E ceva în mirosul de fum. Frunzele arse toamna, firul de fum pe care îl simți pe-o câmpie acoperită de zăpadă, sunt lucruri care te fac să tresari, care aduc cu ele amintiri puternice și nelămurite. Blestemata de nostalgie pe care ne-o trezesc, când noi avem atâta treabă și suntem atât de serioși și atât de anti-clișee. Puține mirosuri sapă atât de adânc în noi ca mirosul de fum.
Îți vine să spui că el e urzeala principală pe care se țese restul hărții noastre mentale, pentru că el vine de acum un milion de ani și a fost prezent în toată perioada formatoare a creierului uman, luând ființa respectivă pe sus și spunându-i: aici e cald/ lumină/ hrană/ supraviețuire…! Cum să nu-ți trezească acest miros tot felul de reverii atavice, chit că nu sunt sigur dacă asta nu e cumva o abordare neo-lamarckistă (lucrurile sunt mai complicate: chiar dacă impactul momentelor petrecute lângă foc nu poate fi transmis genetic de părinți copiilor, o atracție irepresibilă pentru foc și fum putea să reprezinte un avantaj evolutiv).
Și cultural – chiar și atunci când deja nu mai facem focul cu mâinile noastre – fumul e cel care, pe insulele multor Robinsoni, semnalează o altă prezență umană. Fum înseamnă că nu mai ești singur, că nu mai ești rătăcit, că ești salvat. Fumul pistolului cu capse din copilărie e cel care îți înțeapă nările cu promisiunea unor aventuri care nu vor putea fi niciodată ipotecate burghez. Fumul e supremul detaliu naturalist din celebrul film al fraților Lumière, mai mult decât carcasa înspăimântătoare a trenului care intră în gară pufăind. Sfumato-ul lui da Vinci e cel care dă putere ambiguității fețelor lui, în Fecioara între stânci sau într-un alt tablou, al cărui nume îmi scapă. E ceva bun în fum. Ați observat, de altfel, că ceea ce spunem că „se risipește ca fumul“ nu e războiul sau suferința sau o pană de motor, ci întotdeauna lucrurile dragi, amintirea vremurilor fericite, o pană de amor.
………………………...
Citește continuarea pe site-ul Suplimentul de cultură.
No comments:
Post a Comment