care să-i confere identitate, iar parfumul devine un accesoriu pe care îl poți schimba în fiecare zi, în funcție de nevoi (contexte sociale, vestimentație, dispoziție etc.).

Nu mai suntem fideli unui parfum și mirosului acestuia, pentru că am ajuns să fim deposedați de reperul olfactiv care, înainte vreme, ni se impregna în trup și în haine. Ne trezim în fiecare dimineață lipsiți de istoria zilei de ieri, gata să îmbrăcăm identitatea zilei de astăzi. În acest context, persistența parfumului nu este altceva decât o rămășiță nedorită a trecutului, o piedică în continua preschimbare a vieții noastre. Parfumul a încetat să mai fie a doua noastră piele, el se consumă ca orice alt produs. Cine, de altfel, mai păstrează recipientele parfumurilor preferate? E adevărat că, odată cu industrializarea parfumeriei, atât parfumul, cât și recipientul lor și-au pierdut unicitatea, ele putând fi înlocuite oricând cu altul asemenea sau cu altul diferit.

Pierderea persistenței se prezintă, astfel, ca un efect nu doar al strategiilor de marketing sau management al companiilor din domeniu, ci și al dorinței trupului modern dezodorizat, care (se) consumă zilnic, pentru a o lua de la capăt, în fiecare dimineață, mai proaspăt, altul de fiecare dată, fără a mai privi înapoi – nici cu mânie, dar nici cu nostalgie.

Patchouli și atingerea felinei

Un text de Elena Mădălina Nica

Când reminiscențe înseamnă un început continuu

La ce te gândești când spui paciuli? Ce vine în minte și-n simțuri? Cum e pământul din care crește iarba asta, sub șira spinării întinsă pe el ca pentru a reîmprospăta dragostea și a pune dorul la somn? Ce spune focul umed din el? Cum miroase așteptarea sub care șira spinării începe să se cambreze și inima, această felină, începe să dea din coadă? Cât mai rezistă încurajată de reminiscențele ultimei întâlniri în care toate cele făcute și spuse sunt păstrate sub piele, departe de lume și urme străine? Cum sună corpul încins, ce gust au scăpărările lui și ce au de spus coardele lui sub atingerile camforate de buze venite de la capătul cunoscut al lumii să le sărute înainte ca degetele să își înceapă dansul cu ele? De ce să deschid ochii, când tot ce poate fi văzut e doar umbra a ceea ce se trăiește în lumea dinăuntru, cu storurile trase mai jos de piele și gând și deasupra lor, unde aerul nu se oferă niciunei alte ființe decât celei făcute din doi?

---

Cum sună corpul încins, ce gust au scăpărările lui și ce au de spus coardele lui sub atingerile camforate de buze venite de la capătul cunoscut al lumii să le sărute înainte ca degetele să își înceapă dansul cu ele?

---

Lasă deoparte gândul că dragostea nu se poate pe nemirosite. Uneori, ea se-ntâmplă, în lumea pisicii din piept, înainte să se arate dincolo de zidul din carne și, de la prima atingere, să-nceapă să-l dărâme lent, fără zgomot. Ca o dizolvare. Nu știu de ce se întâmplă așa. E o taină. Așa va rămâne, oricâte și oricum aș spune despre și în jurul ei. Știu că există momentul când carnea simte atât de intens, încât pare pregătită să nu mai existe și să se nască din nou, sub privirea felinei. Doar ea știe totul de dinainte și urmărește fără să tulbure, cu bunăvoință. Uneori, mă acceptă lângă ea, să pot vedea spectacolul cu adevărat, fără reținerile și îndoielile pe care mintea m-a obișnuit să le port cu mine și în jurul meu, ca pe un zid transparent, labirintic, ornat cu cuvinte, în jurul zidului din carne.

---

Știu că există momentul când carnea simte atât de intens, încât pare pregătită să nu mai existe și să se nască din nou, sub privirea felinei. Doar ea știe totul de dinainte și urmărește fără să tulbure, cu bunăvoință.

---

Luni, nici nu se luminase bine de ziuă, că am simțit-o încercând să-mi transmită ceva. A tot încercat, am tot ignorat-o. Lumea de-afară necesita atenție. Știam că avea să vină clipa în care dragostea la prima atingere și la primul inspir avea să-și întindă șira spinării lângă dragostea care deja o aștepta cuminte, în lumea felinei, cu mâna întinsă moale, pe lângă trupul curat, pregătit. Din pulsațiile ei se ridicau grămăjoare de lumină pe care doar când mai trecea o stea căzătoare privirea mea putea să le prindă.

În jurul prânzului, am primit telefonul. „Sunteți la adresă?” „Da, sunt.” „Urc sau coborâți dumneavoastră?” „Cobor eu în câteva minute, mulțumesc!” Am coborât. Am salutat. Am spus pinul. Apoi am luat în brațe coletul, cu grijă, ca pe un copil adormit. „Sunteți sigur că asta e tot? Mă așteptam să fie mai greu.” „Nu știu, doamnă, dacă lipsește ceva din el, sunați la firmă.”„Da, mulțumesc! Știți, e prima oară când primesc un colet de la ei. Zi cât mai frumoasă!” „Și dumneavoastră!”

Cât am urcat scările, mi-am amintit că frumusețea e ușoară, deși cântărește atât de mult în altă ordine decât cea a sistemelor și a unităților de măsurare obișnuite. Am zâmbit. Momentul era atât de aproape. Frumusețea anticipării deja inunda lumea din interior și mă luase pe sus. Din șuvoaiele ei creșteau peisaje de care numai înțelepciunea felinei mă putea ajuta să nu-mi fie teamă. Da, există și teamă în fața unor forme de frumusețe anticipate orbește, cu dorința de a lăsa liberă libertatea reacției spontane din clipele primei întâlniri.

Am urcat scările, am deschis ușa, m-am dus pe balcon. Am pus coletul jos, cu grijă. L-am desfăcut așa cum dezmierzi un copil când dă semne că se va trezi. Sar peste anumite mișcări din logica întâlnirii (când „logică” e doar așa, un cuvânt). Felina, prietenoasă din cale-afară, aproape ieșise din corp. Îi simțeam capul cum se freacă ușor de palmele mele, pe interior, să fie mângâiat, să iasă dincoace. Mișcările cozii ei făceau loc, înăuntru, pentru ce avea să vină.

Cu degetele tremurând, ca și acum, am pus deoparte celelalte obiecte din colet, apoi am deschis cutia de culoarea unei caise în care soarele nu a pătruns cu totul. Răceala capacului argintiu nu ne-a speriat cu nimic. Felina știa, știam și eu, că dragostea poartă uneori armură din metal și multă sticlă, transparentă, ca pe un zid. Și mai orice zid e o invitație la contemplare. Unele și la acțiune, invitații către un înăuntru așa prețios că trebuie zidul pentru ca ceea ce trăiește dincolo de el să fie protejat de oricine și orice nu poate să-l dărâme sau să-l dizolve.

---

În mirosul de pământ peste care dragostea sosită s-a luat de mână cu dragostea ce o aștepta, am simțit capul felinei atingându-mi obrajii, pe rând, înainte să se așeze lângă mine și să toarcă.

---

În pofida tensiunii acumulate de așteptarea ce mi-a părut mult prea îndelungată, am scos capacul ușor, ca și cum aș fi mângâiat felina între urechi. Apoi am apăsat. Pe antebrațul stâng, grămăjoarele de lumină ca de stea căzătoare au picat fiecare la locul ce le așteptase, într-o potrivire perfectă. Și teamă nu a mai fost. În mirosul de pământ peste care dragostea sosită s-a luat de mână cu dragostea ce o aștepta, am simțit capul felinei atingându-mi obrajii, pe rând, înainte să se așeze lângă mine și să toarcă. Știa ce avea să urmeze. Am stat amândouă, în mireasma ciocolatie, camforată, vanilată și mai ales de foc umed venit din inima pământului, de dragoste împreunată cu dragoste. Din el începea să crească, sub ochii mei închiși, în carnea mea parcă topită, o vietate făcută din (e)fluvii de scântei. Am fost cât am putut de atentă. Felina nu. Ea nu trebuia, știa totul de dinainte. Am văzut asta în ochii ei care se deschideau câte un pic, lent, din când în când, ca un zâmbet.

---

...mireasma ciocolatie, camforată, vanilată și mai ales de foc umed venit din inima pământului, de dragoste împreunată cu dragoste...

---

Pe măsură ce zidurile se dărâmau sub focul umed, am dus nasul către antebraț de atâtea ori cât am rezistat forței acesteia de început de lume, ale cărui reminiscențe așteptaseră de mult în locul unde nu se renaște din cenușă, căci niciodată nu se ajunge la cenușă. Doar se naște. Continuu. Chiar dacă singura continuare este acest început. Am împărtășit din ceea ce simțeam persoanei la recomandarea căreia am ajuns la prima mea dragoste pe nemirosite: Patchouli de la Réminiscence, primul meu parfum cumpărat pe orbește. Așa, bucuria (singurul cuvânt ce se lasă scris) s-a făcut și mai mare. Cât un mulțumesc care poate că nu avea nevoie de cuvinte.

Încrederea în ființe pe care felina le-ar lăsa să o mângâie rareori dă greș. Ceva dincolo de bucuria întâlnirii cu Patchouli mă împiedică să vă spun acum, aici, cum percepe ființa mea notele acestui parfum. Justificarea nici nu este așa complicată: ar fi un act de indecență să mărturisesc mai mult decât deja am încercat despre vietatea născută din dragoste și dragoste și despre peisajele lumii ei, mai ales când încă se nasc. Un foc umed, din inima pământului, nu poate fi stins. Nici măcar de pământ. Felina știa. Întotdeauna știe de dinainte.

Cu Patchouli mi-am amintit-o și eu. Promit că nu uit.   

Interviu Osmé, cu Ramona Irina Murariu

„A ce miroase deșertul? Pentru mine miroase a cafea cu cardamom!”

Nona Rapotan în dialog cu Ramona Irina Murariu

 

---

Cu Ramona Irina Murariu am fost colegă ani de zile. Și nu doar colegă. Am făcut destule nebunii frumoase împreună – de la pictat pereții unei săli dintr-un subsol deloc prietenos și până la parade de pălării din materiale reciclate pe vremea când reciclarea în România era doar semn de opulență occidentală. Foarte creativă, extrem de talentată, cu o dorință de a cunoaște și cerceta nestinsă, și-a urmat soțul în Oman, acolo unde n-a abandonat deloc profesoratul, din contra. Absolventă de Arte Frumoase – secția Sculptură –, ea face ce știe mai bine: îi învață pe toți cei din jurul ei că fără artă nu se poate. Trebuia să ne revedem acum patru ani, dar atentatul de pe aeroportul din Istanbul ne-a dat planurile peste cap – ea și soțul ei făceau escală la Istanbul pentru a reveni în țară în vacanță, iar atentatul terorist le-a deturnat planurile, pierderea bagajelor fiind doar cel mai mic necaz dintre cele provocate de atac. Rămân cu speranța că ne vom revedea curând, că de povestit știu sigur că vom avea ce!

Ramona (deși eu îi spun Irina) Murariu mi-a răspuns înregistrându-se audio. De aceea, prefer să las doar răspunsurile ei. A ieșit o poveste cu și despre mirosuri, arome și Oman, așa cum numai ei cred că îi poate ieși!

(Nona Rapotan)

---

Bună dimineața, Nona! Uau! Mulțumesc foarte mult că te-ai gândit la mine și am să-mi cer scuze că n-am reacționat mai repede, dar e o perioadă mai încărcată acum, că au început și școlile. Am să mă înregistrez, ca să pot face mai multe lucruri deodată. La mine e foarte dimineață acum și o să încerc să ating toate întrebările pe care mi le-ai trimis.

Dacă m-am integrat în lumea arabă și în tot universul lor? Dacă încă mă mai gândesc la întoarcerea acasă? Cred că gândul acesta cu reîntoarcerea acasă este veșnic prezent în mintea mea și a tuturor celor care sunt plecați undeva, pe undeva pe planeta asta. Cred că toți ne gândim să ne întoarcem acasă, acolo unde ne-am născut, unde ne-am format și am acumulat experiențe.

Cât despre integrarea în universul arab... nu este foarte greu să te integrezi, totul depinde de tine și de modul în care înțelegi ce se întâmplă. Dacă ai un mod, să zicem, mai agresiv și vrei să schimbi toate aceste lucruri, n-o să funcționeze niciodată; dar dacă încerci să-i înțelegi și să te mulezi pe ce se întâmplă, este o lume fascinantă, din care înveți foarte mult sau, cel puțin, eu am învățat foarte mult. Înveți foarte mult în ceea ce privește toleranța și acceptarea și devii curios să descoperi universul lor, care este absolut fascinant.

Niciodată nu mi-a trecut prin minte să mă stabilesc definitiv aici sau prin alte părți. Întotdeauna m-am văzut întorcându-mă acasă, cu un cumul de experiențe preluate de ici și de colo și încercând să ajut sau să construiesc ceva acolo unde m-am format. Cred că, cumva, pe toți ne trag „înapoi” rădăcinile și cred că toți ne-am dori să ne întoarcem acasă.

Cum am descoperit lumea arabă? Cred că, ca mai toate lucrurile care mi s-au întâmplat în viață, a fost o întâmplare, a fost o ocazie, a fost o oportunitate pe care soțul meu a găsit-o încercând să schimbe ceva, și așa am ajuns în lumea arabă. La început, a fost un șoc cultural fantastic, dar pe care l-am depășit încet, pentru că, așa cum am zis, dezvolți această capacitate de a tolera multe lucruri, de a înțelege cultura lor.

Apropo de lumea arabă, știi, undeva acolo, departe, în timp, întotdeauna am fost fascinată de pictura bisericească și de modulele de artă bizantină, și am pictat pentru o perioadă lungă de timp icoane bizantine. Întotdeauna am fost fascinată de acele fundaluri încărcate, orientale. Ulterior, m-am regăsit aici în toate arabescurile arăbești, care, de fapt și de drept, se regăsesc în pictura bizantină, care a preluat foarte multe din arta orientală. Stăteam și mă gândeam că încet-încet ceva m-a chemat aici.

---

 ...pentru mine totul este extrem de vizual, extrem de colorat, extrem de greu de încadrat în anumite forme. Impactul vizual este mult mai puternic pentru mine decât cel olfactiv.

---

Senzorial? Dacă stai bine și te gândești, eu sunt artistă și lumea tinde să vadă universul arab mai mult din punct de vedere olfactiv. Dar pentru mine totul este extrem de vizual, extrem de colorat, extrem de greu de încadrat în anumite forme. Impactul vizual este mult mai puternic pentru mine decât cel olfactiv. Muzica lor, da, are acel ritm fantastic dat de percuție, dar pentru mine, din punct de vedere vizual, totul este fantastic. Atunci când eram în România și vorbeam despre lumea arabă sau mă refeream la această lume, mă gândeam la ceva de genul soare-cer-deșert, și atât. Acum percep lucrurile altfel. Cerul nu mai este doar cer, ci este un cumul de nuanțe de albastru, deșertul... toată lumea, când spune „deșert”, se gândește la nuanțe de maro, de ocru, dar pentru mine este un amestec de violet, verde, ocru, siena. E foarte colorat! Experiențele din deșert sunt cu adevărat fantastice și le recomand tuturor! Dacă cineva vrea să vadă cu adevărat culoare în lumea arabă, deșertul este o sursă de inspirație fantastică!

---

Dacă cineva vrea să vadă cu adevărat culoare în lumea arabă, deșertul este o sursă de inspirație fantastică!

---

A ce miroase deșertul? Pentru mine miroase a cafea cu cardamom! Este fantastică experiența când călătorești și te duci în deșert într-o mică expediție și întâlnești localnicii care dimineața îți pregătesc o cafea pe care o râșnesc acolo, în fața ta, și în care adaugă semințe de cardamon! Mirosul acela este atât de puternic, încât aproape că nu mai simți nevoia să bei cafeaua! Te trezește oricum ar fi! Cafeaua lor este total diferită de ceea ce înțelegem noi prin cafea. A lor este un ceai, un lichid transparent, dar extraordinar de puternic și cu un miros de cardamon, uau, absolut fantastic! O experiență absolut fantastică!

Marea lor miroase a călătorie! Îți dă o senzație de agitație, nimic nu-i calm. Dacă stau și mă gândesc la Marea Neagră, da, și acolo erau valuri, nisip și soare, dar nu atât de puternice ca aici. Marea aici este extrem de sălbatică, puternică, de necontrolat!

---

Marea lor miroase a călătorie! Îți dă o senzație de agitație, nimic nu-i calm.

---

Cum aș defini lumea arabă din punct de vedere olfactiv? Am vorbit un pic mai devreme de cafea și de cardamom, dar cred că mirosul care-o definește cel mai bine este mirosul de bahur (bakhoor). O rășină pe care ei o recoltează de la un copac – bahurul este tămâia din lemn de agar – care crește în deșert și pe care, ulterior, o ard, exact ca tămâia. O folosesc pentru a parfuma casele, pentru a parfuma hainele, și propriu-zis este mirosul specific caselor din zona Oman. Deci, olfactiv, cred că primează bahurul, cardamomul, anasonul, scorțișoara, mirosuri foarte puternice. Dacă, în rest, totul pare foarte calm, liniștit, când vorbim de olfactiv, de mirosuri, totul devine foarte puternic. De fapt, lumea arabă este o lume a contrastelor. În aparență, totul este calm, deșertul este calm, nimic nu este agitat, totul este foarte, foarte calm, dar trebuie să-ți dai o secundă ca lucrurile să se întoarcă și să escaladeze fantastic. Cam așa este și cu mirosurile: zone unde nu simți nimic, unde totul este normal și, dintr-odată, mirosul puternic de bahur! Imaginează-ți tămâia, tămâia noastră din România. Nu e la fel de puternică!

---

...primează bahurul, cardamomul, anasonul, scorțișoara, mirosuri foarte puternice...

---

Mirosul tradițiilor? Aici e mult de discutat! Ca să ajungi să vezi realitatea, trebuie să ajungi să-i cunoști foarte bine, pentru că, de obicei, europenii, când ajung aici, primesc informația ca pentru turiști. Dacă cunoști o familie de arabi din zonă, care să te ducă când au ei nunțile tradiționale sau când au sărbătorile de Id, care precedă Ramadanul, ai să vezi o lume plină de sunete și de mirosuri. E un amestec tare ciudat, și totul este dominat de familie, care pentru ei este totul, pentru că totul se întâmplă în familie.

Mâncarea tradițională, cu semințe, cu orez, cardamom și carne, totul este un exces! În orice găsești aici excesul! Când vine vorba de muzică, auzi percuția, ceea ce-i definește, de fapt, este foarte importantă pentru ei. Separarea femeilor de bărbați, modul în care reacționează, totul este o experiență extraordinară și un amestec de ce credem noi că ar trebui să fie, o realitate aparte.

Moscheea? Acolo unde ți se permite să intri ca turist, ai o senzație asemănătoare cu aceea pe care o ai când intri într-o catedrală: ceva măreț, grandios, imens. Foarte, foarte puternic decorat, multe arabescuri, o lume a culorilor, toate culorile! O armonie cromatică fantastică, și totul pare a fi îmbrăcat în acest miros al bahurului.

---

În Oman am învățat că nisipul poate să fie foarte colorat, de toate culorile, poate să fie maro-roșcat, siena, un maro-oranj ca chihlimbarul.

---

Dacă ar trebui să aduc înapoi în țară ceva care să reprezinte Omanul? Uau! Cred că pe locul trei ar fi nisipul! Da, nisipul miroase! Nisip de toate culorile! În Oman am învățat că nisipul poate să fie foarte colorat, de toate culorile, poate să fie maro-roșcat, siena, un maro-oranj ca chihlimbarul. Ceva de menționat: când mergi în deșert, dacă nisipul este oranj – hai să-l numim oranj! –, când este foarte cald, când temperatura atinge 50 de grade și când căldura iese din nisip, trăiești cu senzația că privești o bucată de chihlimbar. Exact aceeași senzație! Ca și cum lucrurile s-ar mișca, nimic nu mai este opac, totul devine transparent. Deci, prima sticluță ar fi cu nisip! Pe locul doi cred că ar putea fi cafeaua cu cardamom, o experiență unică, așa cum am spus. Și nu neapărat cafeaua, cât mirosul de cardamom. Dar cred că cel mai important miros care definește Omanul este mirosul de bahur, pe care-l găsești peste tot. De la interioare și până la parfumul femeilor. E ceva aparte, miroase ca tămâia, dar nu este tămâie, e ceva diferit.

Dacă mă întorc, ce aduc de aici? După doisprezece ani – dar, stai, că anul acesta facem treisprezece de experiențe trăite în lumea arabă –, crede-mă că am strâns foarte multe amintiri frumoase, plăcute. Cred că m-aș întoarce cu toate covoarele, care nu sunt omaneze – le-am colecționat –, ci iraniene. M-aș întoarce cu toate vasele de metal cu iz arăbesc pe care le-am colecționat (avem o colecție foarte mare de astfel de vase). M-aș întoarce cu foarte multe elemente de pielărie, am strâns foarte multe perne decorative, de exemplu. Și, așa cum am spus, aici bahurul este foarte important, iar noi folosim bahurul săptămânal, deci toate lucrurile și obiectele mele sunt învăluite în bahur.

Într-un fel sau altul, cam tot ce-am acumulat reflectă experiențele noastre de aici, dar reflectă și un bagaj emoțional cu care noi am venit din România. Așa cum am menționat mai devreme, cândva am lucrat foarte multe icoane bizantine și m-am regăsit ulterior, prin experiența aceea, aici, în Oman. M-au influențat și m-au purtat cu gândul la foarte multe obiecte din trecut, și pe baza acelor experiențe cred că le-am cumpărat pe cele noi, le-am adunat pe cele noi. Probabil că va fi un contrast foarte mare, dar pentru noi pare unul normal, pare ceva foarte simplu și cred că le vom lua pe toate ca și cum așa ar trebui să fie. Nu cred că e ceva dificil, deși pentru restul lumii cu siguranță va fi un contrast foarte puternic!

Te pup și-ți mulțumesc foarte mult că mi-ai oferit ocazia să vorbesc puțin despre lumea arabă și despre ceea ce am trăit eu în ultimii treisprezece ani și, nu se știe, poate într-o zi vii să ne vizitezi! Mi-ar face mare plăcere să te plimb prin Oman, să vezi ce-am descoperit noi în doisprezece ani! Te pup și-ți mulțumesc mult!

Cel mai frumos cadou

Prietenii știu cel mai bine ce te bucură. De pildă, un autograf chiar de la Patricia de Nicolaï, unul dintre cei mai talentați și mai rafinați parfumieri din lume.

Le mulțumim din tot sufletul prietenilor noștri de la Niche Parfumerie, Dani și Andreea!

Vă așteaptă la 50ml - Artistic Fragrance Bar, pe Calea Dorobanților, cu parfumuri și povești.

😍 😘, Nicolaï Parfumeur-Créateur!

 

 

 

 

O alegorie: Lys Soleia

Un text de Elena Mădălina Nica

 

O îmbrățișare în care mă și odihnesc

While the Lily white shall in love delight,/ Nor a thorn nor a threat stain her beauty bright. (William Blake)

Doar că Lys Soleia din linia Aqua Allegoria de la Guerlain, deși are beauty, oferă delight și duce către dragoste, este mai mult decât crini albi. S-a scris despre ea că ar fi parfumul unei zile de vară. Da și nu. Oricum, un parfum drag se poartă atunci când dorința o decide. Despre Lys Soleia nu știu să se fi scris sau vorbit la superlativ, în contextul în care o voce mi-a spus și că ar cam fi „apă de ploaie”, iar altele au afirmat că multe alegorii nu mai sunt cum au fost la început. Nu mă pot pronunța. Singura Aqua Allegoria pe care o dețin (nefericit termen, dar putem conveni că lăsăm deoparte încărcătura peiorativă a posesiei) este Lys Soleia, dedicată crinului, floarea cu care am avut o relație de love-hate, atracție, admirație, respect, temere, reapropiere, redescoperire. Și, în ultima vreme, în parte datorită acestui parfum, de reîndrăgire. 

---

...atracție, admirație, respect, temere, reapropiere, redescoperire...

---

Vă scriu acestea din brațele unui frig tomnatic insinuant. Vara și acordurile ei aurii au luat deja distanță. Temperatura luminii s-a argintat. Chipul zilelor și-a pierdut bronzul. Mai există însă dulceață, dintre cele nelipicioase și neînecăcioase. Vă scriu din brațele unui frig căruia nu mă opun: există încă atâtea surse de căldură în preajmă. Una dintre ele este chiar Lys Soleia. Pulverizez puțin. Nici nu este nevoie de mai mult. Nu este căldura care rememorează sau reactualizează zile de vară. Este căldura autonomă a unui parfum care nu doar transportă, ci mai ales creează spațiu pentru clipa prezentă, ca ea să se fixeze și să aibă loc să își ofere nectarul. Crin alb, crin galben și ylang-ylang – floarea florilor – se oferă într-un fel lipsit nu doar de agresivitate, ci și de pasivitatea simplei abandonări. Prin Lys Soleia cred că s-a găsit justa măsură a intensității și a temperaturii atingerii, a îmbrățișării și a celor ce îi urmează în felul dictat de dorință. Nici exces de delicatețe, care să necesite reaplicări, nici o strânsoare care, oricât drag sau dragoste ar oferi, ar risca să sufoce.

Când Lys Soleia a intrat în viața mea, a confirmat sfârșitul turbulențelor din relaționarea nu numai cu crinul, ci și cu albinele. De ele am fost învățată și eu să mă feresc, pentru că înțeapă. Apoi mi s-a spus însă că ar fi bine să fiu disciplinată și muncitoare ca ele. Destul de devreme am aflat și de ce sunt atât de importante pentru viața pe pământ. De atunci mi-au fost și mai dragi. De crini m-am ferit cât am putut – apropierea lor mă amețea (uneori, încă o face). Până nu demult, cei albi îmi păreau parcă prea imperiali, dacă mi-este îngăduit „prea”-ul. Fascinanți și intimidanți. Pe cei portocalii îi iubeam pentru noblețea lor accesibilă și întru câtva copilăroasă. Apoi au venit lecturile din care am aflat că poți muri într-o cameră plină cu crini. M-am îndepărtat și mai tare de ei.

---

...întâmplări care dezmiardă cu o lumină nouă urmele vulnerabile din trecut și le transformă în prezențe prietenoase...

---

Distanța a durat până ce am trăit întâmplări dintre cele care dezmiardă cu o lumină nouă urmele vulnerabile din trecut și le transformă în prezențe prietenoase, mulțumită cărora se poate cunoaște mai bine. Și trăi altfel. Dar nu despre ele vă voi face confesiuni de astă dată. Întâmplarea prin care am descoperit Lys Soleia s-a petrecut într-o zi și ea friguroasă, cu ceva – nu puțină – neliniște, în martie anul acesta. Și ceva tristețe din cauza pierderii unei broșe în formă de albină. Ca de atâtea ori, căutam altceva, când am zărit, într-o sacoșă rătăcită, un parfum. Stătea acolo de mult, mi s-a spus. Era un cadou ce avea să-mi fie oferit de către persoana care îl primise. Cu emoție l-am scos din sacoșa de hârtie și, imediat după logo-ul Guerlain, auriu pe cartonul alb texturat ca un fagure, o albină. Aurie și ea, încremenită în zbor, cu aripile desfăcute. Am îndepărtat celofanul și am mângâiat-o încet. Știam că nu va umple nici golul lăsat de albina din broșa pierdută, nici pe acela săpat de faptul că-n primăvara acestui an nu am putut urmări albine zumzăind, indiferente la starea de urgență care a ținut oamenii pe loc. Am simțit că această albină va avea un loc doar al nostru.

---

Caresse du soleil sur la peau
Fleurs de lys en colliers
S’évader sous les alizés.

Lys Soleia
L’esprit du lys
et une note d’ylang-ylang

---

Am întors cutia și am citit: „Caresse du soleil sur la peau/ Fleurs de lys en colliers/ S’évader sous les alizés.// Lys Soleia/ L’esprit du lys/ et une note d’ylang-ylang”. Și mi-a fost iarăși un strop de teamă. De crin. Am inspirat, cu încredere în nota de ylang-ylang și cu speranța că va prilejui destulă deschidere cât să pot accepta, fără ezitări, frumusețea crinilor, consistența lor statuară și năucitoare. Am apăsat și am așteptat ca lichidul mieriu să se așeze. Senzualitatea prezenței lui, tipică multor parfumuri Guerlain, mi-a mers drept la inimă. De acolo a iradiat peste tot. Nimic violent. Fără preaplin. Și nimic diafan. Totodată, deloc între, în sensul vreunei indecizii. Doar justa măsură, cum spuneam. O senzualitate de un catifeliu ca de carne de crin și corp de albină acoperit cu polen, de o căldură ca de degete curioase, pudrate de soare, de o consistență ca de miere topită încet pe limbă, înainte să fie înghițită, de o intensitate ca de sărut și îmbrățișare anunțând, fără stridență, celelalte fuziuni din înlănțuirea firească, dorită, anticipată. Posibilă datorită pasiunii ce luminează și încălzește tenebre. Sunetul ei nealterat de vreo nesiguranță. Un nectar al cărui gust și miros sunt pe măsura dorinței la capătul căreia nu doar cei ce o consumă se odihnesc, ci și florile, și albina din preajmă. Lys Soleia este un spațiu secret unde se-ntâmplă și apropierea insinuantă și asumată, și fuziunea, cu tumultul ei, și desprinderea pentru odihna fără de care nu ar fi posibilă o nouă apropiere. Lys Soleia rămâne nectarul împreunării dintre floarea florilor și crini – umple și hrănește –, nicicum otrava unei pierderi a vreuneia în cealaltă. Și locul unde e posibil ca toate acestea să se întâmple neplictisitor, deși lipsit de răsturnări de situație. În așa fel încât să nu vrei mai mult sau altfel. Ci să vrei să rămâi și totul să se tot repete.

---

Lys Soleia rămâne nectarul împreunării dintre floarea florilor și crini – umple și hrănește –, nicicum otrava unei pierderi a vreuneia în cealaltă.

---

Așa că n-am să vă repet citatul cu vara din mijlocul iernii, nici să parafrazez și să înlocuiesc vara cu alt anotimp. Am să spun, acum că brațele frigului și-au mai pierdut din putere, că pentru mine Lys Soleia rămâne un loc al unui timp indiferent la variațiunile, ciclurile și capriciile vremii și atent să primească cu brațele deschise persoana care alege să-l locuiască. Deschise atât cât este nevoie pentru ca frumusețea din el să nici nu intimideze și să nici nu țină captiv împotriva voinței de a-i permite dorinței să se trăiască.

(Încă ceva: dacă florile s-ar putea îmbrățișa singure, fără albine, poate exact așa ar mirosi îmbrățișarea crinilor cu floarea florilor.)