Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor în cadrul Departamentului de Filosofie Teoretică al Facultății de Filosofie, unde predă cursuri de introducere în filosofie, metafizică, filosofia biologiei și etica științei Este doctor în filosofie al Universității din București din anul 2002, cu o teză despre metafizica genurilor naturale. De-a lungul timpului, a publicat numeroase cărți și articole, a tradus din autori fundamentali, a fost director de programe la Colegiul Pro, a condus o revistă culturală (supliment al Academiei Cațavencu), a lucrat pentru ediția românească a periodicului BBC Focus. Cea mai recentă carte a sa, Socrate în blugi sau filosofia pentru adolescenți, apărută în 2020 la Editura Trei, este o pledoarie discretă, dar entuziastă pentru importanța cunoașterii de sine și un îndemn la reconfigurarea rolului reflecției filosofice în educația și dezvoltarea personală a tinerilor. Departe de a fi doar preocuparea unor minți excentrice și prea puțin preocupate de hățișul efemer al frământărilor noastre zilnice, filosofia, sugerează cartea lui Laurențiu Staicu, alcătuiește chiar fundalul pe care se desfășoară viața fiecăruia dintre noi.
Mereu li se reproșează filosofilor că au denigrat simțul mirosului, socotindu-l neputincios din punct de vedere epistemologic. Cu alte cuvinte, de ce sunt filosofii cu nasul pe sus când vine vorba despre mirosuri și parfumuri?
Da, e adevărat că filosofii nu prea au apreciat mirosul sau cel puțin l-au considerat inferior în raport cu alte simțuri, de pildă în raport cu simțul vizual. Într-un fel, e ușor de înțeles de ce, mirosul nu poate concura cu văzul când vine vorba de cantitatea de informații pe care ni le oferă și, deci, de materialul pe care îl putem modela în forma cunoștințelor.
Dar dacă ieșim din câmpul epistemologiei, mirosul nu mai pare deloc un simț neputincios, cum spuneai tu. Ideea că epistemologia este disciplina fundamentală a filosofiei a fost o moștenire importantă a modernilor, o idee care a modelat în mare măsură filosofia contemporană. De aici, poate, și importanța mare acordată mereu simțului vizual de către filosofi, pentru că văzul ne oferă, realmente, o fereastră mai largă către lumea din jurul nostru decât alte simțuri.
În plus, mirosul a fost ignorat și din motivul că, până de curând, nu știam prea multe despre importanța lui și despre felul în care funcționează. În genere, nu știam prea multe lucruri despre cum funcționează cu adevărat simțurile și despre relația lor cu creierul. Pe măsură ce am început să cercetăm mai îndeaproape interacțiunile noastre senzoriale cu lumea, am început să descoperim că mirosul nu este un simț de gradul 2, ci joacă un rol esențial în orientarea noastră în lume și chiar în sănătatea noastră fizică. Ca să nu mai vorbim despre funcții mai subtile, precum capacitatea inegalabilă de a evoca amintiri și a declanșa emoții. Așa că filosofii au multe de recuperat în privința asta.
De ce mirosul nu are o istorie filosofică? Din cauză că e un simț minor?
Nu, nu este un simț minor, însă e adevărat că pentru noi, oamenii, văzul este simțul dominant. Iar lucrul ăsta se reflectă, aș îndrăzni să spun, și în filosofie și istoria ei. Cum spuneam, filosofii au fost multă vreme obsedați de idealul unei cunoașteri cât mai precise a lumii. Or, mirosul are limite epistemice ușor de sesizat – nu poți mirosi o planetă îndepărtată, dar o poți zări cu ajutorul instrumentelor care prelungesc simțul vizual sau o poți ghici, tot cu ajutorul văzului, pornind de la orbitele corpurilor cerești din jurul său. Mirosul este un simț mai înșelător, poate de aici și reținerea filosofilor în a-l cerceta mai îndeaproape. În plus, mirosul mi se pare simțul cel mai intim legat de emoții, iar filosofii nu prea au fost interesați de emoții.
Ar putea fi împăcată, azi, filosofia cu osmologia? Ce puncte comune le-am găsi?
Da, de ce nu? La urma urmei, gândirea și simțurile sunt un fel de porți către lume. Fără ele, lumea din jurul nostru ar fi complet opacă, de necunoscut și de neînțeles. Poate că mirosul nu pare atât de important ca alte simțuri, precum văzul, dar, atunci când îl pierzi, ai ocazia să pricepi cât de important este. Eu am experimentat asta în ultima parte a pandemiei, când m-am îmbolnăvit și am rămas fără miros. Gustul a rămas, chiar dacă mai slab. Dar, fără miros, lumea era mult mai săracă și mai searbădă decât înainte.
Au nevoie filosofii de fler? Adică trebuie să ai un nas fin pentru a face filosofie? Nietzsche zice că da.
Depinde ce înțelegi prin fler. Dacă flerul e totuna cu intuiția, atunci da, ai nevoie de fler pentru a face filosofie, așa cum ai nevoie de fler, în genere, pentru a descoperi lucruri noi, indiferent de domeniu. Dar, pe de altă parte, filosofii nu au o părere prea bună despre intuiții, așa că unii dintre ei ar strâmba din nas dacă ar auzi ceea ce tocmai ți-am spus.
Un citat „filosofic” care să vină în ajutorul mirosului?
Nu am în minte un citat anume, dar l-aș completa pe Michel Onfray, care spunea ceva de genul ăsta: „nu poți ucide briza mării, vântul sau un parfum; nu poți ucide un vis sau o ambiție”.
Aș adăuga că nici ideile nu pot fi ucise, asemeni parfumurilor, pentru că nici unele, nici altele, nu au un corp al lor, deși sunt mai prezente și mai persistente decât multe alte lucruri înzestrate cu corporalitate.
Oare și filosofii raționaliști se parfumează?
Eu sper din toată inima că da! Pentru că, dacă e să fim sinceri, indiferent că apreciem sau nu mirosul ca simț, mirosul emanat de corpul nostru nu este unul plăcut. Așa că nu e rău să-l mascăm cu un miros mai plăcut.
Poate parfumul să-și depășească natura sensibilă și să acceadă la idee și la lumea spirituală?
E ca și cum ai întreba dacă simțurile pot să devină gândire! Eu aș spune că nu, simțurile, inclusiv mirosul, au rostul și funcția lor esențială, de a pregăti materialul pentru gândire, cum ar spune Kant, nu de a gândi propriu-zis. Și nu e nimic mărunt în această sarcină, ba dimpotrivă. E simplu, ia gândește-te la ce ne-am mai putea gândi dacă nu am avea simțuri, absolut deloc? Așa, ca un experiment imaginar – filosofilor le plac mult experimentele de gândire sau experimentele imaginare, cum li se mai spune. Fără simțuri, nu am putea să ne mai gândim la nimic!
Kant nu credea că este posibilă o judecată de gust, deci o estetică a frumosului, în ceea ce privește mirosul. S-au mai schimbat lucrurile de atunci?
Aș spune că da. Deși existau parfumuri și pe vremea lui Kant, nu erau folosite așa de mult ca astăzi. Am ajuns să avem un adevărat cult pentru parfumuri, iar acest lucru nu este posibil fără judecăți de gust. Putem vorbi astăzi de bun-gust în alegerea unui parfum, așa cum vorbim de bun-gust în alegerea vestimentației.
Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?
În mod direct, aș spune că nu. Dar sunt mirosuri care-ți provoacă neliniște, mirosuri tulburătoare, pe scurt, mirosuri care trezesc emoții puternice. Iar acestea, la rândul lor, pot să te pună pe gânduri.
Parfumul pe care îl folosești e mai meditativ? Sau cărui curent filosofic l-ai putea asocia?
Nu folosesc un singur parfum și nici nu aș putea spune că am unul preferat. Dar îmi plac parfumurile care îmi evocă natura – mirosul de lemn, de pădure, de alge. Iar astea sunt ușor de găsit în multe parfumuri.
Dacă ar fi să trasezi o istorie a filosofiei folosindu-te de câteva repere olfactive, cum ar mirosi ea?
Hm, cred că ar începe cu un miros proaspăt de mare și nisip încins. Nu mă pot gândi altfel la grecii din Antichitate! Apoi ar continua cu un parfum mai greu, aproape obsedant, dulce-amar, cam așa cum îmi imaginez Evul Mediu filosofic. Pe moderni i-aș parfuma iarăși cu ceva proaspăt, dar ușor dulceag, ceva care să sugereze și o anume naivitate, specifică, cred eu, modernilor în entuziasmul lor. În sfârșit, pentru filosofia contemporană, aș mirosi ceva eclectic, un amestec subtil de arome, un parfum amețitor la limita kitsch-ului olfactiv, dacă putem vorbi de așa ceva.
Ce mirosuri aparte ai adunat din călătoriile tale? Dar din lecturi?
Din călătorii mi-au rămas întipărite în minte două mirosuri: mirosul de deșert și mirosul unui oraș situat la peste 2.000 m altitudine. Din lecturi aș spune că nu este alt miros mai tulburător ca cel al cărților vechi. Atunci când miros o carte veche, am impresia că particip la un soi de arheologie olfactivă: paginile ei au înregistrat inevitabil mirosurile tuturor celor care au răsfoit-o și ale timpurilor prin care a trecut. E ca o fereastră către locurile din trecut prin care a zăbovit și către oamenii pe care i-a însoțit.
Un miros din copilărie care se ține scai de tine până azi?
Oh, da, sunt mai multe mirosuri din copilărie și adolescență pe care nu le-am uitat! Dar mirosul care-mi vine în minte acum, poate și pentru că suntem în prag de vară, este mirosul de pepene roșu. Din păcate, îmi e greu să-l regăsesc în prezent, deși îl caut în fiecare vară.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
R: Cred că l-aș duce pe malul mării și apoi într-o pădure. Și aș încerca să-i explic că, fără cele două elemente, omenirea nu ar exista, că depindem de ele chiar dacă nu prea știm încă să avem și grijă de ele.
Dacă ai pune mâna pe peștișorul de aur, ce simț i-ai cere să-ți dezvolte la maximum?
Cred că mirosul. Și nu spun asta pentru că, iată, vorbim despre miros! Când eram copil, mă întrebam cum ar fi să pot avea mirosul unui câine. Eram fascinat de atenția cu care câinii miros totul în jurul lor și îmi imaginam că află lucruri la care noi nu avem acces deloc, cred că îi invidiam puțin.
Cum îți miroase orașul București?
Ha-ha, a gaze de eșapament, evident! Dar ne-am obișnuit cu toții, aproape că nici nu mai sesizăm. Din când în când, mai fac câte o plimbare cu bicicleta prin pădurea de la Băneasa și e năucitoare schimbarea mirosului când ieși complet din oraș și intri pe potecile acoperite de crengile copacilor. Abia atunci îmi dau seama cât de urât miroase orașul ăsta.
Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
Probabil ar mirosi diferit pentru fiecare dintre noi, pentru că așa e fericirea, nu e același lucru pentru toți.
Un filosof și un parfum?
Hm, anul ăsta aș spune A.N. Whitehead – un filosof la care revin periodic pentru că îl consider un vizionar și mă inspiră mereu, găsesc de fiecare dată ceva nou la el. Nu e o obsesie, mai degrabă o preferință, dacă vrei, ceva personal. Cred că filosofia poate fi și ea gustată și degustată subiectiv, asemeni parfumurilor!
Așa... mai rămâne să-ți spun un parfum, nu? Ei bine, nici în privința asta nu am vreo obsesie, dar, ca și în cazul filosofilor, revin periodic la câteva mirosuri favorite. Așa că anul ăsta aș spune Etruscan Water de la Francesca Bianchi.
No comments:
Post a Comment