un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
„Mirosul nu înșală niciodată, pe când culorile o fac întotdeauna.”
Dacă ar fi să iau ceva din toamna asta și să duc în iarna ce stă să vină, atunci aș lua mirosul de galben de gutuie.
Ciudat cum dai peste o asemenea afirmație fix când ne este interzis să mirosim. Nu, nu vreau acum să fac apologia măștii ca formă de protecție, ci doar zăbovesc puțin asupra olfactivului ca fiind cel mai oprimat dintre simțuri. Cum am ajuns aici, habar n-am! Cert este că de zeci de ani se tot vorbește de poluare și efectele ei directe asupra olfactivului, despre cât de iresponsabili suntem atunci când lăsăm gunoaiele să putrezească pe te unde nu te duce gândul, construim din ce în ce mai multe medii sterile, aseptice, lipsite totalmente de mirosuri și de alte urme de viețuire. Așa se face am ajuns să nu ne mai folosim cum trebuie de... nas. Pe vremuri, prin cărți era des întâlnită expresia „nas de copoi”, mă întreb câți dintre tineri știu semnificația expresiei. Astăzi le transferăm câinilor (de urmă, antrenați special) sarcina ingrată de a depista droguri, ba chiar și bombe, sacrificăm cu bună știință o capacitate a corpului uman care se poate transforma deseori într-o abilitate – aceea de a mirosi.
N-am luat pulsul toamnei anul acesta; nu m-am plimbat de nebună pe străzile din București sau din orice alt oraș al țării; dintr-o pură întâmplare, săptămâna trecută fiica mea mi-arăta paleta de culori a copacilor de pe strada pe care locuim. Se bucura cu acea candoare specifică doar copiilor, încerca să-și dea seama după forma frunzei ce copac este, se mira cum de coniferelor nu li se clatină niciun ac etc. Și tot atunci mi-am dat seama că frunzele căzute – pe care tot ea, copila, are un chef nebun să le răscolească cu picioarele, până stârnește mici nori de praf – nu mai miros ca pe vremuri.
❝
„În timp ce cânta o baladă pe o pajiște plină de flori invizibile, artistul s-a simțit copleșit de mireasma naturii. Trebuie să știți că mirosul florilor invizibile e pe departe cel mai puternic și cel mai amețitor miros din lumea asta, e o nebunie olfactivă, de aceea vă doresc tuturor să-l simțiți măcar o dată-n viață.” (p. 101)
❞
Avem deplasările controlate și limitate, plimbările cenzurate nemilos sub pretextul unei pandemii, ne mulțumim cu ce ni se arată pe stradă și, cu toate acestea, toamna trece pe lângă noi. Pe nesimțite, nu ne mai impresionează nimic. Poate și pentru că nu mai mirosim! Nu mai căutăm să prindem din zbor mirosul de frunze uscate, sau de frunze arse, nu mai căutăm să aflăm din ce direcție vine mirosul de pastramă de berbecuț (cine mai face pastramă, dacă nu mai avem parte de târguri, de terase deschise și de locuri unde se intersectau fragmentele de conversații precum popicele în cădere liberă?).
Când ați intrat ultima oară într-un muzeu? Dar, stai, mai sunt deschise? Când ne-am refugiat ultima oară într-o librărie? Și uite așa, ne dăm seama că am capitulat mult prea devreme! Total!
❝
„Pe gânduri ar fi căzut și artistul nostru dacă n-ar fi simțit în acele momente un miros de roșu crepuscular coborându-i parcă din înălțimi spre creștet și împresurându-l, ceea ce l-a făcut să priceapă că soarele începea să se ascundă după orizont.
[...]
Artistul a săpat o mică groapă cu degetele, a pus floarea în pământ, apoi și-a luat la revedere și s-a îndepărtat. Dar, întorcându-se spre oraș, n-a mai deschis ochii, căci nu avea nevoie să vadă pentru a găsi calea spre casă. Când s-a sfârșit mirosul de verde și a simțit în loc miros de galben, a știut că a părăsit câmpurile cu iarbă și a intrat sub lumina felinarelor orașului. Iar când l-a amețit de-a dreptul un puternic iz de rogvaiv, când mirosul de roșu s-a împletit cu cel al culorii oranj, când parfumul de galben s-a amestecat cu cel al culorii violet, când mireasma albastrului s-a scurs în aerul năucitor de indigo și verde, a știut că pășește pe străzile orașului, inundate de reflexiile micilor magazine și ale cârciumilor și ale balcoanelor cu flori și ale acoperișurilor și ale mașinilor și ale oamenilor.” (p. 109)
❞
În cabinetul de curiozități m-a izbit brusc mirosul de ocean, de apă sărată și nu-mi venea să merg mai departe.
Când ați cumpărat ultima oară un album de artă? Anul acesta eu am cumpărat unul (sau două?) și am primit cadou de la un prieten foarte drag încă unul. Da, le deschid din când în când, oriunde, fără direcție, și încerc să prind mirosul de culoare! Pentru mine, tablourile chiar au miros! Tocmai mi-am adus aminte că în iulie, când am fost în vizită la Sibiu și i-am arătat Ioanei Muzeul Brukenthal – apropo, a vrut să revină și n-am scăpat fără trei vizite succesive –,am zăbovit în fața unor tablouri tocmai pentru că ajungea până la mine mirosul de culoare. Povestea se scria și cu ajutorul mirosurilor. În cabinetul de curiozități m-a izbit brusc mirosul de ocean, de apă sărată și nu-mi venea să merg mai departe. Ciudat, pe vremuri nu zăboveam prea mult în astfel de locuri.
Dacă ar fi să iau ceva din toamna asta și să duc în iarna ce stă să vină, atunci aș lua mirosul de galben de gutuie. Da, da, ador mirosul de gutuie! Și despre asta să vorbim atunci când ne vom aminti despre cum am trecut prin pandemie.
Așa mi s-au așezat astăzi gândurile, precum frunzele într-o grămadă, într-o devălmășie totală. Așa le las, pentru prima oară după foarte mult timp nu simt nevoia să fac ordine, să impun o disciplină oarecare. Unii ar zice că e vorba de reverie. Eu zic că e doar o nevoie imperioasă de plecat în lume.
PS: Citatele sunt din Mustața lui Dalí și alte culori (pictoroman) de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, Editura Polirom, 2020
No comments:
Post a Comment