...și parfumul care te îmbracă

un articol de Mircea Martin 

articol preluat din revista Cuvântul, anul XI (XVI), nr. 7 (337), iulie 2005, p. 19

 

Desigur că, în comparație cu vinul, parfumul riscă să pară lipsit de consistență corporală. El pare în întregime o energie olfactivă, o esență aeriană. Starea sa lichidă e lipsită de importanță, nu are pondere valorizantă, deși probabil că specialiștii ar fi capabili să se dedea la fine disociații și în acest plan.

Volatilitatea sfidează corporalitatea parfumului, dar nu o interzice, nu o anulează. Paradoxul constă în faptul că, în cazul lui, corporalitatea care contează este cea... eterică, volatilă. „Corpul” parfumului este mai greu sesizabil pentru că este indisociabil de „spiritul” lui.

Parfumurile adevărate au „caracter” și au și capacitatea de a împrumuta – fie și temporar – ceva din acest caracter purtătoarelor/ purtătorilor lui. Parfumul îți sugerează, îți impune o anumită ținută, mai exact ți-o inspiră. Parfumul îți poate produce sau induce o anumită stare, o dispoziție sufletească, un climat interior. O femeie care se parfumează se schimbă – oricât de imperceptibil de-a lungul acestui act – indiferent de lungimea lui. Ea se compune sau se recompune în acest răstimp privilegiat. Corpul se îngemănează cu acela al parfumului, lăsându-se pătruns – oricât de superficial, dar oricum mai mult decât epidermic. Spirtul ei, la rândul său, nu rămâne indiferent.

Parfumul aderă (sau nu) la un corp, impregnează un corp, adică o epidermă care este ea însăși o rezultantă a unei constituții genetice și a unui metabolism specific. Se stabilește aici, în mod indubitabil, un raport de compatibilitate sau incompatibilitate. Nu cred că o anumită piele se simte bine cu orice parfum, reciproca fiind la fel de valabilă.

Dar mai este ceva. Dincolo de chimismul organic, se construiește, cred, și un alt fel de chimism, infinit mai subtil, mai inaccesibil, mai puțin inteligibil, mai misterios. E vorba de felul în care, dincolo de miros – dar pornind de la datele acestuia –, reacționează mintea și imaginația subiectului.

Există, desigur, o elocvență a parfumului. El spune ceva nu numai nasului, simțurilor, deci corpului, ci și spiritului. Acestuia din urmă îi spune multe și îi sugerează și mai multe cu ambiguitatea lui revelatoare. Îi poate produce nu numai asociații surprinzătoare, dar și stări de reverie fecundă. Parfumul are – ca și vinul, dar pe o cale diferită – o mare capacitatea proiectivă. El ne poate chiar transporta într-un corp imaginar. Ca și vinul, parfumul are o vocație așa-zicând patetizantă, provocându-ne viziuni sublime și confuze. Se întâmplă însă mult mai rar să ne lăsăm îmbătați de efluviile unui parfum. „În crini e beția cea rară”, scria, într-un vers memorabil, Macedonski.

Nu trebuie să ignorăm virtutea sinestezică a parfumului. Câtă vreme esențe lui erau simple și naturale (pachuli, mosc, lavandă, trandafiri etc.), și nu sintetice, „corespondențele” erau și ele mai clare, mai indiscutabile. De pildă, mi-e greu să nu leg mirosul de lavandă cu bleu-ul provensal. E de imaginat, în orice caz un Rondel al culorilor și al parfumurilor.

Se înțelege că alegerea unui parfum nu are cum să fie lăsată la voia întâmplării. E, mai degrabă, un gest sincretic, pornind, fără îndoială, de la miros, dar lăsându-se călăuzit și de alte simțuri, și mai cu seamă de legătura întotdeauna individuală, specifică, idiosincratică dintre ele. Deși rațiunea, cum spuneam, nu e absentă din această alegere, ultima ei rațiune trebuie căutată în idiosincrazie. Un fel de a spune că e vorba de o alegere a omului total, a femeii totale, corp și spirit, trup și suflet. Recunoaștem un parfum și ne recunoaștem în el. Îl alegem alegându-ne.

Dar oricât de consecvenți am vrea să fim, nu alegem un parfum o dată pentru totdeauna. Ci în funcție de vârstă, de anotimp, de momentul zilei, de dispoziția interioară, de toaleta pe care dorim s-o arborăm. Iată cum ecuația se complică. Nu cred că un Kenzo mai e potrivit la 60 de ani, și nici un Chanel no. 5, la 17 ani. Insinuantul Amarige e indecent într-o sală de concert, dar binevenit pentru o cină privată. Adeseori, adecvarea parfumului depinde și de îmbrăcămintea noastră, de textura și de croiala ei. O rochie de seară decoltată reclamă, probabil, un parfum arogant. Ținuta de serviciu cere un parfum neutro-amical. Un parfum te „îmbracă” sau nu te „îmbracă” bine. Dar te poți „dezbrăca” de un parfum? Este parfumul o podoabă sau este liantul dintre podoabe, veșminte și corp?

Aceste întrebări ne îndreaptă rapid spre încheierea că actul impregnării olfactive – parfumarea – este o îndeletnicire prin excelență feminină. Spre a nu contraria vigilența feministelor, voi spune că e tipic, nu exclusiv feminină. Există, după cum se știe și se vede, și parfumuri destinate bărbaților, există (culmea!) bărbați care se parfumează – deși tot ce depășește săpunul și deodorantul ar putea trece, în cazul lor, drept frivolitate. Paradoxul (aparent!) este însă acela că – după statistici recente – 76% din cumpărătorii parfumurilor bărbătești sunt... femeile. Acestea le cumpără spre a le oferi bărbaților.

Un pas mai departe înspre feminizarea societății noaste la începutul mileniului III.