PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CE MIROS AU AVUT CADOURILE DE ANUL ACESTA?

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Pentru prima oară, după ceva ani, am dat cărți în dar. Cumpărate special pentru persoanele în cauză. Întâmplarea face ca trei dintre ele – au fost patru în total – să fie de la aceeași editură. Am zâmbit nostalgic când mi-am dat seama că este vorba despre editura cu care am crescut de-a lungul facultății și de atunci încoace. Rafturi întregi din biblioteca „de specialitate” cu cărți, așezate pe colecții și în funcție de cât de des le folosesc, cu autorii preferați (sau doar foarte des citați cu diverse ocazii) lăsați la îndemână. Despre cărțile de beletristică apărute la aceeași editură nici nu mai pomenesc, dar știu sigur că aici am operat de-a lungul anilor câteva intervenții, din rațiuni care țin de spațiu (dar am avut grijă ca volumele în cauză să ajungă pe mâini bune, la oameni care să le citească cu cel puțin aceeași plăcere ca a mea).

Dar să revenim la daruri. Primele două cărți le-am dăruit astă-vară unui om pe care-l prețuiesc foarte mult. Pe cât de diferite, pe atât de bune amândouă. Fiecare avea ceva în comun cu destinatarul și, conform așteptărilor, a început cu cea cu copertă roșie. Evident, nu culoarea copertei a primat, ci subiectul. Țin minte că, deși a trecut printr-un an foarte, foarte greu, a găsit timp să-mi spună cât era de încântat de ceea ce i-am trimis; bucuria lui mi-a adus aminte de a mea, când primeam cărți sau când mai găseam ceva necitit prin bibliotecile prietenilor sau ale membrilor familiei. Bucuria asta a rămas intactă de-a lungul anilor și e printre foarte puținele obiceiuri ritualice la care n-am cum să renunț nicicum: să caut cărți în librării sau biblioteci, să le mângâi cu privirea și cu degetele, să le studiez copertele și să le miros! O, da! Cărțile au unul dintre cele mai cuceritoare mirosuri! S-a schimbat nițel de-a lungul anilor – e de înțeles, pentru că și cernelurile tipografice și-a schimbat compoziția – dar tot inconfundabil este!

Celelalte două cadouri le-am dat de Crăciun unor membri ai familiei! Personalități extrem de diferite, la fel ca și cărțile. Pe una dintre ele am ales-o absolut spontan – mă tot plimbam prin librărie și nu știam ce să aleg, când am zărit-o stingheră, un singur exemplar, abandonat pe un colț de raft, nici acesta în prim-plan, apărută într-o primă ediție acum mai bine de zece ani. I-am spus librăresei că e pentru un cadou și întâmplarea a făcut să aleagă aceeași hârtie ca la precedenta, căci pe ambele le-am cumpărat din aceeași librărie, dar în zile diferite. Mi-a plăcut ideea aceasta de împachetat cu grijă, fără funde și alte ornamente, o sobrietate îndulcită doar de modelul hârtiei, care nici acela n-avea legătură cu sărbătorile de iarnă. Dar și mai mult mi-a plăcut bucuria destinatarilor! Chiar au fost surprinși, ceea ce înseamnă că n-am greșit când am ales cărțile! Și fiindcă am fost de față când unul dintre ei a desfăcut hârtia de împachetat, am putut să văd același gest ca al meu când iau o carte nouă în mâini: a mirosit-o preț de câteva secunde, în timp ce mâinile alunecau pe coperte într-un gest de mângâiere imperceptibilă.

Eu n-am primit anul acesta foarte multe cadouri, de fapt, dacă e să fiu sinceră, cred că am primit două sau trei. Dar mi-am făcut singură câteva; printre ele o pereche de mănuși fără degete, lungi, din lână. Ador mirosul acela de fir de lână, pentru că mă trimite automat în copilărie, în casa bunicii de la țară, în camera din față, unde, într-o ladă uriașă de lemn, existau câteva sculuri uriașe de lână, toate toarse de ea de-a lungul iernilor. Se mai schimbau sculurile de-a lungul anilor, dar mirosul niciodată!

Ca niciodată, anul acesta, în a doua zi de Crăciun, am reușit să văd o piesă de teatru (era pe listă încă de la sfârșitul lui noiembrie), să fac o plimbare prelungită prin cartier împreună cu fiica mea (și chiar m-am bucurat să văd că rezistă bine, fără să se plângă că obosește) și să citesc o carte. Una romantică până peste poate, dar care s-a potrivit perfect cu ziua aceasta. Mi-am dat seama că prin adolescență astfel de cărți citeam între două cărți „serioase”, în tren sau la masă, chinuindu-mă să nu confund lingura cu furculița sau invers. Nu râdeți, dar așa am citit inclusiv Arta conversației a Ilenei Vulpescu. Țin minte că tata mereu râdea de noi și ne tachina spunându-ne că o să ajungem călugărițe, că numai ele citesc și când mănâncă! Revenind la carte, surprinzătoare ca subiect, cum spuneam, mi-am adus aminte, citind-o, de una dintre ilustratoarele de carte cele mai bune din România contemporană. Pe cât de tânără, pe atât de talentată, Alexia Udriște-Olteanu s-a impus ca ilustratoare de carte pentru copii grație talentului, tenacității și studiului temeinic, la care n-a renunțat niciodată! Alexia studiază în permanență, caută mereu detalii insignifiante pentru un ochi mai puțin versat, reproduce cu o fidelitate impresionantă penaje de păsări sau detalii anatomice specifice unor animale de mărimi diferite. Am cunoscut-o absolut întâmplător acum câțiva ani, când Ioana mea nici nu vorbea prea bine, la un atelier organizat de Nemi la Cărturești Carusel; avem și acum bufnița Nemi, pusă bine la păstrare, căci e una dintre amintirile cele mai prețioase pentru fiica mea. Mă uit cu drag, din când în când, la fotografiile cu Alexia ținând-o de mână pe Ioana, plimbându-se de la un copil la altul. De ce mi-am adus aminte de Alexia? Pentru că personajul principal al cărții este o ilustratoare de cărți poștale și felicitări personalizate, care trăiește în Paris și care ajunge să-și vadă visul cu ochii: să ilustreze cărți pentru copii. O poveste pe cât de romantică, pe atât de frumoasă și de... normală! Cred că nu e deloc întâmplător faptul că am citit-o la finele unui an cu totul nebun, care ne-a pus la încercare toate capacitățile și din care unii au ieșit complet devastați sau transformați. M-am încăpățânat să nu-mi abandonez cu totul ritualurile și obiceiurile bune și, dacă mi-a ieșit, e și pentru că am căutat întotdeauna să nu mă pierd, să-mi păstrez dramul de luciditate atât de necesar. Dacă am ajuns să citesc de Crăciun o carte dintr-un gen considerat de mulți minor sau de consum este pentru mine un semn. Toate neputințele, frustrările, angoasele și furiile anului m-au întărit și mi-au confirmat că depinde de noi dacă învățăm ceva din cele ce ne sunt date să le trăim.

– Așa a început totul. În următoarele patru săptămâni, am însoțit-o pe Ruth pe străzile Parisului, ori de câte ori îmi era cu putință. I-am arătat orașul – și toate muzeele de artă. Clătină zâmbind din cap. Mon Dieu, nu-mi amintesc să mai fi întâlnit vreodată pe cineva atât de dependent de muzee. Până la urmă, am vizitat muzee de care nici măcar nu știam că există în orașul meu. Ruth iubea tablourile. O atrăgeau mai ales impresioniștii. Monet, Manet, Bonnard, Cézanne. Am fost adesea în Jeu de Paume, unde la vremea aia erau încă expuse colecții întregi. Putea să stea ore în șir în fața unui tablou și să-l privească fără să spună un cuvânt. La un moment dat întorcea capul și te privea cu un zâmbet. „Ireal de frumos, nu?” spunea ea. „Ce fericire trebuie să fie să creezi așa ceva!” Dădeam din cap și mă gândeam ce fericire era doar să stau lângă ea, uneori să-i mângâi brațul sau să-i iau mâna, ca și cum ar fi fost fără intenție, și să inhalez parfumul pe care îl emana.
Se întoarse spre Robert și Rosalie.
– Nu știu dacă era un parfum anume, dar mereu mirosea a prune galbene. Vă puteți imagina asta? Ca marmelada de prune galbene. Era de nedescris, cumva seducător. N-am mai întâlnit niciodată o altă fată care să miroasă a prune galbene. Oftă. Tempi passati. Unele lucruri sunt irecuperabile. Cu atât mai prețioasă este amintirea. Simți că i se usucă gâtul și își drese glasul. A fost o romanță tandră care s-a materializat cu câteva sărutări, și totuși a fost mult mai intensă decât multe altele pe care le-am trăit mai târziu. Ce fericire imensă simțeam când îi priveam fața minunată sau când mergeam mână în mână cu ea în weekend prin Jardins de Bagatelle, pe care îl prefera dintre toate parcurile din Paris.

Nicolas Barreau, Parisul e întotdeauna o idee bună, Paralela 45, 2020

 

Să ne revedem cu bine în 2021, să ne citim, să ne împărtășim unii altora visurile, experiențele și bucuriile! La mulți ani!