PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Artă și turtă dulce

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Toată săptămâna am trăit cu senzația că îmbătrânesc. Înainte de vreme. Îmbătrânesc profund, fără vreo șansă de întinerire. Încep să urăsc modele. Și eu cu ura nu eram prietenă. Chiar deloc.

Nu-mi place moda asta a inadaptării – trebuie să fii inadaptat ca să fii băgat în seamă. Sau cel puțin alienat, așa, cât să te manifești vizibil și să atragi atenția. Asta mi-aduce aminte de altceva: foarte des aud cuvântul „stres”, iar „depresie” tinde să-l înlocuiască pe primul. Avem, n-avem de ce să ne plângem, suntem în pragul depresiei! Să fim serioși, depresia e cu totul altceva decât mofturile sau capriciile de moment. Dacă nu pot să-mi iau nu știu ce rochie, mă lovește depresia! Ridicol, zău așa! Asta denotă cât de egoiști am devenit! Cât de indiferenți (aș zice nesimțiți, dar se supără pudibonzii) și cât de nefiresc ne mișcăm în lumea pe care noi am proiectat-o. Lumea din care este absent Dumnezeu, de aceea nu mai putem da vina pe nimeni atunci când ne plângem de una sau alta.

Nu-mi plac oportuniștii. Bine, ei nu mi-au plăcut niciodată, dar mă trezesc din ce în ce mai des că mă simt ca și cum aș fi singură în mijlocul Pieții Tiananmen de la câtă distanță iau față de unul sau altul din turma asta de oportuniști. Oameni care nu se pricep la nimic, dar care țin prima pagină a știrilor, vor reflectoarele pe ei cu orice preț. Oameni care se mișcă foarte lejer în mediul virtual, au rețelele de socializare la degetul mic, fac zgomot, aruncă idei trunchiate sau păreri personale pe Facebook, Twitter sau mai știu eu ce altă rețea, de zici că citești sentințe definitive. Despre Instagram nici nu mai pomenesc, acolo intru cam de două ori pe lună, mi-e groază de cât de falsificată a ajuns să fie comunicarea. Astăzi noi nu comunicăm, nici măcar nu transmitem informații, doar ne lăsăm prinși în mijlocul unor idei venite din toate părțile. Mi se pare simptomatic Tik-tok-ul, el descrie cel mai bine cât de neserioși am devenit din punctul de vedere al comunicării. Ne este la îndemână strâmbătura, miștocăreala ieftină, hlizeala grosolană, nu mai avem timp pentru aprofundare. Nu mai este la modă seriozitatea!

 

...dacă stai exclusiv în bula ta, nu te miști și nu ești curios să vezi ce mai zic vecinii, ce mai fac ceilalți, înțepenești.

 

Nu-mi plac bulele, dintotdeauna m-am dezis de apartenența (a se citi aderența) la una sau alta dintre bule. Adică nu-mi plac fanatismele. Pentru că, dacă stai exclusiv în bula ta, nu te miști și nu ești curios să vezi ce mai zic vecinii, ce mai fac ceilalți, înțepenești. Încremenești în propriul tău proiect. De asta am refuzat să ader oficial la vreo asociație, una la care să plătesc cotizație; este și o reminiscență a traiului în vechiul regim, dar nici nu-mi place să mă leg la cap fără să mă doară. Prefer să iau parte ca spectator, tocmai ca să pot trece prin filtrul rațiunii ceea ce văd, ceea ce primesc. Prefer să împac într-un mod cât se poate de personal(izat) emoția cu rațiunea. Pentru că am nevoie de ambele, nu pot să fac nici ierarhia acestora, dar nici să renunț la una sau alta dintre cele două.

Am fost surprinsă să aflu câți specialiști în pictură moldovenească avem. Am văzut nu știu câte îndemnuri de genul „Mergeți să vedeți expoziția Valentina Rusu-Ciobanu”. De fapt, la o citire mai atentă, îndemnul se traducea în „mergeți să vedeți expoziția pictoriței care a împlinit 100 de ani!”. Doar doi sau trei (de care sunt absolut sigură că știu câte ceva despre istoria artei în general, în particular a celei din Basarabia) sunt cei care au promovat expoziția pentru conținut; ceilalți au abordat subiectul ori ca pe un pretext de ieșire în oraș (pardon, de socializare, dar termenul nu are nimic de-a face cu realitatea din teren) ori ca pe un bun moment de a te face auzit/ văzut/ remarcat. Căci, dacă nici la o expoziție nu dă bine să fii văzut, apoi unde în altă parte?! Nu, nu mă refer la politicieni, să ne înțelegem.

 

❞

Evoluția picturii la Valentina Rusu-Ciobanu poate fi urmărită în ordine inversă față de traseul, să-i zicem, al lui Dumitru Sevastian. A parcurs mai multe etape. Studiile de artă și le-a început la Chișinău, sub îndrumarea profesorului August Baillayre, apoi, în timpul războiului, petrece doi ani la Academia de Arte frumoase din Iași, la clasa lui Jean Cosmovici. Era o perioadă foarte dificilă pentru Cosmovici, care avea probleme atât cu cercurile de dreapta, cât și cu reprezentanții bisericii. Tânăra Rusu-Ciobanu a învățat de la acesta nu numai un foarte bun meșteșug, ci și înțelegerea profundă a ceea ce înseamnă să ai caracter, atitudine etică. Aceste dimensiuni au ajutat-o, ulterior, după instaurarea regimului comunist în RSS Moldovenească, să facă față provocărilor, cerințelor și exigențelor false ale epocii. A reușit de cele mai multe ori să rămână un artist autentic, consecvent, deși pericolele expulzării din viața publică erau nenumărate. La acestea face referire artista într-un interviu: „Așa erau timpurile. Nu procurau nimic de la mine, respingeau orice oferte de o mie de ori, iar când achiziționau câte ceva, prețurile erau extrem de mici. Atunci mi-a venit ideea pânzei cu «Lenin și Krupskaya». L-am pictat repede acest tablou, în secret. Am folosit diverse materiale documentare, reviste, fotografii. Cândva, fusesem și la Gorki”.
De la realismul de sorginte academistă artista a trecut prin „realismul fotografic”, iar apoi, prin „atitudinea senzorială față de culoare” ajuns la faza „primitivistă”, dimensiunea senzorială fiind definitorie pentru perioada târzie a creației artistei. Dar nu se pot face departajări cronologice, căci diversele faze și soluții plastice se întrepătrund în timp, prin reveniri și „serii” succesive, repetitive. „Geometrismul” este o altă fațetă interesantă și pulsatorie în economia plastică a Valentinei Rusu-Ciobanu.

✎ — Vladimir Bulat, An anthology of Moldavian Painting/ O antologie a picturii moldovenești. 1939-2020, Republica Moldova, 2020

Albumul din care am citat l-am cumpărat direct de la autor, prin primăvară, înainte de debutul pandemiei, dacă țin bine minte. L-am cumpărat tocmai pentru că nu știu mare lucru despre istoria picturii basarabene. Așa că acopăr golurile căutând studii și albume realizate de profesioniști. Vladimir Bulat a sintetizat cât trebuie informația despre pictori și a lăsat spațiu reproducerilor după tablourile acestora. Un album excelent realizat, se simte documentarea și ochiul critic și în aceeași măsură răzbate dragostea pentru artele frumoase. Selecția tablourilor este relevantă și revelatorie, deopotrivă, pentru cititor.

Încep să-mi moară din ce în ce mai mulți dintre cunoscuți. Nu de Covid, ci ori de moarte bună, ori din alte pricini. Semn clar că îmbătrânesc! Mor oamenii care au fost foarte prezenți în copilăria mea, mor cei care mi-au făcut tinerețea frumoasă, mor, se duc în alte lumi. Mă enervează neputința!

Ieri mi-am cumpărat turtă dulce! O sacoșă întreagă! Ghetuțe, căsuțe, clasică, gărgărițe, ciubote. Ioana nu înțelegea ce fac cu atâta turtă dulce! Pentru mine așa încep sărbătorile de iarnă! Biscuiții cu scorțișoară (pe care-i mănânc doar în decembrie, sub nicio formă în altă perioadă a anului) și turta dulce! Fără ele și fără aroma lor, nu e sărbătoare! Plus mirosul de brad verde! Cum ar veni, am început Adventul! Să vină Crăciunul! 😊

OK, îmbătrânesc! Dar parcă nu-mi pare așa rău! Dacă am mere, portocale, turtă dulce, biscuiți cu scorțișoară și brad verde, nu prea mai contează anii! Nici nu mai contează că sunt o demodată!