Pandemia a fost o perioadă de punere la încercare a limitelor noastre, a limitelor nervilor, ale răbdării și nerăbdării, ale frustrărilor, iar lista poate continua... Dar a fost, pentru unii, și o perioadă a descoperirilor – cel puțin așa îmi place să cred. Noi forme de a fi laolaltă cu membrii familiei într-un apartament devenit, brusc, neîncăpător și, în primul rând, noi forme de a fi cu tine însuți. Mă întreb pentru câți dintre noi a fost pandemia și o perioadă a descoperirii mirosurilor și a modului în care ne raportăm la acestea.
Știu din mărturisirile cunoscuților că mulți – sau destui – folosesc produse deodorante (after-shave, deodorante, creme și parfumuri) doar atunci când ies din casă. Este tușa finală, după o privire – rapidă sau insistentă – în oglindă, detaliul ultim al unei imagini – sau măști? – publice, pe care o adoptăm odată ieșiți pe ușă. Îmi închipui că perioada claustrării, în lipsa prilejurilor de expunere publică și, deci, de ajustare a propriilor mirosuri, trebuie să fi fost o descoperire a mirosurilor proprii, intime, emanate de un corp neglijat, asudat, încrâncenat, blocat – după un duș rapid sau chiar sărind peste dușul zilnic – dinaintea unui monitor, devenit un ecran de protecție. Dacă hainele nu puteau fi neglijate, nici pieptănătura, mirosurile, în schimb, au primele sacrificate, putând fi trecute cu vederea – la propriu – în spatele ecranului. Mirosul n-a mai avut nici o putere atunci, nu a mai putut fermeca, atrage, seduce, a devenit tăcut, neputincios, nesemnificativ, pe scurt. Însă noi, cei din spatele ecranelor, nu ne-am putut împiedica nasurile să perceapă prefacerile corpului nostru de-a lungul orelor de lucru. Lipsit de artificiul parfumului, corpul nostru a urmat suspus calea naturii, a început să ne vorbească limbajul simțurilor, s-a făcut remarcat, mirosit, ne-a vorbit, fiind chiar gălăgios.
Sunt curios cum s-a raportat fiecare la propriile mirosuri în perioada pandemiei, departe de nasurile – dar și de privirile – indiscrete și critice ale celorlalți. Societatea aseptizată de astăzi ne învață să ne ferim de emanațiile propriilor corpuri, ele sunt semnificate negativ, semn al lipsei de civilizație și al asocialului. A fi asudat, înconjurat de mirosul „natural”, este o ofensă adusă celuilalt și societății, în general. De câte ori nu ne-am strâmbat – nasul – când am dat de mirosurile din mijloacele de transport în comun sau de cele ale oamenilor străzii (nu sunt și ei ai noștri?)?.
Dar aceste mirosuri „naturale” nu sunt, la urma urmei, tot ceea ce avem și tot ceea ce ne exprimă/ definește cel mai bine? Cine a stat, curios, să-și asculte izurile propriului trup, așa cum japonezii ascultă mirosul tămâiei, în ceremonialul kodo? Să-l simtă deplin, în răsuflările lui acre sau dulcege, plăcut sau neplăcut mirositoare? Dacă este adevărat că fiecare are o amprentă olfactivă, tot la fel de adevărat este că această amprentă este supusă transformărilor – în funcție de orele zilei, de anotimpuri, de alimente consumate, de afecte. Departe de nasul celorlalți, v-ați urmărit vreodată mirosurile, trecerea lor subtilă, așa cum ați urmări, de pildă, norii pe cer? Petru Creția a scris o carte despre trecerile și petrecerile lor. Tare mi-aș dori să citesc o carte despre trecerile și petrecerile mirosurilor. Și, înainte de toate, ale acelora răspândite de trupul nostru, nealterate de parfumuri, produse industriale care ne fac să mirosim la fel cu alte mii de semeni, dar, în esența lor, neasemănători.
No comments:
Post a Comment