Primul contact cu imaterialul parfum care urmează a ne defini sau completa identitatea este mijlocit de recipientul său, de flaconul pe care îl cercetăm cu privirea și îl atingem pe rafturile magazinelor. El îi conferă materialitate parfumului, este trupul pe care îl întâlnește sensibil propriul nostru trup. Fie că este o operă de artă realizată din materiale prețioase și expusă în muzee, fie că este un produs serial, executat la scară industrială, flaconul este interfața materială a parfumului care îl însuflețește, conferindu-i spirit, suflu, viață. Parfumul, cu toată încărcătura lui afectivă și mnezică, transformă flaconul dintr-un simplu obiect, cu o funcționalitate precisă – de recipient pentru un lichid mirositor –, într-un trup viu, cu o istorie proprie, în care s-au adunat, în straturi, emoții și amintiri.
Esența parfumată și flaconul fac, deci, un corp comun (suflet și trup) și dobândesc o poveste proprie: povestea persoanei care a deținut flaconul și și-a impregnat trupul cu esența parfumată, povestea locului și a momentului primei întâlniri cu parfumul, iubiri fulgerătoare sau despărțiri bântuite de mirosuri, dâre olfactive pe care le-am urmat într-o noapte de vară, obsesii sau repulsii olfactive... tot atâtea povești câte persoane și-au intersectat propriile vieți, emoții și amintiri cu viețile, emoțiile și amintirile promise de campaniile publicitare ale parfumurilor.
Dar ce se întâmplă când sufletul (parfumul) părăsește trupul (flaconul), când obiectul își pierde utilitatea și funcționalitatea cărora le-a fost menit, rămânând un simplu obiect printre altele, o rămășiță de care dorim să ne debarasăm? Dacă nu au norocul să fie realizate din materii prețioase, dacă nu sunt obiecte de artă, dacă nu încap pe mâna unui colecționar, flacoanele parfumurilor – și în special acelea produse industrial – nu fac decât să îngroașe mormanul de gunoi al lumii. Dar ele poartă amprentele noastre, ne-au mijlocit contactul cu parfumul devenit miros personal, au o istorie care s-a suprapus peste a noastră, impregnând-o cu miros, emoții și amintiri, au purtat „acea picătură a lor aproape impalpabilă” care a construit un „edificiul imens al amintirii”, ca să păstrăm imaginea atât de vie din romanul lui Proust. În căutarea timpului pierdut al fiecăruia dintre noi, flacoanele – și parfumul lor – sunt asemenea unor repere care ne ajută să ne găsim drumul înapoi. Din această perspectivă, ele îmi par aidoma unor rămășițe trupești ale unei existențe (pline de senzații, emoții, amintiri) ce se cuvine a fi omagiată, așa cum îi omagiem pe cei trecuți în neființă.
V-ați imaginat vreodată un cimitir al flacoanelor? Cum putem salva de la uitare flacoanele și, astfel, pe noi înșine?
No comments:
Post a Comment