Herman Melville ✎ Moby Dick

Herman Melville

Moby Dick

(1851)

traducere de Petre Solomon

Polirom, Iași, 2007, pp. 510-513

 

Herman Melville, portret realizat de Artur Lopes

 

 

Ambra este o substanță foarte ciudată și atât de importantă din punct de vedere comercial, încât în 1791 un anume căpitan Coffin, din Nantucket, a fost convocat de Camera Comunelor din Anglia pentru a da explicații asupra acestui subiect. Căci pe vremea aceea și până relativ recent, originea ambrei sau a chihlimbarului cenușiu, cum i se mai spune, era încă o taină a savanților. Deși termenul englezesc ambergris e derivat din sintagma franceză ambre gris, care înseamnă chihlimbar cenușiu, acesta nu e totuna cu chihlimbarul propriu-zis. Chihlimbarul simplu poate fi găsit uneori pe malul mării, dar și în unele soluri foarte îndepărtate de litoral, pe când chihlimbarul cenușiu sau ambra nu e de găsit decât pe mare. Și apoi chihlimbarul este o substanță aspră, străvezie, friabilă și fără miros, folosită pentru confecționarea ciubucelor de lulele, a mărgelelor și a altor podoabe, pe când ambra este o substanță moale ca ceara, atât de parfumată și aromată, încât își găsește o largă întrebuințare în parfumerie, la confecționarea a tot felul de pastile aromatice, a lumânărilor de lux, a pomezilor de păr și a pudrelor. Turcii o folosesc și în preparatele lor culinare și o duc cu ei la Mecca, în același scop pentru care tămâia e dusă la Roma, în bazilica Sfântului Petru. Unii neguțători de vinuri picură câțiva stropi de ambră în licorile lor, pentru a le parfuma.

Cine ar putea crede că niște doamne și niște domni atât de simandicoși se desfată cu o esență găsită în mațele fetide ale unei balene bolnave? Și totuși așa este! Potrivit unora, ambra este cauza dispepsiei balenei; potrivit altora, ea ar fi, dimpotrivă, efectul acestei boli. Cum ar putea fi tratată această dispepsie e greu de spus – poate administrându-i balenei niscaiva pilule Brandreth încărcate în patru bărci, după care ar trebui să o iei la sănătoasă, așa cum fac muncitorii când dinamitează o stâncă. Am uitat să spun că în ambra culeasă de Stubb au fost descoperite niște plăcuțe rotunde, osoase, pe care la început Stubb le-a luat drept nasturi de pantaloni marinărești, dar care se vădiră a nu fi altceva decât oscioarele unor sepii, îmbălsămate în prețioasa substanță.

Nu vă miră oare faptul că această substanță neprihănită și parfumată se găsește în miezul unei asemenea putreziciuni? Gândiți-vă la ceea ce spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Corinteni, în legătură cu necurățenia și curățenia – despre faptul că ne naștem în rușine și creștem în slavă. Amintiți-vă, de asemenea, ceea ce spunea Paracelsus despre ingredientele din care e făcut moscul cel mai ales. Nu uitați nici faptul atât de bizar că, dintre toate lucrurile urât mirositoare, apa de Colonia, în primele ei faze de fabricație, pute cel mai rău.

Aș fi vrut să închei aici acest capitol, dar n-o pot face din pricina dorinței mele de a respinge o învinuire adusă nu o dată vânătorilor de balene, învinuire care, în mintea unor oameni răuvoitori, ar putea să pară confirmată oarecum, în mod indirect, de ceea ce am spus în legătură cu cele două balene remorcate de vasul francez. Am mai arătat și alte locuri ale acestei cărți că afirmația făcută de unii, cum că meseria de vânător de balene ar fi o meserie murdară, este o afirmație calomnioasă, lipsită de orice temei. Rămâne însă de respins o altă afirmație: se spune că balenele miros totdeauna urât. Care e originea acestei prejudecăți infamante?

După mine, ea își are obârșia în perioada sosirii la Londra a primelor baleniere trimise în apele Groenlandei, cu peste două veacuri în urmă. Căci vânătorii aceia nu fierbeau pe atunci, cum nu fierb nici acum, grăsimea chiar pe mare, așa cum se procedează și s-a procedat întotdeauna pe balenierele din Mările Sudului –, ci taie această grăsime în bucățele, pe care le vâră în niște butoaie mari și le aduc așa în patrie; durata scurtă a sezonului de vânătoare în acele mări glaciale, precum și violența furtunilor neprevăzute la care sunt expuse corăbiile lor fac cu neputință orice alt procedeu. Urmarea este că, la deschiderea calelor acelor corăbii și la descărcarea în docuri a vreunuia dintre aceste cimitire de balene, se stârnește o duhoare asemănătoare cu aceea ce se degajă dintr-un vechi cimitir dezgropat într-un oraș, pentru a pune temeliile unei maternități.

Bănuiesc, de asemenea, că această învinuire nedreaptă adusă vânătorilor de balene vine și din faptul că, pre vremuri, exista pe litoralul Groenlandei un sat olandez numit Schmerenburgh sau Smeerenberg (acest ultim nume fiind cel folosit de către învățatul Fogo Von Slack în marele său tratat despre mirosuri, care e un adevărat manual pe această temă). Așa cum o arată însuși numele său (Smeer înseamnă grăsime, iar herg – a depozita), satul acesta a fost întemeiat cu scopul de a sluji drept antrepozit pentru grăsimea de balenă, fiartă acolo înainte de a fi transportată în patrie de flota olandeză de baleniere. Era o adunătură de cuptoare, de cazane și de șoproane pentru ulei; iar când lucrările erau în toi, în văzduh se risipea desigur o duhoare nu tocmai plăcută. Cu totul altfel se petrec lucrurile pe balenierele din Mările Sudului, care, într-o expediție ce durează poate patru ani, nu pierd nici cincizeci de zile cu fierberea grăsimii strânse în calele lor; uleiul astfel obținut e vârât în butoaie, ajungând aproape inodor. Adevărul este că, fie vii, fie moarte, balenele nu sunt niște ființe rău mirositoare, dacă sunt supuse unui tratament corespunzător; iar vânătorii de balene nu pot fi recunoscuți după miros, așa cum oamenii din Evul Mediu pretindeau că-i recunosc pe evrei. Balena e chiar parfumată și nici nu poate fi altfel, când e sănătoasă, căci face multă mișcare și umblă mereu, deși, ce-i drept, rareori în aer liber. Eu unul afirm sus și tare că mișcarea cozii unui cașalot răspândește deasupra apei o mireasmă cam ca aceea ce se degajă din rochia foșnitoare a unei cucoane parfumate cu mosc atunci când trece printr-un salon încălzit. Cu ce aș putea oare compara cașalotul, din acest punct de vedere, ținând seama de dimensiunile lui, dacă nu cu acel faimos elefant uns cu smirnă, cu colții împovărați de giuvaiere, pe care locuitorii unui oraș din India l-au trimis în întâmpinarea lui Alexandru cel Mare, pentru a-l cinsti cum se cuvine?