T.S. Eliot

T.S. Eliot
Omor în catedrală
traducere de Dan A. Lăzărescu
Editura Arteticart, București, f.a., pp. 62-64

 

I-am mirosit: aduc aicea moartea!
Proorociri ciudate făcutu-ne-au să știm:
În miez de noapte fluiere sunau
Și aripi mari, cu solzi pe ele, se zăreau
Crescând spre boltă, nemaipomenite.
În lingură mirosuri de cărnuri putrezite.
Iar în amurg pământul se înălța mereu
Și fără nici o noimă crescând spre Dumnezeu.
Și fiarele pădurii le-am auzit râzând.
Cu țipete ciudate, urlând și blestemând.
Șacalii și măgarii și ciorile râdeau
Și sobolani și șoareci prin tindă mișunau.
Râdeau și cufundarul, o pasăre ciudată,
Și gâturi de cenușe se frămânau deodată,
Și cozile de șoareci se împleteau cu groază,
Când zorii dimineții pământul luminează.
Am mistuit ființe de vii, cu gust de sare,
De valuri mari aduse la țârm din fund de mare.
Tot ce-am mâncat trăiește și cumpătul ni-l taie
Și-mi mișună cu scârbă, mereu, prin măruntaie.
S-or mistui și ele la revărsat de zori.
Am mirosit a moarte în gingașele flori.
În trandafiri și-n nalbe, în mazăre, zambile,
Mixandre, ciuboțică și-n alte flori umile.
În locuri fără noimă am auzit copite.
Vedeam prin vis și coarne, și trompe încâlcite.
Am zăcut pe fund de mare unde am mirosit mireasma
Anemonelor de mare și-am stârcit în dinți bureții.
Am zăcut în praf și-n țârnă printre viermii din morminte.
Prin văzduh vedeam ocolul ce ni-l dau mereu ereții.
M-am rotit cu ei sub boltă, m-am chircit ca pitulicea...
Am simțit miros din cornul cărăbușului, din solzii
Viperei, din pielea groasă-a elefantului puternic
Și din solzi de pește proaspăt. Am simțit putreziciunea
Și din blide și din oale și din șanț de ieșitoare
Și miresmele potecii din pădurea Iadului
Când se ridică pământul și inele de lumină
Am văzut încolăcite lâng-o tufă de sulcină.
Tocmai eu să nu-mi închipui ce ne paște... ce-o să vie?
Da, aici am fost, în șură, staul sau bucătărie,
Grajd, coteț, cotlon sau șură, piață, târg sau iarmaroc.
Am simțit-o-n măruntaie mormăind a nenoroc,
Și în vine... și în tigvă... Am simțit-o când vedeam
Uneltirea nobilimii și din vorbe când aflam
Ce gândesc aceia care au puterea-n mână-n țară.
Am simțit cum ne-otrăvește uneltirea lor amară.
Ce se țese pe ghergheful soartei,
Ce se țese în sfaturile slavei,
Totul ni-i țesut și nouă și în gânduri și în vine,
Ca un cuib de viermi de pradă colcăind printre ruine.
I-am mirosit: Aduc aicea moartea!