Mirosuri de pandemie

 

Pandemia a fost o perioadă de punere la încercare a limitelor noastre, a limitelor nervilor, ale răbdării și nerăbdării, ale frustrărilor, iar lista poate continua... Dar a fost, pentru unii, și o perioadă a descoperirilor – cel puțin așa îmi place să cred. Noi forme de a fi laolaltă cu membrii familiei într-un apartament devenit, brusc, neîncăpător și, în primul rând, noi forme de a fi cu tine însuți. Mă întreb pentru câți dintre noi a fost pandemia și o perioadă a descoperirii mirosurilor și a modului în care ne raportăm la acestea.

Știu din mărturisirile cunoscuților că mulți – sau destui – folosesc produse deodorante (after-shave, deodorante, creme și parfumuri) doar atunci când ies din casă. Este tușa finală, după o privire – rapidă sau insistentă – în oglindă, detaliul ultim al unei imagini – sau măști? – publice, pe care o adoptăm odată ieșiți pe ușă. Îmi închipui că perioada claustrării, în lipsa prilejurilor de expunere publică și, deci, de ajustare a propriilor mirosuri, trebuie să fi fost o descoperire a mirosurilor proprii, intime, emanate de un corp neglijat, asudat, încrâncenat, blocat – după un duș rapid sau chiar sărind peste dușul zilnic – dinaintea unui monitor, devenit un ecran de protecție. Dacă hainele nu puteau fi neglijate, nici pieptănătura, mirosurile, în schimb, au primele sacrificate, putând fi trecute cu vederea – la propriu – în spatele ecranului. Mirosul n-a mai avut nici o putere atunci, nu a mai putut fermeca, atrage, seduce, a devenit tăcut, neputincios, nesemnificativ, pe scurt. Însă noi, cei din spatele ecranelor, nu ne-am putut împiedica nasurile să perceapă prefacerile corpului nostru de-a lungul orelor de lucru. Lipsit de artificiul parfumului, corpul nostru a urmat suspus calea naturii, a început să ne vorbească limbajul simțurilor, s-a făcut remarcat, mirosit, ne-a vorbit, fiind chiar gălăgios.

Sunt curios cum s-a raportat fiecare la propriile mirosuri în perioada pandemiei, departe de nasurile – dar și de privirile – indiscrete și critice ale celorlalți. Societatea aseptizată de astăzi ne învață să ne ferim de emanațiile propriilor corpuri, ele sunt semnificate negativ, semn al lipsei de civilizație și al asocialului. A fi asudat, înconjurat de mirosul „natural”, este o ofensă adusă celuilalt și societății, în general. De câte ori nu ne-am strâmbat – nasul – când am dat de mirosurile din mijloacele de transport în comun sau de cele ale oamenilor străzii (nu sunt și ei ai noștri?)?.

Dar aceste mirosuri „naturale” nu sunt, la urma urmei, tot ceea ce avem și tot ceea ce ne exprimă/ definește cel mai bine? Cine a stat, curios, să-și asculte izurile propriului trup, așa cum japonezii ascultă mirosul tămâiei, în ceremonialul kodo? Să-l simtă deplin, în răsuflările lui acre sau dulcege, plăcut sau neplăcut mirositoare? Dacă este adevărat că fiecare are o amprentă olfactivă, tot la fel de adevărat este că această amprentă este supusă transformărilor – în funcție de orele zilei, de anotimpuri, de alimente consumate, de afecte. Departe de nasul celorlalți, v-ați urmărit vreodată mirosurile, trecerea lor subtilă, așa cum ați urmări, de pildă, norii pe cer? Petru Creția a scris o carte despre trecerile și petrecerile lor. Tare mi-aș dori să citesc o carte despre trecerile și petrecerile mirosurilor. Și, înainte de toate, ale acelora răspândite de trupul nostru, nealterate de parfumuri, produse industriale care ne fac să mirosim la fel cu alte mii de semeni, dar, în esența lor, neasemănători.

Interviu Osmé cu Ana-Maria Onisei

 

Ana-Maria Onisei este jurnalist, om de comunicare și promoter cultural. „N-aș putea să trăiesc fără trei lucruri: emoție, sinceritate și intimitate”, spune ea, iar asta se vede foarte bine citindu-i site-ul: anamariaonisei.ro. Cea mai recentă realizare a Ana-Mariei Onisei este traducerea unei cărți uber cool – Un an magic de Clemency Burton-Hill –, care este prima carte de popularizare a muzicii clasice în România. Are 500 de pagini și a apărut la Editura Vellant.

 

Iată ce spune Ana-Maria despre ea însăși:

„Am o experiență de peste zece ani în presa scrisă și activez de peste șase ani în sfera comunicării.
Totodată îmi place să trăiesc frumos, să descopăr și să povestesc și altora despre descoperirile mele de excelență. Consider că tot ce este emoționant și bun este făcut să circule și să bucure mai departe, reprezentând o hrană spirituală pentru o viață frumoasă.
Fiind un profesionist, îmi folosesc  pasiunea și ceea ce am învățat de-a lungul timpului – tehnici de interviu, de documentare și de redactare – pentru a crea și implementa strategii de promovare, dar și pentru a genera conținut relevant. Am reușit să îmi transform pasiunea în job, iar acest fapt a venit la pachet cu o ascensiune neașteptată în plan profesional.”

 

Mai multe despre pasiunile și experiența ei profesională puteți găsi aici: anamariaonisei.ro/despre.

 

 

---

 

 

Dragă Ana-Maria, știu că iubești în egală măsură muzica și mirosurile. Cum se întâlnesc cele două iubiri?

Mă întorc cu mintea către o seară de vară cu căldura cleioasă și insuportabilă a Bucureștiului estival. Mă aflam înăuntrul Sălii Palatului, în timpul Festivalului „George Enescu” și-l ascultam pe Zubin Mehta dirijând Mahler. Sonoritatea era molcomă, chiar dacă era vorba despre Mahler. Zubin Mehta este un dirijor al senzațiilor de catifea, solid în structură, însă care scoate la iveală pas cu pas un înveliș până la urmă atât de fin și de omogen în climaxul întreg pe care îl construiește cu orchestra. Am închis ochii și-am simțit că acea muzică, în felul în care era exprimată, este ca o rochie lungă, superbă, cărnoasă și, de la un punct încolo, fără să mai opun vreo rezistență, m-am lăsat îmbrăcată în ea. Când concertul s-a terminat și-am ieșit afară, încă mai percepeam muzica pe tot trupul. Mă mișcam încet, de parcă aș fi vrut să protejez sonoritatea aceea ca pe o trenă fierbinte a rochiei pe asfaltul prăfuit, până undeva departe, cât mai departe.

Parfumurile, cred, la fel ca muzica, sunt un sertar vrăjit către această libertate supremă. Ambele îți permit să pui mâna pe un univers interior secret. Poate este acel loc pe care noi, oamenii, îl numim imaginație – și care ne este atât de propriu – sau poate este senzația rară și uau de a-ți putea atinge în mod nemijlocit emoțiile. Și muzica, și parfumul sunt, în fond, un limbaj al undei. Al vibrației, al acelui ceva invizibil la care râvnești pentru că poate fi atât de puternic încât să îți taie respirația sau să îți facă pielea să se înfioare, sau să te arunce într-o stare de visare lesne vecină cu extazul.

Muzica clasică îți lasă libertatea ca, pe măsură ce asculți aceeași bucată muzicală, să poți descoperi noi emoții, noi valențe, noi chei în ea. Într-o interpretare diferită, același compozitor poate suna altfel, nu? Or, același lucru se întâmplă cu un ingredient al unui parfum în interpretări sau combinații diferite. Iar starea aceea de pe piele, odată ce te-ai parfumat, poate dezvălui senzații multiple, în funcție de momentul zilei, de dispoziția ta, de ceea ce știi sau, dimpotrivă, de ceea ce nu știi, de cum este pielea în acea zi – poate e mai caldă, poate e mai rece, poate este transpirată, poate a intrat în contact cu o altă piele, poate este udă de la ploaie... Este o combinație care permite un infinit de descoperiri, care îți dă voie să te transformi în tot felul de personaje din tine și care este, totuși, atât de la îndemână.

Gândindu-mă și mai departe, poate că sună idealist: muzica și parfumul sunt, până la urmă, o formă de salvare. De a ne salva. Și asta fără să anulăm ceea ce este viața întreagă, cu dozele ei de realism naturalist la care suntem supuși inevitabil. Ci  fix prin a ne invita și a ne oferi posibilitatea să transformăm realitatea cât de des putem într-un realism magic. E bine să știm că avem fără îndoială resurse supranaturale și praf de îngeri în noi și că ele ne aparțin, sunt conținute în interiorul nostru, de cele mai multe ori. De aceea și iubesc ideea de a încerca să trecem cu un pas dincolo de entertainment și pledez cât pot de des pentru experiența asta – este o provocare ce merită înzecit. Și una care nu cred că dezamăgește. Fie că alegem să citim despre ceea ce ascultăm și să cunoaștem câte ceva despre compozitori sau despre muzica în sine, fie că vrem să aflăm ce înseamnă un anume tip de parfum sau altul, să aflăm care îi este istoria, asta ne îmbogățește și ne face chiar să ne descoperim propriile resurse și, astfel, să alegem conștient.

Și mai este ceva. Până la urmă, o muzică bună sau un parfum potrivit fac să se lase liniștea. Liniștea aceea numai de noi știută, care ne conectează pe nesimțite la noi înșine, oricine am fi în acel moment al vieții sau al imaginației.

Culmea este că noi, oamenii, avem tendința ciudată să complicăm adesea lucrurile, pe de o parte. Sau să le refuzăm, pe de alta. Iar asta ne face să ne simțim adesea blocați. Când, de fapt, totul se rezumă la a avea curajul unui gest simplu: acela de a deschide sertarul.

Ți s-a întâmplat vreodată să „explici” o bucată muzicală printr-un miros/ parfum? Sau invers: să descrii un miros/ parfum recurgând la muzică?

Mai degrabă mi s-a întâmplat să caut un parfum care să exprime cel mai bine una dintre marile mele povești de dragoste în materie de muzică – poveste de dragoste despre care știu că este a multora: Concertul Nr.2 pentru pian și orchestră în do minor op.18 de Serghei Rahmaninov. Cine l-a găsit, să îl împărtășească!

Căutarea mea continuă, și simt că parfumul ar trebui să conțină ambră – puternică, un pic întunecată, ca sunetul clopotelor care îi plăcea atât de mult lui Rahmaninov și pe care îl redă în acest concert. Și iris – ca vălul de poezie, tânguială blândă, dar și de renaștere pe care îl dezvăluie, de fapt, muzica lui Rahmaninov dintre faldurile ei.

Serghei Rahmaninov, la pian

Putem pune în cuvinte experiențele muzicale și pe cele olfactive? Se dovedesc neputincioase  cuvintele? Sau pot fi găsite echivalențele potrivite de fiecare dată?

Între cuvinte și experiențele noastre muzicale sau olfactive văd o relație de complementaritate. Nu mi se pare că se exclud unele pe altele, deși, e-adevărat că, de multe ori, reprezintă o provocare să vorbești sau să scrii despre ceva atât de diafan cum este muzica sau mirosul. Dar tocmai de asta mi se pare că merită încercat. Iar pariul, aici, îl văd în a trezi interesul, în a reuși să captezi și să transmiți acel ceva, și nu neapărat în a divulga sau a explica. E ca la literatura erotică – dacă este să glumim puțin. Ferească Dumnezeu să dai peste o carte de literatură erotică prost scrisă...

Cum Internetul ajută mult și e foarte la îndemână, puteți începe cu texte în dozaje mici și concentrate, ca să vedeți ce și cum vă place. În termeni de muzică, eu ador și vă recomand să citiți recenziile lui Alex Ross de la The New Yorker. Este online, este gratuit, îți ia douăzeci de minute și este foarte potrivit pentru început, până la a ajunge la niște cărți. Scrie divin. Rubrica lui este ca o baie într-un spumant fin. În România, Cătălin Sava are o astfel de rubrică rarissimă în perisaj, Rubato, în săptămânalul Suplimentul de cultură, care iarăși îmi place foarte mult și pe care o consider o oază de evadare și de culturalizare pentru oricine. În materie de lecturi despre parfumuri, o să recomand chiar Osmé – The Perfume Review dacă tot suntem aici, seria interviurilor absolut superbe și Călătoriile olfactive și, mai mult, un text preluat pe Facebook-ul Osmé nu demult care mi s-a părut demn de orice pagină de mare literatură: o recenzie despre parfumul Aromatics Elixir, de la Clinique.

O să vă placă. Sunt sigură, sigură.

 

Experiența de mamă ți-a deschis orizontul olfactiv?

Mi l-a amplificat, cumva. M-a făcut să nu vreau să renunț la el, aproape că am luptat pentru asta cu toată epuizarea acelei perioade de început. Am ales să port parfumuri  – și perle –, cât mai des, chiar și când eram praf fizic, inclusiv când fiul meu Rareș era un nou-născut, deși multe recomandări spuneau că irită sau că e nevoie ca bebelușul să simtă mirosul mamei și al laptelui nemijlocit. Le-am sfidat un pic și am trăit cu toții  în armonie. A fost o declarație pe care am ținut cu tot dinadinsul să mi-o fac, oricât de greu a fost uneori. Îmi place să sper și să cred că ar putea fi, cine știe, un exemplu poate și pentru Rareș, dacă va rezona cu el, când va fi vremea să vină. Felul în care avem grijă de aspectul tău și modul cum știm să suferim mi se par două dintre lucrurile care pot spune cele mai multe despre noi ca oameni.

Cu Rareș, la joacă

Cum ai descrie mirosul fiului tău? L-ai deosebi printre alte mirosuri?

Mirosul de nou-născut este ceva cu totul și cu totul special, unic. Dacă ar fi să îl asociez cu o imagine sau cu un element din natură, m-aș gândi la rouă. Un miros cristalin și dulceag. Pe de altă parte, astăzi, la doi ani, când revenim acasă după o tură de alergătură prin parc, mirosul lui Rareș este de pui de cățel plouat. Iar după baie – de Bioderma. Haha.

Îmi place să stau cu nasul în părul lui, în momentele noastre de tandrețe, și atunci, și acolo, printre șuvițele astea de păr, îi simt cel mai bine mirosul – și nu direct pe piele.

 

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru – sper să fie o întâlnire pașnică! – și ai vrea să-i arăți cum stau lucrurile cu oamenii, ce miros și ce muzică ai alege pentru a te face înțeleasă?

Miros: s-c-o-r-ț-i-ș-o-a-r-ă. O, neapărat, scorțișoară. Este un ingredient fascinant în parfumuri – și în bucătărie. Deci, e și foarte omenesc ca să zic așa. Și picant, și dulce-pudrat în același timp. Este chiar puțin cabotin. Și mie mi-ar plăcea să-i surprind pe extratereștri – adică, cum ar veni, sunt convinsă, ne-am putea juca și noi oamenii cu ei, nu numai invers.

Muzică? Le-aș pune trompetă... Dar nu oricum, ci ca în Legenda pentru trompetă și pian de George Enescu sau ca în Kind of Blue al lui Miles Davis. Ar avea acea savoare melancolică pe care doar pe Pământ o poți înțelege și trăi.

 

Altfel pusă întrebarea, ce muzică și ce parfum ai lua cu tine pe o insulă pustie?

Dintre toate parfumurile din lume, aș lua un clasic. Un Chanel aș lua. De ce? Pentru că indiferent de numele parfumului, casa Chanel a reușit cumva să își păstreze o amprentă  olfactivă distinctă care îmi place mult – aproape că știi că ceva este un Chanel, și punct. Și fiindcă mi-ar fi imposibil să aleg o singură simfonie, aș renunța oricând cu plăcere în favoarea integralei Sonatelor pentru pian de Ludwig van Beethoven. Este o chintesență în ele, o capacitate de a subsuma complexitatea emoțiilor vieții, în punctele cele mai înalte, și în cele mai joase, încât aș fi fericită și m-ar împlini să mă însoțească chiar dacă sau tocmai pentru că este vorba despre o partitură pentru un singur instrument.

Din culisele Festivalului „George Enescu” / Credit foto: Cătălina Filip

Dacă ar fi să rescrii istoria muzicii europene folosindu-te doar de mirosuri/ parfumuri, care ar fi asocierile pe care le-ai face?

Tămâie, pentru muzica medievală.

Paciuli, pentru baroc – acest ingredient este ca muzica lui Bach, efectiv.

Un val de flori, condimente și aldehide – pentru romantism, cu amestecuri din ce în ce mai explozive, alternanțe focoase sau domoale, un creuzet de explorări, asocieri și de palete olfactive păstrând acea notă vibrantă a emoțiilor în prim-plan.

Opera, o categorie aparte – chiar dacă, mărturisesc, nu sunt o mare fană de operă –, aș asocia-o cu animalicul, cu adâncimea pudrată recognoscibilă, dar și cu paleta de super nuanțe de care este capabil moscul.

Muzica contemporană ar fi undeva în zona piele. Într-o asociere bizară, cu colțurile la vedere.

 

Cum îți alegi parfumurile? Sunt importante povestea care le înconjoară, brandul, „compozitorul”? Sau te lași purtată de val și de impulsul de moment?

Mă las purtată de impulsul de moment. Mi se pare că nimic nu egalează întâlnirea dintre parfum și piele. Acolo este locul decisiv unde se produce chimia, la propriu și la figurat. Abia apoi aduc parfumul în planul minții și merg mai departe către istoria creării lui și către ceea ce exprimă pe hârtie.

Ceea ce nu înseamnă că nu pledez pentru niște călătorii informate. De pildă, după un îndelung proces de testare, dar și de studiu, am ajuns la concluzia că parfumurile din categoria chypre sunt ideale pentru mine – există pur și simplu o relație de alchimie între pielea mea și ele.  Așa că, dacă ar fi să mă întrebe cineva care ar fi un singur sfat pe care l-aș da cuiva în călătoria olfactivă de a alege un parfum, aș zice oricând, cu ochii închiși: să fie în acord cu pielea... Ce rost are să se simtă în jurul tău un halou cu un miros care nu-ți aparține,  oricât de frumos ar fi? Treaba asta mi se pare o distincție tare fină.

Și poate că, pe undeva, tocmai faptul că un parfum ajunge să trăiască deasupra lui îl face pe creator un mare creator...

Unul dintre chypre-urile preferate şi super accesibile

Cât de mult ne spun preferințele muzicale și cele olfactive despre o persoană? Sunt suficiente ca să ne facem o imagine despre cine este ea cu adevărat?

Ar fi un experiment fascinant pe întuneric. De altfel, în România s-a lansat de curând un festival de muzică clasică care se numește Unseen și care propune exact asta, în premieră: să asculți muzică în beznă. Așadar, să ne imaginăm și că fiecare dintre noi ar mirosi într-un fel și ai putea să te gândești la cum este omul acela doar prin simțuri, pe nevăzute și pe neatinse... Ar fi cu siguranță îmbietor.

Totuși, în viața de zi cu zi, mie îmi place un mix, e vorba despre un întreg atunci când ne facem o imagine despre cineva. Care imagine este permutabilă – nu prea cred în cu adevărat. Cred însă în curiozitate și sunt recunoscătoare când oamenii se desfac și își lasă barierele jos, pe nesimțite, fie și doar pentru o secundă – la interviuri sau chiar în viață. Îmi place mult să mă ghidez după aceste momente magice fără gardă în a cunoaște o persoană. Apoi, cel mai și cel mai mult îmi place să simt pe cineva un parfum care i se potrivește și, de fiecare dată când se poate, îi și spun asta. În rest, am zile când mi-aș dori să miros ca francezii, pentru că nu știu ce fac și cum reușesc, dar au o artă de a fi învăluiți în parfumul potrivit din cap până în picioare și fără să fie prea mult niciodată.

The Deaf of Beethoven, mixed media, 110 x 110, tablou de Liviu Mihai, achiziţionat de curând

Dacă ar fi să compui un parfum – parfumul ideal, să zicem –, ce note ai înlănțui în simfonia lui?

Mi-ar plăcea să nu fiu eu cea care îl compune. Mi-ar plăcea să îl descopăr și să mă seducă. Și-apoi să-i spun povestea.

 

Un nou interviu Osmé — Ana-Maria Onisei

 

Gaston Bachelard ✎ Poetica reveriei

Despre parfumuri, numai de bine

E complicat să transpui mirosurile prin intermediul imaginii. Cum se alcătuiește un discurs cu sens despre parfumuri într-un film? Singurul mijloc la îndemână rămâne tot cuvântul, fie că este o descriere analitică, fie o metaforă cu rol de sugestie. Anul trecut, când a apărut filmul Les Parfums, l-am adăugat repede pe listă, curioși să vedem care este tipul de discurs abordat. Acum, filmul este disponibil și pe HBO, așa că am profitat de ocazie și l-am văzut.

Pe scurt, avem de-a face cu o comedioară romantică, în care subiectul „doamnei cu... șoferul” este recosmetizat pentru a cuprinde și tema olfactivă. Anne Walberg (interpretată de Emmanuelle Devos) este o parfumieră abulică, asocială și genială (cum altfel?!), care, în vremurile ei bune, a creat, printre altele, și J’adore de la Dior. Anosmia, afecțiune catastrofală pentru un „nas”, nu întârzie să-și facă de cap (de nas, de fapt), ceea ce duce la complicații în cariera parfumierei. Noroc că întâlnește un șofer (Grégory Montel) care, grație elanului său vital debordant și a unei inocențe soră cu simplitatea, aduce un aer proaspăt în viața închisă și monotonă a parfumierei noastre. Finalul, cum era de așteptat, este unul fericit, cu noi începuturi și cu promisiuni de și mai bine. Doar asta pricepem prin intrarea în sediul Dior de la final, nu?

Cât privește discursul olfactiv, clișeele se înșiră unul după altul. „Nasul” este genial — deci, neînțeles de ceilalți —, vrea să creeze parfumuri, nu mirosuri ambientale pentru hoteluri sau uzine, vrea să profeseze o artă, disprețuind consumerismul și industrializarea, distinge nuanțe olfactive acolo unde neinițiatul ori nu simte nimic, ori simte doar un miros compact, indistinct, invocă atât de des amintita relație dintre mirosuri și memorie, pe scurt, avem tacâmul complet. Tacâm care include și finalul, când totul se schimbă: neinițiatul descoperă frumusețea și subtilitatea olfactivă a lumii înconjurătoare, iar parfumiera, frumusețea vieții și subtilități umane nebănuite până atunci, ceea ce, firește, are urmări pozitive în plan personal, uman etc. pentru ambii eroi.

Nu veți avea nici o revelație văzând Les Parfums. Nici artistică, nici epistemică. Asta nu înseamnă că este un film prost, ci doar că e bine să nu ai nici o așteptare. Nici măcar pe aceea că vei simți mirosurile amintite în film. Pentru o seară a unei zile în care ți-ai obosit nasul prin duhorile orașului și sufletul prin cele umane, lucrurile simple sunt câteodată binevenite.

Interviu Osmé cu Memory Flo

Mă numesc Florian, iar pe internet sunt Memory Flo. Mă ocup cu colecționatul de parfumuri și am un canal de YouTube unde vorbesc despre această pasiune. Am descoperit parfumurile cam pe la 17 ani, în 2001, când mi-am cumpărat prima sticluță de Obsession for Men de la Calvin Klein, și am rămas surprins de complexitatea pe care o poate avea un miros creat. Am vrut mai mult și încet-încet sticlele și cunoștințele au început să se adune. Mă găsiți aici: Facebook  YouTube

---

 

„Memory Flo”, așa te găsește lumea pe Instagram și pe YouTube. Ce faci acolo?

Mi-a plăcut întotdeauna să discut despre parfumuri, ca despre orice pasiune, iar în 2020, când am avut mai mult timp liber, m-am decis să deschid un canal de YouTube. Acolo îmi împărtășesc pasiunea pentru tot ce înseamnă parfumerie sub forma unor eseuri-video descriptive, discuții libere pe teme conexe, unboxing și prime impresii.

Pe Instagram îmi împărtășesc încercările foto pentru sticlele de parfum din colecția mea și imaginile prelucrate de mine, folosite în demersurile de pe YouTube.

 

Faci și „recenzii” de parfumuri. E greu să descrii un parfum? Care este vocabularul la care recurgi cel mai adesea?

Dincolo de licoarea din sticlă, parfumul este un tot unitar, un produs. Atunci când vorbesc despre un parfum, încerc să cuprind cât mai multe detalii despre cum acest produs a ajuns să ia ființă. Din fericire, arta flaconajului poate fi admirată vizual. Provocarea apare odată cu descrierea mirosurilor. Trebuie să traduci elementele olfacției în cuvinte și, ca în orice traducere, vrei să rămâi cât mai fidel materialului-sursă. Inevitabil, unele lucruri se vor pierde.

Terminologia, jargonul este împrumutat și adaptat din sfera limbajului tehnic al parfumierilor și din cel al recenzorilor. În descrieri, adjectivele sunt cele mai valoroase, dar de multe ori cuvintele care desemnează emoții și trăiri sunt și ele utile. 

 

Ce înseamnă un parfum pentru tine? E ca o carte pe care o citești? Cum „citești” un parfum?

Foarte interesantă asocierea cu cărțile. Firește, odată ce ți-l faci al tău, parfumul te ajută să îți „scrii” propria poveste alături de el. Unică și personală pentru fiecare în parte. Însă eu le asociez cu muzica. Întocmai ca niște melodii ascultate pentru prima oară, sunt rare pentru mine ocaziile când un parfum mă cucerește cu adevărat de la prima mirosire. Dar se întâmplă. Nu e un secret că sunt un fan al parfumeriei Guerlain. Când încerc să pătrund cu mintea o nouă creație Guerlain, îmi place să caut ritmuri cunoscute, motive și refrene vechi, dar și interpretări noi, adiții contemporane la o simfonie care se continuă de aproape 200 de ani. Îmi plac referințele, omagiile, enigmele; îmi place să le descopăr. Și de multe ori, ca la o melodie pe care o descoperi în timp, care te provoacă, ajung să iubesc mai mult un parfum pentru care „muncesc” să îl îndrăgesc decât o dragoste la prima mirosire. O iubire matură față de o infatuare.

Care este cel mai bun unghi de încolțire a unui miros? Sau asta e o strategie individuală, adică subiectivă? Care e unghiul tău?

Abordarea mea este analiza. Încerc să despart mirosul în elemente sale constitutive, folosind ghidurile ce îmi vin la îndemână (recomandările parfumierului sau ale casei de parfumuri, precum și website-urile pentru fani și consumatori). Însă întregul nu este doar suma părților, iar o înșiruire de note și acorduri niciodată nu mi-a produs vreo imagine sugestivă. De aceea încerc să descriu „aspecte”, aglutinări mai largi, precum: vegetal, pudrat, pământiu, marin etc.

Olfacția este obiectivă doar când vine vorba de factori precum tenacitatea parfumului, dar și aici există diferențe de percepție. Parfumul e o experiență personală, adânc subiectivă, datorită, în parte, asocierii puternice dintre miros și afectivitate. Și în asocierile pe care le facem și le-am făcut de-a lungul vieții cred că stau și preferința și interesul pentru anumite parfumuri. Eu am crescut la munte, aspectele vegetale, coniferice, aromatice și rășinoase, lemnăria îmi sunt foarte apropiate.

Vintage sau reformulare? Ai găsit reformulări mai bune decât originalul?

Parfumurile se reformulează constant, de cele mai multe ori din rațiuni ce țin de ingrediente, sourcing, costuri, raritate etc. Ca exemplu celebru, pentru Nahéma (1979) Jean Paul Guerlain a fost nevoit să folosească trandafirul turcesc în defavoarea celui bulgăresc, pe care Guerlain l-a favorizat tot timpul. După căderea Cortinei de Fier, Nahéma a putut primi identitatea pentru care a fost concepută. Există foarte multă exagerare în ceea ce privește reformulările. Multă lume consideră că reformulare înseamnă doar diluție și persistență scăzută.

Cred că te simți afectat de reformulare doar dacă ai o relație foarte strânsă cu acel parfum și nu suporți nici cea mai mică alterare a sa, lucru pe care îl înțeleg. Dintre parfumurile pe care le iubesc, majoritatea mi-au fost tratate cu respect în reformulare. Mai curând sunt afectat de discontinuări decât de reformulări.

Reformulări mai bune ca originalul nu am întâlnit, deși unele formule mai recente pot face un parfum mai „modern” sau mai „purtabil”. Un exemplu este Kouros de la Yves Saint Laurent, un parfum recunoscut pentru notele sale animalice. Formularea curentă este mult mai ușor de plăcut, însă, dacă ar fi să aleg, aș alege varianta vintage.

 

Este parfumul un act de cultură? Dacă ar fi să-i iei apărarea, ce le-ai spune celor care îl denigrează?

Parfumeria este o artă, cu iz istoric de trăire spirituală, un meșteșug străvechi, cu tradiție. Are elemente eclectice, cuprinde arta flaconajului, sticlăria, artele decorative. Chiar și Good Girl de la Carolina Herrera reușește probabil fără să-și propună să redea un kitsch veritabil, care în sine, e tot o formă de cultură.

Nu știu cum ar putea fi denigrată arta parfumeriei în totalitate. Ca vanitate? Este loc și pentru vanitate și plăcere personală sub soare. Dacă ar fi să critic industria parfumurilor, aș face-o prin prisma consumerismului și a cumpărăturilor impulsive. Prea multe lansări similare, prea puțină creativitate. Prea multă dorință de a acoperi toate segmentele posibile. Cred că aici îi pot ajuta pe cei care mă urmăresc.

 

Dacă ai rescrie istoria în termeni olfactivi, ce repere ai alege?

Pre-apă curentă și post-apă curentă.

 

Priceperea la parfumuri te ajută să miroși bine oamenii?

Nu cred. Încerc să îmi rezum categorizările, asocierile emoționale și pasiunea pentru dulapul cu parfumuri. Cred că suntem diferiți, speciali și unici și toți avem ceva al nostru de oferit.

 

Profesia de zi cu zi are legătură cu mirosurile? Te ajută nasul în meseria ta?

Din nefericire pentru mine, nu. Dar mă ajută în alte domenii. Îmi place să gătesc, să combin arome, să recunosc ingrediente și cantități, ceea ce nu e niciodată rău.

Care miroase Iașul?

În ultima vreme, a infuzie de asfalt și a dude putrede. Dar am avut o primăvară și un început de vară foarte stimulante olfactiv. Florile de salcâm și liliacul, mai întâi. Caprifoiul și teiul înainte să dea căldura, iar pe ploi, iarba proaspăt cosită.

 

Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?

Londra miroase a lemn ud, pescăruș plouat și bară de metrou.

Stonehenge miroase a piatră cu frunze, iarbă călcată și rouă.

Hastings, a ocean, fum și pește gătit.

Oporto miroase a cretă umedă și sare.

Barcelona aduce a cremă de zahăr ars și nisip ud.

Viena miroase a vată de zahăr, brad și marțipan.

Parisul are iz de cupru: metalic, uscat, arid. Dar Sena miroase a L’Heure Bleue. Uneori.

Cracovia miroase a ambră, frig, blănuri, patiserie și pierogi. 

Bucureștiul miroase a stofă veche, parchet și calorifer de instituție.

Ce relație crezi că au românii azi cu mirosul și cu parfumurile? Ceea ce faci contribuie la crearea unei culturi olfactive?

Nu cred că am suficiente date pentru generalizarea asta, însă, dintre oamenii care îmi scriu, aș spune că unii au preferințe stabilite, alții abordează utilitarist. Îmi place să cred că am și eu o contribuție pe partea educativă. O cultură olfactivă, pentru mine, înseamnă înțelegerea referințelor și a originilor unui parfum, demontarea preconcepțiilor, a miturilor și conștientizarea diferențelor între valoarea reală și valoarea percepută emoțional. Ce îți place ție să porți are valoare pentru tine, în alte cuvinte, poartă ce îți place.

 

O carte și un parfum?

Dune și Songe d’Un Bois d’Été, Guerlain. Frank Herbert nu exagerează cu descrierile în cărțile sale, iar asta înseamnă că imaginația cititorului poate să zboare. Îmi place să cred că așa miroase în Sietch Tabr după ritualul apei.

 

Un film și un parfum?

The Fountain al lui Aronofsky și The Black Knight al Francescăi Bianchi. Dramatismul cere dramatism.

Interviu Osmé cu Chef Lorek

Așa cum bine știm, gustul este imposibil fără miros. Curioși să aflăm mai multe despre îmbinarea între gusturi și mirosuri, am luat la întrebări un bucătar. Și pentru că aveam nevoie de unul, iată că prietenili de la Institutul Polonez au înfăptuit minunea, punându-ne dinainte cele mai alese bucate gătite de acesta, precum și cartea de rețete Ceaunul carpatic. Carte cu bunătăți din țările Grupului de la Vișegrad. Pentru că bucătarul nostru nu este unul obișnuit. În primul rând, este maestru bucătar, în al doilea rând, vorbește poloneza la fel de bine ca româna și se prezintă Chef Lorek, devenit al doilea nume al lui Laurențiu Zediu. Dar să-l cunoaștem mai bine. Laurențiu locuiește în Polonia de câțiva ani, a învățat limba, gătește mâncăruri poloneze, iar în anul 2018 a câștigat inimile juriului ediției poloneze a programului MasterChef, obținând locul al II-lea. În anul 2020 a colaborat de mai multe ori cu Institutul Polonez din București. Cel mai important proiect comun a fost o campanie pe internet numită „Gătește cu accent polonez”. Proiectul a devenit foarte popular grație atât rețetelor propuse, cât și harului lui Laurențiu de a prezenta totul cu umor și pasiune. Pe Laurențiu îl puteți găsi și pe Facebook și pe site-ul său: cheflorek.pl.

---

Ți s-a întâmplat să fii înșelat de mirosul unei mâncări? Să ți se pară bună la gust o mâncare care nu mirosea bine sau să nu-ți placă una care mirosea bine?

Din fericire, am un nas care ține cu mine, și nu îmi este rușine să-l folosesc :) În timp ce pregătesc diferite feluri de mâncare sau dacă sunt în oraș, la un restaurant, primul lucru pe care îl fac este să miros: fie ingredientele, fie preparatul final. Făcând acest lucru, mi-am antrenat mirosul astfel încât să detecteze dacă ceva nu este în regulă. Mi s-a întâmplat să miros mâncarea și să înțeleg că ceva nu este OK acolo, dar am decis de fiecare dată să și gust — și, din fericire, nasul meu nu m-a înșelat de prea multe ori. Îmi dau seama ușor dacă uleiul în care a fost ceva prăjit a fost vechi sau dacă carnea nu a fost proaspătă, dacă sosul este acru sau prea dulce ș.a.m.d. Pot spune că m-am înșelat atunci când am decis să încerc o mâncare iute preparată de niște prieteni palestinieni după rețetele lor. O lingură a fost îndeajuns ca să plâng câteva minute, deoarece a fost foarte picantă, iar nasul meu nu m-a avertizat.

 

Cât este miros și gust și cât este spectacol într-un fel de mâncare? Ce te ghidează atunci când elaborezi un fel de mâncare?

Pentru mine, nu ar fi gust fără miros, fiecare fel de mâncare pe care îl prepar începe prin a-mi selecționa cu atenție ingredientele. Dacă cumpăr pește, carne, legume, fructe etc., primul lucru pe care îl fac este să iau ingredientul respectiv și să-l miros. Dacă peștele are un miros puternic de pește, înseamnă că este vechi (se întâmplă de multe ori în cazul în care avem în vitrină doar filete, fără cap — după cum bine știm, dacă ochii peștelui nu sunt limpezi și strălucitori, peștele nu este proaspăt, și de multe ori se înlătură capul peștelui tocmai pentru a înșela clienții). Dacă are un miros înțepător carnea și nu simt că animalul a fost curat, adică dacă are un damf specific carnea, nu o cumpăr. Fructele și legumele trebuie să aibă un miros proaspăt, revigorant și fug mereu de legume/ fructe care n-au miros, sunt tari și arată perfect.

Cu siguranță, prefer să gătesc o cantitate mai mică de mâncare dar să mă concentrez pe ingrediente de calitate. Asta îmi ghidează mereu pașii spre elaborarea unui fel de mâncare, și aici le sunt recunoscător bunicilor mei pentru faptul că m-au învățat de mic copil cum să cultiv, să îngrijesc și să recoltez ingrediente — i-aș recomanda oricui să experimenteze viața la sat. În timp ce prăjesc sau gătesc, mă ghidez după miros, deci, pentru mine, să zicem că 60-70% este mai important mirosul, iar gustul, în proporție de 30-40%.

 

Care sunt mirosurile/ aromele preferate în bucătărie? Sunt și unele pe care le eviți sau nu le suporți? 

Ador mirosul fructelor: mere, piersici, caise, struguri, pepene galben, pepene roșu ș.a.m.d. Îmi place aroma lor dulce sau dulce acrișoară, revigorantă. Și bineînțeles, dacă știm cum să le folosim, pot fi adăugate cu succes în orice fel de mâncare, fie el desert sau fel principal, alături de legume, brânză, carne sau pește.

În ultimii ani, nu mai sunt un fan așa de mare al cărnii de porc sau de mistreț, nici în privința mirosului și nici a gustului ei. Așa că, dacă am posibilitatea — pentru mine, bineînțeles —, prefer să mănânc cât mai puțină carne de porc și, de asemenea, evit să prăjesc, spre exemplu, în untură sau grăsime. Sunt și excepții, mai ales atunci când folosesc carnea de porc în amestec cu alte tipuri de carne, pentru prepararea micilor, a sarmalelor sau a unei musaca.

Ți s-a întâmplat să fii pe stradă și să te iei după un miros... de mâncare? Sau de femeie?

Foarte bună întrebarea! Mereu, dar mereu când sunt în oraș, capul mi se învârte la  90 de grade stânga-dreapta — mai ales când trec pe lângă restaurante, food truck-uri — și de multe ori merg după miros și verific de unde vine, iar dacă îmi place ce văd, mă așez la masă. :)

Același lucru și la parfumuri, dar cu o condiție: dacă sunt foarte dulci sau foarte intense, de obicei merg în direcția opusă. :) Simt că mă sufoc când întâlnesc astfel de tipuri de parfum. Și este ciudat, deoarece iubesc mult să mănânc și să pregătesc dulciuri.

 

Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate? 

Cu siguranță că da! Nu pot uita parfumul Mării Mediterane și mirosul valurilor. Am lucrat în Spania un an, în Andalucía, într-un sătuc, Castell del Ferro. Casa în care locuiam era la 300 de metri de mare, iar după ce mă întorceam de la muncă, îmi plăcea să mă plimb pe malul mării, eventual să mă opresc la vreo terasă, unde savuram o bere și o porție de mâncare (de cele mai multe ori, fructe de mare). Deși munceam, mă simțeam ca și cum aș fi fost tot timpul în vacanță. Și mereu când revin în Spania, abia aștept să merg la malul mării.

Un alt loc este pădurea, iar ei i se asociază mirosul bureților. De mic copil am colindat pădurile din jurul Bacăului, împreună cu bunicii, părinții sau unchii mei, mai ales pe timpul verii. Când erau călduri destul de mari, refugiul în pădure era un mod de a ne răcori și a petrece cât mai mult timp împreună. Indiferent de vreme, o priveam mereu ca pe o aventură, căutam o comoară ascunsă adânc în pădure și, având alături de mine persoane pe care le iubeam, mă simțeam fericit și în siguranță. Și nu mai zic de mirosul unei tocănițe de bureți proaspeți culeși, cu smântână, usturoi și mămăliguță, un deliciu complet și un preparat care îmi încălzește inima de fiecare dată când îl prepar.

 

Mirosuri de România care ți-au rămas întipărite în nări?

Ador aromele și bogățiile pe care le simțeam în timpul anotimpului de toamnă. Având bunicii la sat, îi ajutam destul de des, începând din primăvară și până toamna târziu. Dar toamna avea o magie aparte. Iubesc mirosul strugurilor copți și transformarea acestora într-un vin de casă natural. De asemenea, porumbul copt, care trebuie cules, transportat și depozitat acasă. 

Mireasma gutuilor, a perelor, a merelor — fie cruzi, fie sub formă de gem, compot sau siropuri. Și la sat, toamna, când este frig și serile încep să fie mai reci, îmi place mirosul de fum care se lasă în sat după ce sătenii încep să ardă lemne în sobă. 

Mirosul turtelor coapte pe plită sau al feliilor de cartofi pe plită întotdeauna mă teleportează în trecut, la serile de iarnă petrecute în compania bunicilor și a părinților, la lumina lumânărilor, cu glume, vorbe bune, zâmbete, mâncare simplă și gustoasă.

Din acest motiv, când merg acasă, încerc să-mi vizitez bunicii și mereu sunt surprins că aromele și mirosurile pe care le-am simțit pe când eram copil sunt încă vii. Și da, mă apucă melancolia și pe urmă o iau pe drumul amintirilor. 

 

Cum miroase Polonia?

Stau și încerc să mă gândesc la un răspuns — și cred că l-am găsit. Polonia îmi miroase a familie, o a doua familie. După ce m-am mutat din Anglia în Polonia, am fost nevoit să-mi refac viața aici aproape de la zero. Din acest motiv, tot ceea ce am reușit să realizez, noi prieteni, cunoștințe, locuri de muncă, participarea la Masterchef Polonia, schimbarea carierei din finanțe în bucătărie, promovarea României din punct de vedere cultural și gastronomic, m-au ajutat să mă redescopăr și să am curajul de a face schimbări pe care, dacă nu aș fi avut noua mea familie care să mă încurajeze, sprijine și motiveze, poate nu le-aș fi făcut. Din acest motiv, în acest moment, când mă gândesc la casa mea, gândul mă duce în două locuri: România și Polonia. Și ținând cont de faptul că Polonia are, de asemenea, ieșire la mare, este străbătută de munții Carpați și munții Sudeți, are regiuni cu păduri, lacuri, legumele și fructele consumate sunt aproape la fel ca cele din România, Polonia mi-a mirosit familiar din primele momente — din acest motiv locuiesc de nouă ani în Polonia.

Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?

Este foarte simplu. Este mirosul zilei de duminică: șnițel de piept de pui, cu piure de cartofi, salată de roșii și pâine. Duminica era una dintre puținele zile în care stăteam toată familia la masă, mâncam și ne bucuram de puținul pe care îl aveam. Dacă era o duminică bună, cu siguranță pe masă se găsea și o savarină (una dintre prăjiturile preferate ale copilăriei mele). Al doilea ar fi mirosul bradului de Crăciun, asta deoarece aducea cu el tot ceea ce un copil își putea dori: vacanțe școlare, timp petrecut cu persoanele iubite, multe feluri de mâncare pe care le adoram (sarmale, salată de boeuf, tort diplomat), prăjituri, dulciuri, cadouri și, bineînțeles, colinde și voie bună. Când simt mirosul de brad, mă liniștește și cu siguranță poți observa un zâmbet mare pe fața mea.

 

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?

Cu siguranță l-aș duce la sat, în grădină, l-aș pune să-și culeagă singur ingredientele și l-aș pune să miroasă pământul, legumele, fructele, iar apoi l-aș duce în bucătărie, unde am găti împreună un fel de mâncare, i-aș pune un pahar cu vin de casă și apoi aș sta cu el la povești, alături de familia mea. Fără pământ și fără dragostea pentru produsele pe care le cultivăm, nu am putea supraviețui — aroma unei grădini, pentru mine, are cele mai frumoase mirosuri.

 

Cum ți-ai descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?

Revigorant, cu nuanțe citrice și lemnoase.

 

Ai fler? Miroși bine oamenii?

Aici trebuie să recunosc că trebuie să mai lucrez, mi s-a întâmplat de multe ori să cred că am „mirosit” bine oamenii de lângă mine, dar nu a fost exact așa cum am crezut. Au fost multe experiențe bune, dar au fost și multe  experiențe dureroase. Din toate am învățat câte ceva, și din acest motiv încerc să am cât mai puține regrete, pentru că sunt conștient că poate și eu cândva nu am fost la fel de bun precum au crezut alții. Creștem, și să sperăm că vor crește și simțurile noastre odată cu noi.

 

Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar el ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia — și de ce?

Ținând cont de momentul în care mă aflu acum, cu siguranță ar fi mirosul. În momentul în care aș avea un miros mai puternic dezvoltat, gustul cu siguranță ar deveni mult mai intens (sunt studii care confirmă acest lucru). Modul în care aș savura un fel de mâncare s-ar schimba și cu siguranță aș fi în stare să aduc multe schimbări în modul în care gătesc, modul în care îmi aleg ingredientele și modul în care aș combina aromele din preparatele mele.

În rest, cu auzul, cu simțul tactil și cu văzul o duc destul de bine în acest moment. Dacă îmi vei adresa această întrebare peste douăzeci de ani, s-ar putea să zic auzul sau văzul. :) La bătrânețe, aș prefera să aud și să văd bine, ar fi mai important cu siguranță decât să am un miros puternic.

 

Un fel de mâncare și un miros/ parfum care să meargă împreună?

Papanași, cu mouse de căpșuni și ciocolată albă, sos de busuioc, fistic și coajă de lămâie — cu siguranță l-aș servi cu un parfum răcoritor, proaspăt, citric (portocale sau grepfrut) și verde/ erbaceu (mentă și iarbă).

 

 

Un interviu în parteneriat cu Institutul Polonez.