„Nostalgia miroase a cafenele din Stockholm”
Michael Haulică este absolvent al Facultății de Matematică, Secția Informatică. După 25 de ani de activitate ca programator, a renunțat la informatică și s-a dedicat scrisului. Din 2004 conduce reviste, coordonează colecții la diverse edituri, scrie, publică. A publicat povestiri și articole în reviste pe hârtie sau online din Anglia, Australia, SUA, Bulgaria, Brazilia, Croația, Danemarca, Germania, India, Japonia, Portugalia, Ungaria, a fost tradus în engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză, cehă, japoneză, portugheză, iar din septembrie 2010 este membru titular al Uniunii Scriitorilor, iar din 2019 membru al PEN Club România. Activitatea de scriitor i-a fost recunoscută prin acordarea de numeroase premii. Îl puteți găsi pe Facebook sau pe cele două bloguri: michaelhaulica.wordpress.com și crimesicafele.wordpress.com.
Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?
Să le luăm pe rând. Sunt miop, așa că văzul ar fi un bun candidat, cu atât mai mult cu cât trăiesc cu ochii, cum ziceam cândva. Toată ziua stau cu ochii în ceva: în ecranul calculatorului sau al televizorului, pe cărți (fie ele de hârtie sau electronice), iar pe stradă mă uit tot timpul să înregistrez informații despre locurile prin care ajung. Dar să-mi dezvolt văzul? Nu prea cred. E mai degrabă treabă de anduranță. Văzul vreau să mă țină, nu să fie mai acut.
Auzul? N-am un auz grozav, dar am avut odată ocazia, într-un cabinet medical, să înțeleg ce înseamnă un auz exacerbat: foșnea o pungă în camera cealaltă și parcă eram la film, la IMAX, mă copleșea ceea ce auzeam. Nu, nu vreau un auz la maximum.
Sărim pipăitul, da? Au mai rămas gustul și mirosul. Aici da, aici s-ar putea îmbunătăți. Nu știu ce aș alege. Având în vedere că sunt OK cu gustul, mă pot bucura de tot ce gust, cred că aș opta pentru îmbunătățirea mirosului. Mi-ar plăcea, recunosc, să miros un parfum și să zic (doct): mă, ăsta are tonka, bergamotă, frunze de violetă, cedru… Da, mirosul l-aș vrea mai ascuțit. Dar poate nu chiar la maximum, că poate nu vreau să simt chiar orice miros de la un kilometru. 😊
Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Dacă ar fi să-i iei apărarea, ce le-ai spune?
Parfumul ne exprimă, parfumul este amprenta noastră în aerul dezlocuit. Am scris chiar o povestire despre asta*. Cred că fiecare om are un spațiu al lui, o jumătate de metru în jurul trupului, care miroase a el. Și contează cum te percep ceilalți, nu? Pe lângă multe alte lucruri cu care vrem să fim percepuți pozitiv, cred că e și mirosul pe care îl degajăm. Nu contează că e același în fiecare zi (așa-numitul „parfum-semnătură”) sau e mereu altul. Parfumul nostru e și un semn de civilizație, și unul despre capacitățile noastre de a comunica, e și un semn cultural, dacă vrei.
[* Povestirea la care face referire Michael este inclusă în antologia la care lucrăm în prezent: Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui.]
Cât loc ocupă olfactivul în viața ta? Dar în literatura pe care o scrii?
E o preocupare zilnică, urmăresc câteva canale de YouTube cu recenzii despre parfumuri, cu topuri, cu noutăți... Frecventez un grup de „parfumiști” pe Facebook – Parfumaniacs –, unde am întâlnit o comunitate foarte faină, oameni de la care învăț, că sunt multe de învățat, de la cum trebuie să arate un parfum adevărat (original) la ce magazine sunt frecventabile, de la cum trebuie păstrate parfumurile (unii dintre ei au zeci, sute de parfumuri) la cum trebuie folosite; sunt oameni gata oricând să-ți recomande un parfum, să-ți ofere mostre, ca să te lămurești. M-au primit printre ei și le sunt recunoscător pentru asta și pentru tot ce înseamnă acest grup în viața mea.
Cu siguranță există în scrierile mele personaje parfumate, ba chiar mai mult, așa cum spuneam mai devreme, am o povestire întreagă despre miros și parfum.
Scriitorii români au nasul fin?
Aș putea fi tentat să spun că nu, având în vedere că nu prea simt pericolele care-i pândesc. 😊 Am un singur prieten, printre scriitori, pe care l-am văzut umblând cu un decant la el, pentru reîmprospătare; de fapt, e singurul cu care am vorbit despre parfumuri. Ba nu, am mai vorbit cu cineva. Deci nu e totul pierdut… 😊
Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?
Iarna mai ales am în nări mirosul gutuilor și merelor puse pe dulap. Și asta e o amintire de mai bine de 60 de ani… 😊 Și mai am una, legată chiar de parfumuri. Există un parfum pe care îl știu de mult, de foarte demult, îl purta mama unei prietene din copilărie, dar e un parfum vechi, nici nu știu dacă mai există azi. Deși uneori, pe stradă, am impresia că-l simt în siajul cuiva. Dar chiar nu sunt genul care oprește femeile pe stradă să le întrebe ce parfum poartă. Știu că asta se trece la „complimente”, dar nu cred că societatea românească e atât de permisivă cu astfel de manifestări… 😊 Zilele trecute am dat peste un parfum care parcă seamănă cu cel din amintirea mea. E vorba despre Mitsouko, de la Guerlain, un parfum pentru femei, dar pe care cu mare drag îl port și eu din când în când.
Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?
Nu le caut, dar uneori se lipesc de mine mirosurile. De pildă, există un miros al cafenelelor/cofetăriilor din Stockholm. Cred că e legat în mintea mea și de aspect, de designul interior al acestora. Am întâlnit în ultima vreme și la noi (mai exact, la Brașov) câteva cafenele care arată precum cele din Stockholm. Și cred că, odată, mi-a părut că era și acel miros… Sau cine știe? Poate era doar nostalgia. Dacă ar fi să spun ce miros are nostalgia, aș spune că, pentru mine, nostalgia miroase a cafenele din Stockholm.
Cum îți miroase Bucureștiul azi?
Nu-mi miroase în nici un fel. Asta e bine, pentru că, la cât e de murdar… nu știu dacă era nevoie să mai și miroasă.
Cum ți-ai descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?
E ca și cum m-ai întreba care e cartea mea preferată, dar fără să-i dau numele. 😊 Îmi plac notele proaspete, verzi, gen bergamotă, flori de portocal, frunze de violetă… anul ăsta am descoperit smochina, de care habar n-aveam, dar a fost o surpriză colosală. Tot anul ăsta am descoperit castanele. Și vetiverul, întotdeauna vetiverul. Așa, ca poveste, parfumul ideal ar fi unul care se deschide proaspăt, e în stare să mă învăluie, să-l simt în jurul meu – nu să atragă neapărat privirile, să mute nasurile celor din jur –, îmi ajunge să-l știu eu pe lângă mine.
Azi nu m-aș mai vedea gândind în termeni de „parfum-semnătură”, ar fi un soi de încremenire în proiect, ca să folosesc o expresia la modă cândva. În fiecare zi port alt parfum. Iar în unele zile chiar și două sau trei.
Ai fler? Miroși bine oamenii?
Nu știu. Ar trebui. Și unii spun că da, am. Am practicat o meserie în care fără fler n-ai ce căuta. Să descoperi talente, cărți care să aibă succes… Nu se poate izbândi în industria asta dacă nu ai „nas”. Se pare că am avut. Un scriitor american mi-a zis cândva: am auzit că mai toate cărțile pe care le cumperi pentru tradus în română primesc dup-aia premii. Mai ia o carte de-a mea, că mi-e dor să mai iau un premiu. 😊
Vreun miros care să-ți fi rămas întipărit în nări după lectura unei cărți?
Pentru asta n-am avut nas. Dacă nici după Parfumul lui Patrick Süskind n-am rămas cu un miros… Deși am mari îndoieli că aș fi vrut să rămân. Invers, pe drumul dinspre parfum spre literatură, aș aminti 1899 Hemingway de la Histoires de Parfums, care a fost una dintre surprizele plăcute ale acestui an, deși cred că Hemingway și-ar fi dorit să patroneze un parfum mai masculin. Mult mai masculin decât e acest 1899. Dar mie îmi place. Mult.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?
O garoafă. Parfumată și amară în același timp. Dar mi-e teamă că tot cu vorbele m-aș descurca mai bine. Evident, cu speranța ca civilizația lor să fi inventat deja traducătorul universal.
Un roman (sau o poezie) și un miros/ parfum care să meargă împreună? Dar un film și un miros/ parfum?
Jacques Prevert, Alicante, o portocală pe masă și… Terre d’Hermès, asta ar fi poezia.
Apoi deschiderea de ananas, grapefruit și bergamotă de la Hacivat (Nishane) mă duce cu gândul la Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez, dacă vorbim despre roman. Cu mențiunea că lichenii și lemnul din bază mă fac să rămân totuși cu picioarele-n Balcani.
În final aș alege două filme – Pasiune fatală (Damage, 1992, după un roman de Josephine Hart), cu Juliette Binoche și Jeremy Irons, și Sfârșitul aventurii (The End of the Affair, 1999, după un roman de Graham Greene), cu Julianne Moore și Ralph Fiennes – pentru că ambele mă fac să mă gândesc la mai multe lucruri, și bune, și rele, mă pot confunda cu ele, dar mă pot și detașa de ele acum. În mare, cele două repetă istoria legăturii sentimentale pe care o am de ceva vreme cu Oud Wood de la Tom Ford. Și, în mintea mea, le așez, secvență cu secvență, alături de lemn, de condimente, de vanilie, de vetiver, de ambră.
