Reminiscențe îndepărtate || Guy de Maupassant

Acele amintiri dispărute, înecate în uitare și care revin brusc, câteodată, cine știe din ce cauză. Se iveau, repede, de toate felurile, simultane, atât de numeroase încât îl încerca senzația unei mâini care i-ar scormoni mâlul memoriei. [...] Există întotdeauna o cauză care determină asemenea evocări subite, o cauză materială simplă – un miros, adesea o adiere parfumată. De câte ori vreo rochie de femeie nu-i aruncase, în treacăt, o dată cu boarea parfumului ce se evaporă, un întreg ansamblu de amintiri legate de niște evenimente de mult uitate! Pe fundul unor flacoane vechi, de toaletă, regăsise adeseori și fragmente ale vieții sale; toate mirosurile rătăcitoare, ale străzilor, câmpiilor, caselor, mobilelor, plăcute sau neplăcute, adierile calde ale serilor de vară, cele reci ale serilor de iarnă, îl reînviau totdeauna în suflet reminiscențe îndepărtate, ca și cum mirosurile ar fi păstrat și ele lucrurile moarte, îmbălsămate, aidoma aromelor ce conservă mumiile.  Guy de Maupassant, Mai tare ca moartea traducere de Iosif Petran, Eminescu, București, 1972, p. 91

Un simț inefabil

Simț mai degrabă al afectului și al memoriei, secundar racordat la cognitiv, mirosul recurge la căi indirecte de expresie. El nu are un vocabular propriu, ci, în virtutea asocierilor sale, se exprimă prin intermediul celorlalte simțuri. Spunem despre un parfum că este „greu”, „ușor”, „apăsător”, „profund”, „ascuțit”, „înțepător”, „liniar”, încercând de fiecare dată să-l decodificam și să-l exprimăm pentru noi și să-l descriem celorlalți. De câte ori n-ați fost puși în situația de a descrie o aromă pe care o purtați? De câte ori nu ați dat din colț în colț căutând cele mai expresive asocieri pentru a descrie insesizabilul, inefabilul?

 

Pe de altă parte, simțul olfactiv este mult mai prezent decât am crede în viața noastră de toate zilele. Multe dintre reacțiile noastre sunt instinctive, bazate pe simțul nostru cel mai primar. Spunem despre cineva care ne justifică neîncrederea inițială: „l-am mirosit eu”. Sau spunem: „nu-mi miroase bine” o situație, asta amintind cumva de rolul simțul olfactiv în practicile străvechi ale divinației. E un noroc să ai un nas fin, fiindcă te scapă de situații neplăcute, dar te poate ajuta și să accezi la o treaptă culturală și socială căreia îi aparțin persoanele fine. Finețea nasului nostru ne călăuzește prin viață, făcându-ne să identificăm situațiile prielnice, dar și mirosurile rafinate, care îi despart pe cei privilegiați de cei defavorizați. Dacă la acestea adăugăm și norocul de „a avea fler” (din fr. flair „a distinge după miros”, în special despre un animal, deci „a adulmeca”, dar și „a presimți, a ghici, a avea intuiția a ceva”), atunci ne dăm seama că simțul olfactiv ne poate duce foarte departe.

 

Cum descriem cel mai bine mirosurile? Dar arta de a crea, de a compune un parfum? Adesea, este aleasă metafora gastronomică: compoziția unui parfum seamănă cu o rețetă, ține de proporții atent controlate. Dar e ceva prea cantitativ aici, care nu dă seama de context, de inspirație, de imaginație, care te duc în direcții diferite de fiecare dată. Sau este aleasă o altă artă indicibilă: muzica. Dar și aici deranjează liniaritatea dictată de natura timpului, pe când, într-un parfum, „notele” conlucrează, sunt prezente în același timp, contribuind, fiecare, la acordul ce ne ajunge în nări.

 

 

Jean-Claude Ellena și Céline Ellena

 

 

Poate mai există o imagine care să lumineze mai bine lumea mirosurilor și arta parfumeriei? Céline Ellena, fiica nu mai puțin cunoscută a bine-cunoscutului parfumier Jean-Claude Ellena, propune o a treia cale, de vreme ce metaforele de mai sus nu explică care sunt procesul și materiile cu ajutorul cărora parfumierul ajunge să creeze un nou miros, un nou parfum.

 

„...vă sugerez o a treia abordare, inspirată de lingvistică, întrucât aceasta ne oferă prilejul de a evoca materiile naturale și sintetice care intră în alcătuirea unui parfum. Începem cu orga de parfumuri. O lungă procesiune de flacoane de toate mărimile, etichetate cu nume uneori evocatoare, adesea însă necunoscute. Vă propun să desfaceți câteva flacoane, să le mirosiți și să vă imaginați că ascultați o limbă necunoscută. Parfumierul devine lingvist: folosește cuvinte și fraze pentru a compune un parfum. Fiindcă a fi parfumier constă în a comunica cu ajutorul unui vocabular pe care fiecare îl poate înțelegere cu propriul nas. Să luăm ca exemplu întâlnirea dintre un parfumier și un client care dorește să lanseze pe piață un nou parfum. Geneza parfumului pornește de la cuvânt. Clientul relatează o frumoasă poveste imaginară despre o femeie îmbrăcată în muselină albastru turcoaz, care se plimbă, în luna aprilie, pe malul Marilor Lacuri italiene. Imediat, parfumierul asociază cuvântului «aprilie» unui anumit material odorant, «muselina» îi evocă un altul, «turcoaz», și el, un altul, și tot așa, până se formează o atmosferă odorantă care se apropie de descrierea clientului nostru. Clientul are o imagine și o exprimă prin cuvinte. Parfumierul posedă un lexic olfactiv care traduce aceste imagini. Iată motivul pentru care apropii mirosurile de cuvinte. Mai multe cuvinte alcătuiesc o frază, mai multe «cuvinte-mirosuri» creează un acord olfactiv. Prin urmare, a compune un parfum înseamnă, oarecum, a relata o poveste imaginară cu ajutorul «mirosurilor-cuvinte». […] Când scriu o formulă, îmi aleg ingredientele așa cum îmi aleg cuvintele: pentru semnificația lor și pentru claritatea compoziției. [...] Această versiune lingvistică a parfumeriei este o cale suplimentară pentru a înțelege și a practica meseria de compozitor de parfumuri. Ca toate metaforele, și ea este limitată, căci, bineînțeles, există excepții. [...] Îi revine fiecăruia să găsească propria relație cu mirosurile și să determine o metodă de expresie sau de traducere” (fragment preluat și tradus din Élisabeth de Feydeau, Les Parfums, Robert Laffont, 2011, pp. 467-470).

 

Indiferent de metafora aleasă, tot ne simțim neputincioși atunci când trebuie să descriem un parfum, de parcă nu ne-ar ajunge cuvintele. Sau poate că ele n-au fost create încă? Dar dacă parfumul este prin excelență un spațiu al tăcerii? Pentru că, așa cum spune un alt parfumier celebru, Jacques Polge, „arta parfumului este limbajul invizibilului și al tăcerii”?

POVEȘTILE ARTIZANILOR OLFACTIVI

PARFUMURI DE POVESTE

 

 

 

 

Pentru că ne face mare placere să vă împărtășim cât mai multe lucruri interesante din imperiul lumii olfactive, astăzi vrem să vă dezvăluim o frumoasă poveste orientală, care a stat la baza creării unui alt parfum emblematic, semnat de casa Guerlain: misteriosul Shalimar.

 

 

În crearea acestui parfum, Jacques Guerlain s-a lăsat inspirat de Grădinile Shalimar din Lahore, Pakistan, adevărate splendori luxuriante, construite pentru împărăteasa Mumtaz Mahal. Povestea parfumului este un tribut olfactiv adus uneia dintre cele mai frumoase povești de dragoste care au existat de-a lungul istoriei: aceea dintre împărăteasa Mumtaz Mahal („Diamantul Palatului”) și împăratul Shah Jahan. Cei doi s-au iubit atât de mult, încât, indiferent de context, nu se despărțeau unul de altul. Dragostea lor s-a frânt însă în momentul în care Mumtaz Mahal a murit în timpul nașterii celui de-al paisprezecelea copil. Doborât de durere, Shah Jahan a construit în amintirea ei un vestigiu istoric de referință, cunoscut în întreaga lume: celebrul Taj Mahal.

 

Se spune că pe locul grădinilor Shalimar a existat cândva o căsuță construită de împăratul Praversena II în secolul al II-lea. Iar după ce a construit-o, împăratul s-a gândit că ar fi frumos să aibă și un nume. Iar acesta a fost... Shalimar. În sanscrită, cuvântul shalimar înseamnă „loc al iubirii”.

După dispariția împăratului Praversena II, construcția s-a deteriorat, iar odată cu trecerea timpului nu au mai rămas în picioare decât câteva ruine... Împăratul Shah Jahan este însă cel care a construit, pe locul acelui „refugiu al iubirii”, celebrele grădini luxuriante, pentru a-i face pe plac soției sale – Mumtaz Mahal – și pentru a-și dovedi iubirea fără margini ce i-o purta.

 

Shalimar este unul dintre cele mai renumite parfumuri de inspirație orientală și a fost prima creație olfactivă care a avut încorporată în compoziția sa o cantitate considerabilă de extract de vanilie. Mirosul său este dens, cu o cascadă de note de bergamotă, boabe de tonka, iris și vanilie. Notele de vârf poartă semnătura esențelor citrice intense, acestea fiind imediat înlănțuite seducător de florile de iasomie și trandafir de mai, opoponax, patchouli și iris. Boabele de Tonka, lemnul de santal, frankincense, civeta și ambra gri, alături de concentratul de vanilie, închid acordul perfect, conferind o magie incontestabilă acestui parfum.

 

Raymond Guerlain este cel care a proiectat flaconul pentru Shalimar, acesta fiind modelat după bazinele fântânilor din frumoasele grădini, încearcând totodată să întruchipeze și o stupă mongolă (monument funerar budist, format dintr-un soclu poligonal, având deasupra un corp cilindric acoperit cu o cupolă).

 

Capacul albastru, în formă de evantai, a fost inspirat de un obiect prețios din argint ce se afla în proprietatea familiei Guerlain. Sticla a fost fabricată din cristal de Baccarat și a primit, în 1925, Premiul Internațional al Artei Decorative.

 

INTERSECȚII: Reflecțiile unui parfumier — Jean-Claude Ellena

Când e vreme frumoasă, pot vedea din biroul meu Mediterana, mărginită, la stânga, de lanțul subalpin din Grasse, iar la dreapta, de masivul muntos Esterel. Pentru a concepe și a scrie o formulă, lucrez cât mai departe cu putință de laboratorul de testare, departe de produse, pentru a mă proteja de mirosurile lor, care ajung să deranjeze simțul mirosului. Pe masa de lucru, zeci de flacoane micuțe, ermetic închise, coli de hârtie, câteva creioane, o gumă și, într-un vas, fâșii lungi și înguste de sugativă, numite tușe. 

Ajutat de memoria olfactivă, aleg, înregistrez, alătur, dozez zeci de compuși aromați. Mirosuri bune sau rele, asta n-are importanță, materialele sunt precum cuvintele, ele îmi permit să spun o poveste. Parfumul deține propria sintaxă, propria gramatică. Nasul meu nu este decât un instrument de control. El îmi permite să simt, să compar, apoi să notez, să corectez, să reiau lucrările aflate în curs.

[...]

Compunerea unui parfum diferă de alte forme de expresie, cum ar fi scrisul sau muzica; ele dispun de cuvinte sau de note într-o ordine continuă. Această dispunere succesivă și ordonată a cuvintelor sau a notelor muzicale nu se regăsește în crearea formei parfumului, fiindcă, în acest caz, componentele formulei unui parfum, fie ele efemere sau persistente, sunt perceptibile din momentul în care ai deschis flaconul sau ai aplicat parfumul pe piele. Astfel, impresia olfactivă este globală, materialele parfumului estompându-se în timp. 

[...]

A crea înseamnă a interpreta mirosurile preschimbându-le în semne, iar aceste semne sunt purtătoare de sens. Mirosul de ceai verde devine un semn al Japoniei, făina, un semn al pielii, fructul de mango, un semn al Egiptului. 

[...]

Pentru a fi recunoscută [parfumeria - n.n.] drept o formă de expresie artistică, critica de parfumuri este indispensabilă. Nu e vorba doar de a o descrie, ci de a o judeca potrivit perfecțiunii, calității, scriiturii, pe care eu o numesc stil. Fiindcă stilul este acela care diferențiează parfumurle de autorii care le-au compus. 

 

Și, în încheiere, un exercițiu pentru memorizarea mirosurilor, precum și pentru dezvoltarea unui vocabular olfactiv:

Două persoane stau așezate față în față, având dinaintea lor o colecție identică de 5-7 flacoane mici, în care se află materii prime diluate în proporție de 5% în alcol etilic. O colecție este etichetată în ordine alfabetică (A, B. C, D etc.), cealaltă, numeric (1, 2, 3, 4 etc.). Moderatorul testului este singurul care cunoaște numele materialelor și va avea grijă ca ordinea alfabetică să nu corespundă celei numerice, ordinea fiiind aleatorie. Exercițiul este acesta: după ce fiecare își va cunoaște colecția, participanții trebuie să stabilească corespondențe. Exemplu: A=3, B=1 etc., iar asta doar cu ajutorul unui schimb verbal de informații. La sfârșitul exercițiului, numele materialelor sunt dezvăluite.

Jean-Claude Ellena, Le parfum, PUF, 2007

---

 Aici găsiți o listă completă a tuturor creațiilor olfactive semnate de Jean-Claude Ellena: Fragrantica

POVEȘTILE ARTIZANILOR OLFACTIVI

FASCINANTA POVESTE A PARFUMULUI 8 S̗I… BOB

 

 

 

 

 

 Într-o frumoasă zi de mai a anului 1937, celebrul parfumier Albert Fouquet se afla pe Riviera franceză, într-o plimbare de seară. Se gândea la noile sale creații și aștepta vizita celebrei muze care să-l inspire în combinarea noilor esențe proaspăt sosite de la Grasse.

Fiu al unui aristocrat parizian, Albert Fouquet făcea parte din elita franceză a începutului de secol XX, fiind totodată un fin cunoscător al ingredientelor și uleiurilor utilizate în industria parfumurilor. Pasionat de jocul cu esențele, Fouquet se gândește să aprofundeze această minunată artă. Astfel, își începe aventura prin imperiul parfumurilor în mansarda castelului în care locuia, creând și perfecționând diverse combinații olfactive ajutat de Philippe, majordomul familiei. La început, totul a fost creat pentru uzul personal, însă, nu după multă vreme, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.

Eticheta vremii cerea ca familiile aristocrate să fie prezente la toate evenimentele mondene, astfel că, participând la diverse inițiative sociale exclusiviste, Albert Fouquet a început să surprindă prin parfumurile pe care le purta. În anumite zile părea învăluit de un aer de mister, în altele, de unul seducător... iar cei din jurul său au remarcat alternanțele olfactive uluitoare care îl înconjurau de fiecare dată. Artistocrații erau tot mai seduși de aceste creații și, astfel, nu a trecut mult timp până când Albert Fouquet a început să-și scrie propria istorie de creator de parfumuri.

Dar să revenim la povestea de pe Rivieră...

Continuându-și plimbarea relaxantă, Fouquet întâlnește întâmplător un tânăr american venit să-şi petreacă vacanţa de vară în aerul Rivierei franceze. Întâlnirea aceasta avea să le schimbe amândurora viața. Uluit de parfumul purtat de Fouquet, tânărul se oprește brusc din plimbarea visătoare și îl roagă pe parfumier să-i dezvăluie numele parfumului și locul unde l-ar putea găsi. Fouquet este impresionat de reacția sinceră și de dorința arzătoare a tânărului, astfel că îi promite dezvăluirea misterului olfactiv în zilele următoare.

Tânărul american nu se gândea nici o clipă că peste doar câteva zile va găsi la recepţia hotelului în care locuia un pacheţel frumos ambalat și sigilat. Înăuntru se afla un flacon cu parfumul care îl subjugase şi, alături de acesta, un mesaj devenit ulterior celebru: „În acest flacon se află un pic din şarmul franţuzesc, care lipseşte caracterului tău american”. Tânărul american căruia îi lipsea…șarmul franțuzesc nu era nimeni altul decât John F. Kennedy !

După cum era de așteptat, șarmul franţuzesc a avut efect nu doar asupra președintelui american, ci și asupra anturajului său, aşa că, la scurt timp după ce s-a întors în Statele Unite, John îi trimite o scrisoare de mulțumire parfumierului francez și îi comandă încă nouă flacoane: opt pentru prietenii lui şi încă unul pentru fratele său, Robert (Bob).

Ușor amuzat și fără a înțelege pe deplin de ce un străin american este atât de îndrăgostit de creația sa, Albert a decis să trimită peste Ocean o cutie cu eșantioane. A cumpărat o serie de sticluțe elegante dintr-o farmacie pariziană, a realizat apoi pe comandă mai multe cutii decorate cu același model al tricoului purtat de JFK atunci când s-au întâlnit și, în final, a etichetat sticlele și cutiile cu cererea „amuzantă” a lui John: „Opt și Bob” (Eight&Bob).

Albert Fouquet a fost uluit câteva luni mai târziu, când din Statele Unite a început să sosească un munte de scrisori cu solicitări din partea unor regizori, producători și actori de la Hollywood, precum Cary Grant și James Stewart. Toată lumea comanda parfumul Eight&Bob! Devenise un „must have”!

Din păcate, succesul acestei creații nu a durat prea mult... În primăvara anului 1939, Albert Fouquet moare într-un accident de mașină lângă Biarritz. Majordomul Philippe este singura persoană care poate continua munca lui Fouquet, însă, numai după câteva luni, cel de-al Doilea Război Mondial întrerupe orice posibilitate de corespondență cu Statele Unite, iar Philippe este forțat să-și părăsească slujba de la familia Fouquet.

Absolut inedit este faptul că, în cazul ultimelor expedieri ale parfumului Eight&Bob, Philippe ascunde sticluțele în cărți pe care le decupează cu grijă, împiedicând astfel confiscarea parfumurilor de către naziști. Zeci de ani mai târziu, datorită familiei majordomului Philippe, formula pentru Eight&Bob a fost complet recuperată, împreună cu procesul detaliat de producție.

Și iată cum, încă o dată în istorie, Eight&Bob devine unul dintre cele mai râvnite și exclusiviste parfumuri, fiind preferat și „vânat” de cei mai eleganți bărbați din lume.

Interviu Osmé cu Adriana Moca

 

Adriana Moca are o vitalitate molipsitoare, lecturi care te complexează – e la curent cu tot ce apare – și o inteligență scormonitoare și ironică (socratic vorbind, dar nu numai). Actriță independentă, Adriana a abordat cultura cu mult curaj și responsabilitate, adresându-se tinerilor. În calitate de manager cultural la Asociația Vis-à-vis, a conceput numeroase proiecte care încurajează lectura în rândul liceenilor – Audioteca Șeherezadei, Lecturi sonore, Happy (lit) Hour, Lectoriada –, în cadrul cărora a revizitat texte literare esențiale, a invitat artiști cunoscuți să-și revadă liceele absolvite și să citească împreună fragmente din texte literare importante, într-un dialog viu, precum și să deschidă prin tehnici teatrale o cale de acces ludică spre înțelegerea literaturii. A realizat vreme de zece ani emisiunea radio „Cărțile Șeherezadei”, pe frecvențele Smart FM și Radio România Cultural. Un om plurivalent și îndrăgostit de frumos, Adriana a răspuns întrebărilor Osmé, plimbându-ne prin timp, spațiu și trăiri.

---

Care este primul miros care-ți vine în minte?

Al mamei mele, din ultima ei perioadă de viață, un miros dulceag de floare strivită între file, când devenise, așa cum se întâmplă cu mai toți părinții în vârstă, copilul propriilor copii. Împletit în amintirea olfactivă cu parfumul ei de mamă tânără, dintr-o epocă gri, lipsită de eleganță, dar bogată în mirodenii de iarbă-mare, lavandă, fructe de gutui, aduse de bunica de la țară, sau de cozonaci cu vanilie și mac, frământați în bucătăria caldă, lângă tata. Într-un carusel de memorie, se amestecă fragmente cu ea: am 6 ani și obișnuia să-mi facă un tratament pentru creșterea părului, nu mai țin minte din ce se compunea. Într-o seară, tampona rădăcina părului și dintr-odată am simțit o usturime ciudată. Și mirosul, da! Greșise sticla și, în loc de tinctură, mă trata cu gaz. Caruselul se învârte și, iată, am 30 de ani, plec în multe turnee cu Teatrul Național din Craiova și mereu aduc un parfum pentru ea. Acum, nu mai este aici, fizic, dar câteodată, de undeva, din universul subtil, simt o mângâiere de parfum pe care i-l recunosc și mă simt din nou protejată! 

Dacă ar fi să-i povestești unui străin despre mirosul Bucureștiului, ce i-ai spune?

Bucureștiul meu e fracturat în mai multe bucăți de oraș: cu parfum de salcâmi, tei și magnolii, dintr-o perioadă îndepărtată, când obișnuiam să mă plimb prin Grădina Icoanei, Ioanid sau Cișmigiu, cu vată de zahăr, miros de bragă și covrigi calzi de pe Șoseaua Ștefan cel Mare sau de la Moșii din Obor. Un miros de case vechi, cu argintărie și cristalurile evreilor sau armenilor prieteni, plecați în 1968. Cu fotografii îngălbenite, doamne cu pălării și domni cu baston. Cu povești de viață frânte de o istorie nedreaptă, violentă, dictatorială. În Bucureștiul aristocrat n-am trăit, mai mult mi l-am imaginat citind despre el sau din povestirile alor mei. A paciuli și a pudră Caron mirosea. Cel de azi nu are identitate olfactivă, nu se poate povesti decât cu claxoane, înjurături, mitocănie, nervi și mult praf. Dar, dacă mi-aș dori ca străinul acela să vină la București, i-aș spune că, uneori, rar, miroase a liliac și a gogoși pudrate cu zahăr! 

Care e primul parfum din viața ta?

Nu-mi amintesc parfumurile primite, probabil și pentru că unele nu mi se potriveau. E, de altfel, extrem de delicat să-i faci cuiva cadou un parfum și să nimerești chimia. În prima mea plecare în Franța, în anii ’90, cred că am stat o zi întreagă într-un magazin de parfumuri. Unii fac băi de mulțime, eu am făcut atunci multe „băi” de mirodenii mixate în fel și chip. Nu mă puteam decide care să fie parfumul „meu”. Mulți ani mai târziu, în Khan el-Khalili, celebra piață din Cairo, o prietenă m-a dus să văd strada de parfumeuri egipteni. Numai bărbați vânzători și cumpărători. Întronarea masculinului absolut! Cozi lungi de djellaba albe (femeile se îmbracă în negru) și valuri de miresme puternice, dulci până la leșin, de tăvi cu baclavale. Domnul care mi-a creat parfumul m-a întrebat care sunt acele momente din viață, flori, fructe care-mi plac. Am înșirat, în vrac, iasomia, portocala, smochina, plaja în apus, diminețile de duminică, o cafea cu frișcă, câmpul după ploaie... Nu cred că avea toate esențele corespondente, dar felul în care știa să vândă și să conducă dialogul era complet neobișnuit. A rezultat un flacon mititel cu ceva divin. Păstrez încă sticluța. 

Cum ai descrie parfumul pe care îl folosești acum, dar fără să-i dai numele?

Cu timpul, înveți să simplifici, să lași doar esențialul în viața ta și în alegeri. Similar și cu parfumurile. Dacă acum douăzeci de ani îmi plăceau cele complicate, sofisticate, cu note de vârf, bază etc., acum mi-am schimbat opțiunile. La fiecare reîntoarcere în Paris (pe care-l consider orașul meu ideal, și unde m-am simțit din primele cinci minute ca într-o acasă perfectă), prima plimbare e în Marais. Știu cartierul aproape pe dinafară, fiecare colț, copac și boutique. De ceva vreme, folosesc un parfum care îmi amintește de străzile și cafenelele micuțe, de florăriile elegante, evreii cu kipă și perciuni, tineri în veștminte trăsnite și spectaculoase, doamne în vârstă cu pisici aristocrate în lesă... O lume în care pofta de viață, misterul, tristețea, amorul clandestin sau orientarea asumată pot să conviețuiască senin. Un strop de amar, o adiere de prospețime, un vârf de soare, o promisiune de fericire, un crâmpei dintr-un tablou impresionist, așa s-ar descrie esența care mi se potrivește azi. 

Ce miros îți place la alții, dar nu l-ai suporta la tine?

Ador mirosul de pipă cu tutun bun și amestecul de after-shave, piele proaspăt bărbierită și cămașă de in, ușor șifonată, vara. Altminteri, îmi place să simt mirosul oamenilor, spune multe despre noi, fără să ne dăm seama. O persoană cu o energie bună are un miros natural plăcut. Efluviile de parfum îmi strepezesc nasul. Stridența omoară buna intenție, mereu. 

Mirosul copilăriei?

Camera din față a bunicilor, care devenea spațiul meu regal din vacanțele la țară. Picioare de copii înnămolite în șanțurile de irigație din grădina lor de legume și zarzavaturi. Pământul ud are un miros divin. Căpșunile culese de sub frunze și cireșele din copaci. Nucile verzi, care înnegresc degetele, dar creează dependență pentru dulcețurile din borcane cu celofan. Florile fără nume de pe dealuri și mirosul de lapte proaspăt muls. Chiar și praful de pe ulițele neasfaltate ale unui sat de câmpie. Apretul în care se scăldau rufele și albăstreala care menținea albul imaculat. Apa din fântâni. Blana tuturor cățeilor și a pisicilor cu care am crescut. Rochiile din dulapurile bunicii și ale mamei, care au fost, toate, fără excepție, probate în oglinzi ovale, devenind costumele unor personaje din cărți. 

Dacă ar fi să creezi un parfum, ce ai pune în el?

Ceva care să le reamintească celor care-l poartă de frumusețea simplă și rotundă a naturii. De seninătatea și curajul tinereții mixat cu un strop de înțelepciune și echilibru care vine doar odată cu înțelegerea că numai ce dobândești prin puterea ta are valoare și dă sens vieții tale. Cum aș putea să găsesc reprezentări olfactive ale acestui concept? Să încerc, totuși, cu niște note de flori de portocal! 

Actoria și parfumul? Unde se întâlnesc?

În efemeritatea amândurora. Nu există „rețetă” care durează etern, nici în parfumerie, nici în teatru. Doar amintiri, imagini, rememorări. Concret, Olga Tudorache, Irina Petrescu, Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Carmen Galin (acum realizez câte actrițe fabuloase au dispărut fără ca existența lor profesională să fi fost apreciată cum se cuvine), Toma Caragiu, Laurence Olivier, Robin Williams și atâția alții sunt păstrați doar... în memorie. Și nu în cea colectivă, din păcate. Oamenii, ca și parfumurile, se uită, repede. Chanel no 5 e legendă doar pentru persoanele peste 50-60 de ani. Timpurile s-au schimbat, tinerii preferă creatorii de nișă. Publicul de azi își caută figuri artistice tinere, cu care să se identifice, pe care să le admire. Cred că e absolut firesc să existe icon-uri artistice diferite pentru generații diferite. Doar să nu se transforme într-o luptă falsă, de PR ieftin și deseori mediocru, diferența asta între generații. 

Prin proiectele tale de lectură performativă, ai lucrat mult cu tinerii. Cum miroase tinerețea azi?

Depinde mult de zonă. În sate, are mirosul copilăriei mele. Am întâlnit de curând o fetiță romă la unul dintre ateliere. Avea niște ochi mari, era îmbrăcată simplu și curat. Am vorbit un pic despre cât de important e să nu abandoneze școala (în familiile cu mulți copii există această probabilitate, mai ales în mediul rural profund), ce ar putea să realizeze dacă învață. Și, la finalul discuției, am îmbrățișat-o. „Ce bine mirosiți”, a zis ea, cu ochii ăia mari înotând în lacrimi. „O să poți să miroși așa, și încă poate și mai frumos, dacă nu renunți la școală”, i-am răspuns, și sper din toată inima ca parfumul meu din ziua aia să fi făcut diferența în viața ei de atunci încolo! În orașele mari, m-am confruntat cu o doză mare de resemnare, indiferență sau chiar aroganță nejustificată de rezultate, mai ales printre tinerii provenind din familii cu bani. Plasa de siguranță financiară le atrofiază mult personalitatea și le îngustează, paradoxal, orizonturile. Unii nici nu au așa ceva, e un copy-paste instagramat de la diverși influensări de moment. De la moda de machiaj, haine, fotografii din vacanțe până la nimicul comunicat cu ah-uri, oh-uri și clișee, tinerețea unora miroase a naftalină, de fapt. Am, totuși, încredere că până și aceștia se vor trezi, la un moment dat. Viața are un set de reguli/încercări/experiențe cărora nu te poți sustrage, indiferent de suma din cont!

Dacă ar fi să asociezi un spectacol și un parfum, ce asociere ai face? Dar o carte și un parfum?

Ies mai rar în ultima perioadă, triez atent spectacolele la care merg, în funcție și de felul în care sunt ele comunicate în spațiul online (dacă nu cunosc regizorii/actorii/textul). După patruzeci de ani de văzut teatru, în țară și în lume, de tot felul, de la trupe de amatori până la mari companii și montări, ți se formează „nasul” și flerul. Ditirambii și temenelele pe FB, făcute oportunist unora și altora, mă ajută să ocolesc mediocritatea, indiferent de bursa oficială. Dar citesc cu plăcere câțiva critici și am încredere în opinia lor. Așa că, atunci când am dubii dacă să ofer trei ore din viața mea fără garanții artistice solide, aștept să văd cine, ce scrie, ca să aleg. Nu mai sunt dispusă să le semnez cecuri în alb decât celor care au dovedit fibră de creator. Nu taxez niciodată posibilele nereușite – nimeni nu face capodopere pe bandă. Mă entuziasmez însă de fiecare dată public când văd o propunere artistică provocatoare sau neașteptată. Sunt câțiva regizori foarte buni, cu voci originale. Afrim, de exemplu, e un artist cu semnătură personală, viu, inovator. Am fost absolut încântată de recentele sale spectacole, Pădurea spânzuraților și Trei surori. Pe acesta din urmă l-aș asocia cu o casă de parfumuri exclusivistă, Diptyque, și cu o eau de parfum a lor, Fleur de peau. Acum, când scriu, suntem în plină perioadă de izolare la domiciliu. Gestul celor de la unteatru – de a oferi spectacole live, pe internet – a fost ca o descoperire de parfum nou și foarte bun. În chiselița managementului artistic de la noi, ei demonstrează calități de strategi vizionari, de secol XXI. Cu cărțile e complicat, că sunt multe pe care le-aș asocia cu parfumuri iubite. Am citit de curând o carte fabuloasă, cum rar se scrie. Călătoria oamenilor Cărții de Olga Tokarczuk se respiră, nu se citește. Mă bucur că-mi dai ocazia să o asemuiesc cu unul dintre parfumurile lui Tom Ford, Eau de Soleil Blanc. Tom Ford e un exemplu de creator plurivalent, cu performanță în toate domeniile pe care le-a abordat. E motivul principal pentru care îi caut mereu noutățile în magazinele de parfumuri!

 

 

Zen

31 dec. 2005
Ca anul să se încheie apoteotic, să notez cea mea neașteptată și mai fantastică poznă a lui:
mi-am pierdut aproape total simțul mirosului!
Sunt orb la miresme: de-acum să-mi aduceți trandafirul cu măcar o petală ștanțată în Braille.
Cecitatea olfactivă mi-a vidat lumea și mă deprimă de nu pot să spun.

Mircea Cărtărescu Zen. Jurnal (2004-2010), Humanitas, 2011