Amușinând corpul social

un articol de Laura Albulescu

articol preluat din revista Cuvântul, anul XI (XVI), nr. 7 (337), iulie 2005, p. 17 

 

Există sociologi care s-au străduit să arate că socialul își bagă coada, culmea, până și în cămăruța clarobscură a intimității fiziologice: în senzații. Cei care au aruncat lumină asupra acestei întâlniri – la fel de improbabile, pentru unii, precum cea dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe masa de operație – susțin că senzațiile noastre nu sunt condiționate exclusiv, cum am fi tentați să credem, de biologie.

Printr-un subtil joc de racursiuri, se strecoară insinuant și dimensiunea socială. Altfel spus, modul în care percepem (și ne raportăm la) culori, forme, gusturi, sunete, mirosuri, atingeri, durere vorbește atât de morfologia și fiziologia analizatorilor, cât și de felul în care relațiile și raporturile sociale s-au depus, tăcut și misterios, în corpuri.

 

Reconstituind mirosul trecutului

 

Dintre toate cele cinci simțuri, mirosul pare să fi stârnit cel mai slab interes. Puține minți luminate au văzut aici un subiect important sau demn de atenție: istoricii l-au ignorat regal (cu excepția lui L. Febvre), Kant l-a expulzat din estetica sa, fiziologii l-au privit ca pe un simplu reziduu al evoluției (considerat mult timp simțul animalității), Freud l-a legat de anal. Alain Corbin – istoric al mentalităților pe care-l regăsim și în proiectul Istoria vieții private – repară această nedreptate și conferă mirosului un prestigiu și o demnitate științifică pe care nu le-a avut niciodată. El arată, serios și convingător, cât de importantă și intimă este relația dintre sensibilitatea olfactivă și spațiul social.

Pe coperta unei ediții englezești a lucrării sale, La miasme et la jonquille, se poate citi: „Citește-o dacă îndrăznești. Lucrurile în care-ți bagi nasul nu vor mai fi niciodată la fel”. Dincolo de aerul promoțional, constatarea este una riguros exactă. Vedeta inedită a demersului este duhoarea, dublată de reprezentările sociale care i se atașează în imaginația colectivă. Încercând, pe alocuri foucauldian, să construiască o istorie a experienție olfactive, Corbin surprinde mutațiile majore care s-au produs în sensibilitatea senzorială – sub influența discursului științific, filosofic, medical – și felul în care s-au tradus aceste schimbări în viața socială: de la modul în care se marchează distincțiile între clasele sociale până la politicile sanitare și de urbanizare.

 

Parisul, „capitală a duhorii”

 

Mulți, probabil, vor fi surprinși să afle că Parisul, centru al artei, al modei și al parfumeriei de mare clasă, a fost, timp de secole, și o „capitală a duhorii”. Într-un text din 1789 se poate citi: „Capitala nu e nimic altceva decât o imensă hazna, aerul e fetid... În unele districte duhoarea este atât de mare încât locuitorii abia dacă mai pot respira”. Pe fonful unei anxietăți față de epidemii și infecții, secolul al XVIII-lea cunoaște un fenomen interesant: mirosurile au început să fie percepute mai acut, ca și cum pragul de toleranță ar fi scăzut. Imaginația socială va face legătura între mirosurile fetide și moarte și, astfel, se instaurează ceea ce Corbin numește „vigilența olfactivă”. Așa s-a ajuns la lanțul de reforme sanitare.

Noroiul, apa – nu doar ce stătută, ci și cea mai mică băltoacă –, cadavrele, excrementele întrețineau anxietatea. Harta percepției sociale a putridității indica drept primejdioase haznaua, abatorul, cimitirul, închisoarea, spitalele, teatrele. Prin urmare, la acea dată, un proiect sociologic rămânea indeterminat: nu se făcea încă distincție între mirosurile săracilor și cele al bogaților – mulțimea însăși, ca viermuială de corpuri, era fetidă. Politicile de sănătate publică au dus la importante modificări în planul urbanisticii: iluminarea, pavarea și lărgirea străzilor, sisteme de drenaj, canalizare și ventilare. Dorința de dezinfectare și dezodorizare a generat și tactici de decongestionare și de spațializarea a corpurilor: patul – de spital, privat – și mormântul au început să devină individuale.

Cu toate acestea, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Parisul a continuat să miroasă îngrozitor vara (o să râdeți, dar se făcuse chiar o listă cu „cele mai urât mirositoare zile ale anului”). În vara din 1911, criza a izbucnit: duhoarea era teribilă. Au identificat sursa în fosfații pe care-i emanau fabricile din suburbii: poluarea industrială a înlocuit atunci excrementul în ierarhia repulsiei. Așa a luat naștere noua conștiință ecologică.

 

Nasul și clasele sociale: diviziunea socială a mirosului

 

Am văzut că duhoarea a fost un timp distribuită uniform: clasele sociale nu intrau în calcul. Secolul al XIX-lea va fi martorul unei mutații de la biologie, vital spre social: istoria olfacției își mută interesul de la apă stătută, leșuri etc. la mirosurile umane. Discursul sănătății publice va depăși nivelul fenomenologic, iar mirosul se transformă într-un vector de diviziune și distincție sociale. Intolerabilul se redefinește: fetidul va deveni o trăsătură a maselor și a grupurilor stigmatizate.

Fenomenul este inseparabil de apariția conceptului de individ, de nașterea narcisismului, de noile teorii științifice (declinul abordării senzualiste a lui Locke), de intrarea în scenă a unui nou sistem de percepție și comportament în interiorul burgheziei. Un rol decisiv l-a jucat discursul medical care, stârnit și de apariția sociologiei, aruncă, fără să clipească, peste bord principiile hipocratice, vorbind de „secrețiile” sărăciei.

Absența unui miros intruziv îi oferea dominantului capacitatea de a se diferenția de mulțimea care miroase acum „a păcat și a moarte”, legitimându-și astfel și modul în care trata masele (Bourdieu ar fi numit asta sociodicee). Imaginea acestora din urmă se constituia în termeni de mizerie, prototipul fiind animalul murdar, încolăcit în bârlogul lui. Corelativ, tacticile politicii de sănătate publică vor asimila simbolic dezinfecția supunerii, iar medicina ca susține că există categorii patologice care exhală un miros animalic: proletariatul, firește, dar și nebunii, evreii, prostituatele (o variantă etimologică frecventă derivă fr. putain, „prostituată”, din lat. putida, „urât mirositoare”), condamnații, homosexualii. Durkheim va fi printre puținii care va susține că trebuie să se disocieze elementele morale de preocupările societății pentru igienă.

 

Rezistența la igienizare

 

Travaliul inculcării unei educații sociale a igienei a fost unul lung, anevoios și a întâmpinat o rezistență deloc de neglijat din partea maselor, dar și a burgheziei și elitei științifice. Se credea că igiena diminuează dramatic atracția sexuală, că transpirația curăță porii etc. Atașamentul maselor față de mirosurile puternice și duhoare, dublat de rezistența la mișcarea de dezodorizare a limbajului, respingerea ventilației și refuzul aerului proaspăt sunt fenomene pe care Boltanski le-a găsit confirmate în mii de proverbe.

De cealaltă parte, doctorii priveau hainele curate ca fiind nesănătoase și, de regulă, puțin experți sfătuiau să se facă baie mai mult decât o dată pe lună (ginecologii susțineau că baia poate duce la sterilitate și debilitate). Așa se facă că, încă pe la 1900, o bună parte a burgheziei pariziene se declara foarte mulțumită doar cu sporadice spălări pe picioare.

Cred că unul dintre aspectele cele mai interesante din această geneză istorică a olfacției o reprezintă intrarea în scenă a utilitarismului: anxietatea față de mizerie și excremente va fi dublată de obsesia risipei sau de „fantasma pierderii” malthusiene. Prevestind legătura pe care psihanaliza o va stabili între excrement și bani, economia politică evalua excrementul în termeni de profit și pierdere. Calcule erudite visau la reciclare și la folosirea lui ca îngrășământ sau fertilizator: „Fiecare kilogram de urină e echivalent cu un kilogram de grâu”. Dacă suprimăm această dimensiune mai puțin cunoscută a trecutului, nu-l vom înțelege decât parțial.

Din păcate, nu cred să fi întreprins nimeni la noi o asemenea cercetare. Cultura olfactivă în România de azi dă la iveală o serie de paradoxuri – fascinante și mereu surprinzătoare, la fel ca însuși brand-ul țării. Femeia română a mileniului III (ab)uzează uneori de parfum într-un mod care amintește foarte tare de suspiciunile pe care le stârneau mirosurile puternice în secolul al XVII-lea, văzute ca aruncând un semn de îndoială asupra curățeniei personale. Deodorizarea a pătruns în spațiul casnic: mirosurile agreabile ne-au invadat bucătăria, baia și camerele. Retorica reclamelor face apel la „vigilență olfactivă”: ni se propun deodorante infailibile – femeile sunt alertate că „totul [arsenalul seducției] se prăbușește dacă deodorantul tău cedează”, iar bărbaților le-a fost conceput unul „chiar și pentru situații extreme”. Pe de altă parte, aerul pe care ești obligat să-l respiri în mijloacele de transport în comun te duce cu gândul la constatarea că unele grupuri sociale încă persistă în credința că secrețiile personale, oricât de tari, sunt o peliculă misterioasă de protecție și că apa este – de ce nu?! – un dușman feroce al vitalității.