______________________________________________
Ohara Donovetsky (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București, are un masterat în literatură comparată și teoria literaturii, este doctor în filologie și scriitoare.
Este autoarea romanelor Casting pentru ursitoare (Polirom, roman nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor, secțiunea „Cartea de debut”, în 2018, tradus în limba bulgară în 2024, reeditat la EpAL în 2026), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019), Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), Vedere cu solzi (EpAL, 2025), a volumului Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014) și a cărții de eseuri pe teme frazeologice Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021), precum și a volumelor de versuri Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022) și Ce treabă are Gutenberg (CDPL, 2024). Semnează, în colaborare cu Doina Jela, epistolarul Cozonac la patru mâini (2021) și, în duet cu picturile Iuliei Șchiopu, volumul de proze Ceai de zahăr ars (EpAL, 2024).
Este prezentă în antologii: cu eseuri, în Prof de română I, III, IV (CDPL, pentru vol. III, Spațiul dintre punct și virgulă – coord.), și cu texte literare, în Nume de cod: Flash Fiction (Paralela 45, 2019), Literatura la feminin (Seneca, 2021).
A publicat povestiri în Literomania, articole în Dilema veche, Planeta Babel, poezii la rubrica „Critic Guest” (criticarad) și ține rubrica „Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne-cu-voaletă” din Observator cultural.
O pasionează lingvistica antropologică, frazeologia și paremiologia, îi plac călătoriile în spații neturistice, deșertul și piețele, coincidențele și obiectele uitate, fructele și ploaia. La doar câteva minute după ce cunoaște pe cineva, e curioasă să afle care e cuvântul lui preferat. Sau dacă știe vreun banc sec.
______________________________________________
Ce loc ocupă mirosurile, parfumurile, miasmele și mirodeniile în viața ta?
Central (mirosurile), esențial (parfumurile), de neevitat și de mirare (miasmele), fascinant (mirodeniile). Le voi lua pe rând (deși primele trei stau confortabil într-o relație de sinonimie, iar ultimele sunt fie surse, fie rude de semnificație): mirosul e primul răspuns senzorial pe care îl receptez în orice situație (chiar și în cele inodore; pentru mine, absența unui miros e tot un tip de informație). Teoretic, e concomitent cu informațiile de la celelalte simțuri, dar pentru mine e definitoriu, înainte ca imaginea sau sunetul sau senzația tactilă să aibă vreun rol. În funcție de această amprentă olfactivă, pot alege să rămân, să plec (dintr-un loc, de lângă o persoană, chiar dintr-o carte), dar și să revin (pentru acel miros).
Parfumurile alcătuiesc partea (cea mai) rafinată a lumii olfactive, fie că te gândești la cele de marcă, de nișă, de laborator etc., fie că sunt acelea la care te referi generic când miroși o floare sau o grădină, un fruct sau o livadă. Parfumul funcționează pentru mine ca o cutie de rezonanță, dar și ca esență a plăcerii olfactive care îmi amplifică bucuria vieții – și mai mult când le poți lua cu tine în recipiente (unele, extraordinar de frumoase).
Miasmele sunt de neevitat și de mirare, pentru că mă refer la „miasmă” ca la un jur-împrejur mirositor (plăcut sau neplăcut, deci nu neapărat aromat sau înmiresmat, ci pur și simplu mirositor a ceva ce identific sau nu) în care ajung la un moment dat. Acest cuvânt apare în mintea mea cu privire la tot aerul înconjurător dintr-un spațiu (în care fie se amestecă mirosuri specifice altor contexte, fie nu are nicio legătură cu mirosul detectat), de aici mirarea – locul are miasmă de gară sau de cățel ud (fără să fie) sau de frunze de ceapă verde, de centrală de bloc și carbid într-o zi de vară.
Despre mirodenii aș putea vorbi foarte mult, de mai bine de douăzeci de ani le studiez, de la denumiri la istorii, efecte, uz, culori, texturi și trasee prin lume. Culmea e că nu le folosesc în mâncăruri (decât cu puține excepții), multe dintre ele fiind prea intense pentru papilele mele gustative – simt că îmi explodează bolta palatină.
Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?
Aproape de fiecare dată, fără să fac niciun efort. Cred că mintea mea funcționează sinestezic, așa că și amintirile se (sub)ordonează acelorași criterii. Mai greu ar fi să nu recurg la mirosuri.
Ne așteptăm ca scriitorii să poată descrie orice. Cât este de complicat pentru un scriitor să transpună în cuvinte o senzație olfactivă? Altfel întrebat, care sunt „trucurile” pentru a vorbi/scrie despre mirosuri?
La prima vedere, ar trebui să fie ca pentru oricare altă descriere senzorială: ai nevoie (doar) de cuvinte pentru a reda o senzație. Dar da, vizualul, auditivul, tactilul sunt mai frecvente, în timp ce olfactivul e mai rar. Nabokov spunea undeva (în Vorbește, memorie, dar nu sunt sigură) că e frustrant că nu poți reda mirosurile. Presupun că este vorba despre faptul că nu poți fi sigur, ca autor, că ai pus în cuvinte adecvate acea realitate olfactivă pe care o ai tu în minte. Ai doar cuvintele, nu și mirosul ei.
În plus, nu numai că e diferită de la nas la nas, dar rareori e simplă. Adică în literatură nu miroase doar a mere, ci miroase a mere și a ciulin, să zicem, iar asta poate deveni extrem de complicat (ori nu știi cum miroase ciulinul, ori nu e credibilă combinația). Ca scriitoare, m-a interesat să descriu un anume context sau pretext olfactiv – de multe ori asociat cu mai multe simțuri. Numai astfel mi se părea că sunt fidelă stării, ideii sau imaginii pe care o voiam cât mai întreagă. Mai târziu am înțeles de la alții că aș avea o preferință pentru olfacție și chiar o dominantă sinestezică. Probabil că există un risc al unor astfel de abordări – receptarea se reduce la cititorii cu același tip de nas –, dar, pe de altă parte, poate există și speranța că s-ar putea îmbogăți cu cei curioși la diferențe. 😊
Cum ai pune în cuvinte parfumul preferat/ideal?
Ar trebui să cuprindă note de plajă însorită și mal de Mediterana din sudul Italiei, miros de rufe uscate proaspăt aduse de-afară, floare de iasomie, floare de lămâie și aromă de mic atelier de parfumier din vechiul Capri, acela aproape inexistent astăzi, al meșteșugarilor de tot felul.
Există vreun miros care să te fi bântuit? Pe care să-l asociezi unui moment?
Cel al mamei mele, de mosc și mătănii (calde) de chihlimbar portocaliu. L-am simțit toată viața în preajma ei, dar îl am în nări ori de câte ori îmi revine în minte amintirea ei.
Cum îți miroase propria copilărie? Ce ți-a rămas în nări de-atunci?
A zile luminoase cu lapte cald, proaspăt fiert, a după-amiezi cu nuci în zahăr caramelizat, a bunica Dida cu foșnet de șaluri mirosind a mentă uscată și lavandă ascunsă în faldurile fustei, a perne de catifea cu aromă de cafea fiartă la ibric.
Îți alegi parfumul pentru că te exprimă sau îți creezi o identitate prin parfumul pe care îl alegi?
Îmi aleg parfumul pentru că îmi place starea pe care mi-o dă o anume combinație de arome. Îmi place să cred că mă și exprimă, cum spui tu, dar nu asta mă preocupă, e mai degrabă o atracție irepresibilă către gardenie, frezie, iasomie, caprifoi, lavandă, floare de portocal și de mirt, de bujor sau de tuberoză, bergamotă și lemn de santal, piele prelucrată și tutun, pe rând sau într-o combinație parțială a lor, reconfigurată în mai multe feluri.
Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele?
Primul miroase a frunze de verbină, salvie și rozmarin strivite între palme, peste pielea proaspăt ieșită de sub duș. Celălalt, a urme de noaptea trecută de Eau de Cologne 4711 clasic și aromă de Martell abia turnat în pahar 😊, marochin, cafea și tutun de pipă. Și primul, și al doilea corespund sincron bărbatului perfect imperfect pe care îl iubesc.
Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?
A zori pe o insulă în care înfloresc mirtul și leandrul, când încă nu s-au trezit decât mierlele care concertează sonor și aiuritor, iar marea se aude undeva în fundal. Aș pune floare de mirt, gardenie și lemn de santal, un strop de apă de mare și, de-ar fi posibil, o moleculă din fiecare ingredient al darurilor pe care i le-a adus Bilquis, regina din Saba, lui Solomon.
Ce miros îți place la alții, dar nu l-ai suporta la tine?
Mirosul de oud, rășina atât de specifică și multiubită a parfumurilor orientale.
Dacă ai compune un parfum, ce ai pune în el?
Mirosul de cearșafuri albe proaspăt schimbate în casa copilăriei mele, de rufe întinse la uscat iarna și înghețate, de grădină de mentă și o boare de boabe de cafea.
Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acestui loc.
Am făcut-o de câteva ori în cărțile mele, poate cel mai mult mi-a plăcut să descriu Piața Mare și malul Borcei din orașul copilăriei, sau Petra și apoi o ceremonie a ceaiului în deșert...
Acum aș alege mirosul de Dunăre, care, pentru mine, înseamnă o combinație supraetajată de pepene verde, mâl, lemn de barcă dată cu catran, stuf și ploaie.
Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?
M-am întrebat și eu, dar nu atât de frumos cum ai spus tu, ca pe un răspuns la dorința către peștișorul de aur, ci când, în timpul epidemiei de Covid, am rămas la un moment dat complet fără gust și fără miros și mi s-a părut înspăimântător. Atunci m-am gândit foarte serios la ierarhia simțurilor mele și mi-am răspuns fără ezitare: nu aș putea trăi fără miros și nici fără gust (sunt legate, chiar dacă furnizează informații și plăceri diferite) – mi se întunecă și orizontul.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
Mirosul de piele de bebe și lapte matern.
Cel mai mirositor roman citit vreodată?
Voi alege trei.
1. Orlando de Virginia Woolf. Sunt acolo adevărate paradigme olfactive, specifice mai multor epoci și spații, în funcție de metamorfoza personajului, de la cea cu dominantă orientală, ca de souk, să zicem, la cele de club britanic (piele, mobilier vechi, ceai) sau umezeală fetidă de pe malul Tamisei.
2. Bastarda Istanbulului de Elif Shafak, care mi s-a părut nu numai parfumată, dar și condimentată, e cartea în care autoarea dă și rețeta unui desert tradițional armean, pe care am încercat să-l prepar și eu de-adevăratelea – parcă era ceva cu smochine, grâu, miere, scorțișoară, cuișoare, apă de trandafiri etc.
3. Extraordinar de interesant olfactiv este și Hamnet de Maggie O’Farrell. E o carte aromată la fiecare pagină. Dincolo de poveste sau datorită ei, e și o farmacopee populară, e ca o explorare a unui poieni cu plante aromatice și medicinale, dar și dincolo de ea, unele cu elemente de legendă despre întrebuințarea ca leac, de la rozmarin (socotit plantă a aducerii-aminte), cimbru, salvie și lavandă la fenicul (cine nu-l culege are ghinion), stele de anason și ferigă. E ca un imens ierbar sau ca un dulap secret cu multe sertare, în care se țin la păstrare nu numai plante uscate (unele rare), ci și boluri cu poțiuni și însemnări tainice pentru uzul celor pricepuți.
Dacă ar fi să asociezi o carte și un miros, care ar fi cele două?
Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, o carte la care revin deseori. Miroase a vată de zahăr ars, păr de păpușă, acadele și ceai verde.
No comments:
Post a Comment