Angela Martin este de formație hispanistă, traducătoare de beletristică din spaniolă şi franceză, publicistă. Debutează în 1975 cu Bat tobele pentru Rancas — roman care deschide pentalogia lui Manuel Scorza. Se va concentra la începutul carierei sale pe traducerea romanelor scriitorului peruan. Alţi autori de notorietate, clasici sau contemporani, îi vor confirma interesul pentru literele spaniole: Amado Alonso (Materie şi formă în poezie, 1982) Juan Valera (Juanita, 1988), Eduardo Mendoza (Orașul minunilor, Anul potopului, 1997). Ca traducătoare din franceză, este atrasă de istorie, de critică și de teoria literară; traducerile din Georges Poulet, Jean Starobinski, Jean Rousset, Denis de Rougement, Jaap Lintvelt au intrat în bibliografia de specialitate, servind pregătirii studenților de la Litere. Este traducătoarea operei lui Kjell Espmark: Uitarea (Editura ICR, 2003), Călătoria lui Voltaire (Editura Fundației Culturale Române, 2006) şi Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich (Editura Polirom, 2012). A condus Direcția Generală de Dialog Cultural Internațional din cadrul Ministerului Culturii şi a fost delegat al României la Consiliul Europei pentru cultură şi educație; a fost secretar executiv, apoi vicepreședinte al Fundației Culturale Române şi al Institutului Cultural Român. A coordonat seria de „Opere complete Augustin Buzura” între 2013 și 2016, la Editura RAO. În 2008, a publicat Privilegii la Editura Semne, volum de convorbiri cu personalități europene, în 2011, Confidențe, 42 de convorbiri cu Kjell Espmark, la Editura Curtea Veche, în 2014, la Eikon, Între cuvânt și tăcere, volum de eseuri (Premiul pentru eseu al Bibliotecii Județene), iar în 2016, la Editura Școala Ardeleană, Ascensiuni interioare. Pentru meritele sale în promovarea culturii, a relațiilor culturale internaționale şi a valorilor latinității, în anul 2000 a fost distinsă cu Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de cavaler de către președintele României, în 2004, cu Ordinul Național „Rio Branco” în grad de ofițer de către președintele Braziliei, şi cu Ordinul „Stella della Solidarieta Italiana” în grad de cavaler, de către președintele Italiei. Din 2001, este membră a Academiei Latinității, iar din 2005 până în 2016 a fost redactor-șef adjunct al revistei Cultura.
Un interviu despre traducere cu Angela Martin poate fi citit pe site-ul B-Critic.
Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Dacă ar fi să-i luați apărarea, ce le-ați spune?
Le-aș spune că parfumul — expresie a unei superioare și ingenioase frivolități — se apără singur, fie și numai pentru că arta facerii lui — parfumeria — are în spate o istorie de mii de ani, inseparabilă de evoluția civilizației și culturii lumii. Din Antichitate și până în zilele noastre, parfumul a traversat o diversitate de civilizații, culturi și mode, suportând inumerabile distilări, decantări, purificări și adaptări la sensibilitatea și gustul mereu schimbătoare ale iubitorilor săi consumatori. Le-aș spune chiar că parfumul este un produs artistic înzestrat cu aceeași forță de regenerare, de incantație și de seducție ca muzica, dansul, pictura, având ca scop și efect plăcerea și beatitudinea. Dar asta, dacă vorbim, firește, despre parfumul ultrarafinat ce atinge o anumită concentrație mistică.
Ce miros are copilăria dumneavoastră? Care sunt mirosurile de atunci care vă bântuie și azi?
Mirosul personal, intim, profund și inepuizabil al amintirilor. Am vorbit despre el, m-am lăsat în voia lui, să mă învăluie, să mă dezvăluie într-un volum de poeme, intitulat Dragă Fernando Pessoa, apărut anul trecut la editura Vremea. Eu cred că nu există, ceva mai învăluitor și mai dezvăluitor — dar franc dezvăluitor, nu trădător — decât parfumul copilăriei. Volumul despre care vorbesc cuprinde un dialog cu poetul portughez pe tema senzațiilor. Citatele de la începutul poemelor, cărora le dau replica, nu sunt extrase — așa cum ar fi de așteptat — din poezia lui Pessoa, ci din Cartea neliniștirii, care mie mi-a răscolit imaginația asemenea unui parfum misterios. Iată, de pildă, o „convorbire” cu poetul din volumul amintit:
Deschid cabina 63
„Devin morocănos când se apropie canicula.
Ai zice că luminozitatea acestor ceasuri de vară, chiar atunci când este acră,
ar trebui să-i pară dulce unei ființe care nu știe cine este ea.”
Nu mi-ar fi dat niciodată prin cap
să spun că există o acreală a luminozității
iar prin caniculă trec cu voluptate
ca printr-un frunziș de șoapte uscate
ce-mi fâșâie căldura-i parfumată în urechi.
O asemenea senzație nu poate decât să-mi stârnească zâmbete interioare,
răspândind în întreaga-mi ființă
durabile semnale de afabilitate.
Nu ajung niciodată la sațietate mergând prin soare,
din contră, mă las legănată ca o plută de suflul valurilor înfocate
iar ele mă poartă inevitabil
spre răcoarea pe care o ridică dintre malurile sale bătrânul Mureș.
Acolo știu cu claritate cine sunt,
îi arăt portarului legitimația de abonat
și cobor cu nerăbdare treptele de piatră ale ștrandului,
cu soarele pe umeri
prins, ca un bolero în doi nasturi de sidef,
de bretelele rochiței mele albastre de poplin cu buzunare laterale.
Peste mica peluză din față tivită cu pietriș
zăresc deja râul împănat cu argintiu
ca un vultur de apă
fluturând tare din aripi spre pod
și mă îndrept spre cabinele din lemn
de culoarea muștarului
aliniate pe verandele comune,
construite pe piloni la doi metri înălțime față de pământ,
și străjuite de un gard grațios
format din trei rânduri de vergele de metal verzi și vișinii.
Urc câte două treptele, în fugă,
ajung sus, îmi scot sandalele
și pășesc cu tălpile goale
pe scândurile elastice scârțâind prietenoase
răscoapte de căldură.
Deschid cabina 63,
unde avem toată familia costumele de baie
atârnate pe pereți de-o parte și de alta
fiecare pe alt cuieruș.
Simt că mă năpădește un miros amestecat
de apă, de soare, de nisip,
de mama și de tata,
și mă cuprinde deodată,
răsfățată, dar și întărâtată de această intimitate complexă,
o poftă nebună de libertate.
Cum ați descrie parfumul preferat, dar fără să-i dați numele?
Suav, elegant, melancolic. Nu știu care al cui este: el al meu sau eu al lui? În tot cazul, purtându-l, am uneori senzația că sunt scrisă și, în același timp, rescrisă și descrisă de el, poate și pentru că numele lui are în compoziția sa cuvântul „cerneală”, pe când sticluța are forma unei călimări. De aceea, zic eu, că există o caligrafie a înveșmântării în mireasmă și a înfrumusețării.
Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un ghid olfactiv al locurilor preferate?
Nu, n-aș putea să fac un ghid olfactiv și nici nu cred că aș încerca, știind că, strămutate din locurile lor și exprimate în cuvinte, mirosurile devin difuze, se diluează sau se alterează prin dezrădăcinare. Imaginația nu lucrează în favoarea lor, căci le conservă prin îmbogățire, prin contaminare sau sărăcire, corupe originalul și-l alienează.
Pentru mine însă, mirosul cel mai cristalizat, ca să spun așa, și persistent rămâne cel al mărilor, iar dacă ar fi să-i atribui un miros libertății, i l-aș atribui pe cel marin. Există un miros unanim al mărilor, dar și unul specific unei anumite mări pe care îl compun împreună și îl exaltă până la exotism soarele, vântul, scoicile, păsările, țărmul, orizontul. Mediterana are mirosul solar, licoros, Marea Nordului, rece, eclatant, Marea Egee, impetuos, vulcanic, mările din jurul Italiei, languros, Bosforul, ce unește Marea Neagră și Marea Marmara, maiestuos și divin.
Cât despre litoralul românesc, el are aerul viu și pătrunzător, iar el mă cucerește nu doar prin severitatea coloristică a apei, în contrast cu moliciunea nisipului de pe țărm, ci și prin sentimentul pe care mi-l produce — de perpetuare și regăsire familială.
Scriitorii români au nasul fin?
Știu și eu? Poate..., dar finețea nasului nu ține oricum de etnie.
Au nevoie criticii literari de fler?
Categoric. Flerul le este organ vital. Ce ar fi un critic anosmic în câmpul literar? Câine surd la vânătoare.
Există vreun miros care să vă fi pus pe gânduri?
Mirosul neliniștitor de spital.
A ce miroase cartea?
Depinde de vârstă, de mediul în care se află... Cartea poate mirosi a tipar, a hârtie proaspătă, a depozit îmbâcsit, a bibliotecă publică, a bibliotecă personală, a valoare străveche, a promisiune...
A ce miroase literatura română?
Cea veche, a parfum mănăstiresc, cea modernă are un miros citadin. Generic vorbind, literatura română bună miroase a poezie.
Vreun miros care să vă fi rămas întipărit în nări după lectura unei cărți?
Orașul minunilor de Eduardo Mendoza m-a impregnat cu mirosul Barcelonei. Iar când am fost la Barcelona prima oară purtam deja în nări mirosul acestui roman fabulos pe care după aceea l-am și tradus. E mirosul pe care-l dă ascensiunea magmei, amestecat cu aerul inconfundabil de port ancorat în depărtări, de mare necuprinsă, de cuceriri epocale, de încărcătură poetică modernistă, de arhitectură genială, de ficțiune fluidă, de nostalgie, de sublimare a temperamentului artistic, a rafinamentului de stil.
Cel mai „mirositor” roman citit vreodată?
În sensul de aromat? Madame Bovary.
Un roman (sau o poezie) și un miros/ parfum?
Da, o poezie de B. Fundoianu – „E ziua cea din urmă...” — cu parfum de toamnă, căci „toamna-i cu fânețe, cu vin și poamă coarnă”, cum spune poetul.
Un personaj literar și un miros/ parfum?
Nasul lui Kovalev — fantasticul personaj din nuvela cu același nume a lui Gogol —, evadat într-o dimineață de martie de pe obrazul stăpânului său și lansat pentru a-și face interesele personale pe Bulevardul Nevski, în Sankt Petersburg. Îl asociez, așadar, cu izul oportunistului.
Dacă ar fi să rescrieți istoria curentelor literare în termeni olfactivi, care ar fi asocierile pe care le-ați face?
Mă tem că nu le-aș putea separa net în termeni olfactivi, căci mirosurile cu cât sunt mai distincte, cu atât sunt mai volatile. Dar cred că aș putea asocia barocul cu mirosul de fagure de miere, care mi se pare ademenitor prin chiar faptul că este dens și lipicios. Or, aceste două calități sugerează aglomerarea pe cât de sofisticată, pe atât de aderentă și percutantă a artei barocului.
Să zicem că puneți mâna pe peștișorul de aur, iar el v-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ați privilegia?
Văzul, care le înglobează pe toate, în sensul că le poate oarecum suplini, întregindu-le cu ajutorul imaginației. Absența lui mi se pare devastatoare.
No comments:
Post a Comment