Vine o vreme când, oricât de repede ai alerga, oricât te-ai vaccina, oricât te-ai masca, virusul COVID te bate pe umăr și se autoinvită la tine acasă. Așa m-am trezit și eu cu el: pe nepusă masă. Eram cu totul nepregătit. M-am culcat cu o vagă senzație de răceală, dar cu gânduri de mai bine, și m-am trezit amețit, cu febră, cu trupul greu, de parcă aș fi tras la fiare săptămâni la rând, iar în curând mirosul și gustul s-au evaporat, lăsând în urma lor un spațiu anost.
Auzisem de simptomul anosmiei în cazul infectării cu COVID, făcusem un exercițiu de imaginație și filosofasem cu detașare: uite, măi, ce nasol e să-ți pierzi mirosul și gustul! Dar chiar nu știam cum este cu adevărat. Nu e tocmai simplu să te pui în pielea cuiva lipsit de miros și gust. De fapt, nu e simplu să te pui în pielea altcuiva... punct. Pentru că este imposibil.
Dar iată că mi-a venit și mie rândul... COVID-ul a fost darnic, mi-a adus chiar mai multe decât Moș Crăciun: muci, transpirație, amețeală... – dar și mi-a luat câte ceva, și anume mirosul și gustul. Știu, nu e ca și cum ai rămâne fără vedere sau auz, dar tot o privare este și asta.
Întâi și-ntâi, ca să nu par o victimă de tot plânsul, care se lamentează din orice, trebuie să spun că lipsa celor două simțuri nu provoacă nici o durere. Nu e ca și cum te-ar durea capul sau vreo altă parte a corpului. E mai degrabă un gol, o privare care creează în jurul tău un spațiu al tăcerii. Tot ceea ce intră în legătură cu tine, ba chiar intră în tine – alimentele, băuturile –, devine surd, bidimensional, își pierde ceva din haloul care dădea profunzime lumii. E ca și cum ai pluti la suprafața lucrurilor sau ca și cum ai fi scufundat în apă, cu gura și nasul astupate. Nimic nu ajunge la tine, nimic nu intră în tine. Singurele simțuri funcționale, care mediază legătura ta cu exteriorul, au rămas cele ale distanței. Cu alte cuvinte, lumea se oprește la suprafața pielii tale.
Fumul de țigară rămâne tăcut și el, sticluțele cu parfumuri sunt doar niște obiecte de decor reduse la tăcere, totul în jur e tăcut și anost. Poate nici un cuvânt nu e mai potrivit aici decât „anost”; format dintr-un „a-” privativ (care indică lipsa) și nostos, el spune, de fapt, că nimic nu mai are puterea de a te chema înapoi, nimic nu mai e nostim, nici o amintire nu mai este în stare să se coaguleze în camera memoriei. Pe scurt, nu mai există condițiile de posibilitate pentru nostalgie. Au și cuvintele tragismul lor...
Dar... ușor-ușor, COVID-ul bate în retragere și, odată cu plecarea lui, se întorc și simțurile chimice. Ca scăpate prin ochiurile unei draperii groase, care blochează lumina, dâre de mirosuri și de gusturi se strecoară înăuntru, luminând spațiul tern ocupat înainte de savoarea lucrurilor. Crâmpeie de mirosuri și de gusturi apar și dispar rapid, mai mult subliniază absența chinuitoare, dar anunță recuperarea viitoare. E ca și cum lumea cu care fuseseși obișnuit până nu demult să fii într-un dialog continuu reîncepe să vorbească, gângurind primele sunete cu sens despre farmecul pe care îl aduc mirosurile și gusturile în viața noastră.
Va urma...
No comments:
Post a Comment