Plămădit din iluzii și metafore, apropriindu-și domenii care, în esență, îi sunt străine, parfumul își arogă un raport cu spațiul, pretinde că are un corp și o arhitectură, așa cum, prin expresia „orgă olfactivă”, de pildă, el își arogă un raport cu timpul, trimițându-ne cu gândul la armonie muzicală și la acorduri desfășurate, succesiv, pe un portativ.
„Piramida olfactivă” instituie o spațialitate într-o sferă senzitivă lipsită de hotare, una difuză, ba chiar ubicuă. Mirosul nu este îngrădit de nici o barieră, plutește liber în lume, traversează spațiile, nefiind niciodată doar aici, niciodată doar acolo. Călătoriile imaginare olfactive pe care le stârnește — „teleportările” — tocmai astfel sunt posibile. Dar parfumierul, asemenea unui arhitect, conturează mirosul, îl delimitează, îl împarte în piese constituente, pentru a-i face loc într-o formulă statică, iar mai apoi într-un flacon.
Imaterial, parfumul se construiește piesă cu piesă. Parfumierul îi pune bazele – note tenace, grele, cu o volatilitate înceată –, pe care așază alte note, tot mai ușoare, tot mai volatile, pentru a înălța parfumul până la vârf, rezultatul fiind un edificiu fragil, pe care prima boare de vânt îl poate spulbera într-o clipită.
Deși invizibil, parfumul ascunde un timp și un spațiu pe care, poate, abia un al șaselea simț le poate distinge. Articulațiile și tranzițiile unui parfum se desfășoară într-o dimensiune paralelă, pe care deja o intuiseră preoții Antichității, alchimiștii și vrăjitoarele.
Chimia ne reconfirmă că parfumul are, totuși, o arhitectură lăuntrică, un corp — chiar dacă eteric — care, deși invizibil, te poate mângâia, lovi, izbi, răvăși, răscoli sau îmboldi.
Și, nu în ultimul rând, ca într-o buclă temporală, piramida olfactivă ne trimite la originile sacre ale parfumeriei, când elixirele nemuririi îmbălsămau trupurile regilor Egiptului. Ei nu mai există, și nici mirosurile lor, dar în urma lor au rămas, „ca niște suflete”, piramidele imense ale amintirii.
No comments:
Post a Comment