PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

UN LIVE COOKING NEAȘTEPTAT

un articol de Nona Rapotan

editor coordonator la Bookhub

În toamna anului trecut, la Cluj-Napoca, în cadrul UTE 2019 – Festival of the Union des Théâtres de l'Europe (ediție desfășurată la Teatrul Maghiar de Stat Cluj) am urmărit Elefantul de Kostas Vostantzoglou, o producție a Teatrului Național al Greciei de Nord. Despre spectacol am scris la momentul potrivit, dar acum despre altceva vreau să vorbesc.

Elefantul este printre puținele spectacole în care se gătește în direct, pe bune (cum ar spune adolescenții); sub ochii spectatorilor, Gogo, personajul principal feminin, amfitrioana casei, începe să amestece într-o ditamai oală diferitele ingrediente necesare realizării unui fel de mâncare tradițional grecesc. Din sală se vede cum personajul (insist să spun că personajul, și nu actrița) taie legume, le răstoarnă pe rând în oala din care se ridică deja aburii, adaugă orezul, uleiul de măsline virgin (dacă nici grecii n-au ulei de măsline!) etc. Treptat, sala este invadată de miros de fiertură, un miros care stimulează papilele gustative ale spectactorilor. După aceea se deschid sticle de rachiu (pentru cunoscători, cred că mai degrabă vorbim de celebrul uzo sau de la fel de celebrul tsipouro), iar licoarea incoloră începe să umple paharele mari cât un degetar. Între spectactori și scenă este un lung șir de bănci de lemn, dintre cele pe care le mai vedem prin biserici sau pe la târguri. Gogo aduce rând pe rând pe aceste bănci tacâmurile, șervețele atent împăturite, paharele și farfuriile. După ce mâncarea este gata, va începe să umple farfuriile și – surpriză! – să le împartă celor din primul rând. Recunosc că am fost invidioasă nițel pentru provocarea de care aveau parte doar cei din fața mea. Abia atunci m-am convins definitiv că Gogo a gătit cum trebuie, fără să se prefacă sau fără să se folosească de diferite tertipuri.

 

E interesant felul cum a gândit regizorul spectacolului să aducă în prim-plan importanța mass-media și cum s-a folosit de impactul emisiunilor dedicate gătitului (nu uitați că avem canale de televiziune unde toată ziua doar asta vedem – emisiuni cu și despre mâncare) de o asemenea manieră încât să scoată la suprafață tot felul de prejudecăți și stereotipuri.

Nu, grecii nu sunt cu mult mai diferiți decât noi, iar globalizarea își spune cuvântul și în ceea ce privește ritualul luării mesei. A găti nu mai este de multă vreme un ritual aproape sacru, desfășurat în intimitatea unei bucătării închise, acolo unde doar inițiații au voie să intre. Astăzi avem bucătării open space, mirosurile invadează orice cotlon (cu toată hota performantă și cu toate filtrele care ar trebui să absoarbă mirosurile), iar mâncatul propriu-zis al unui fel de mâncare sau al altuia nu mai are aproape nimic în comun cu savuratul. Am pierdut savoarea clipelor în care ne bucuram de o mâncare excelent gătită, fără să fim asaltați de diferite urgențe cotidiene.

Elefantul grecilor din povestea mea este unul compus din mirosuri crude, care aproape uitasem că mai există. Să mergi la teatru și să te trezești asaltat de amintiri olfactive – ce bine mirosea coliva făcută de bunica! – este cu adevărat ceva neașteptat. Recunosc că am acceptat provocarea grecilor și am purtat cu mine dincolo de pereții teatrului amintirea olfactivă a unui spectacol bine gândit și neașteptat de edulcorat.

ISTORII PARFUMATE: Parfumurile seducătoarei

un articol de Monica Neațu

În penumbra răcoroasă a catedralei din Albi, pe exteriorul jubeului*, o statuie atrage atenția privitorilor curioși și a turiștilor plictisiți. Seducătoare și elegantă, doamna pare o apariție ciudată printre atâtea statui de profeți și îngeri muzicieni. La o privire mai atentă deslușim și inscripția care rezolvă misterul: este Iuditha, pioasa văduvă evreică din Vechiul Testament. Cu pielea albă, aproape străvezie, ea ascunde sub haine un trup mlădios, cu picioare albe, cu abdomen și coapse rotunjite, evocând canonul de frumusețe și fecunditate din secolul al XV-lea.

 

Statuia Iudithei nu ilustrează doar un ideal estetic, ci și un interes crescând pentru trup și igienă. Doamnele de la sfârșitul Evului Mediu aveau diverse ritualuri de înfrumusețare, ce includeau unguente și parfumuri. Fruntea înaltă și bombată era la modă, iar inventivitatea cochetelor nu a cunoscut limite. Își ungeau pielea cu sânge de liliac sau de de broască, pentru a împiedica creșterea firelor nedorite, și își spălau părul cu albuș de ou, cenușă și diverse amestecuri de plante, pentru a obține un blond strălucitor. Tot acum se răspândește parfumarea părului cu o mixtrură de mosc, cuișoare, nucșoară și cardamom. Minunate parfumuri din Orient ajung la marile curți europene.

 

Cipru, cunoscut pentru producția de parfumuri și pentru nenumărate rășini și uleiuri parfumate, producea faimoasele păsările parfumate (oiselets de Chypre), adevărate odorizante de interior. Dintr-o pastă parfumată erau modelate păsări miniaturale care erau puse pe pervazul camerelor, uneori și în colivii de aur, pentru a parfuma camera. Orice călător cu dare de mână, care ajungea în Orient, nu rata ocazia să își cumpere diverse parfumuri și să le ofere sau să le expună, la întoarcere. Tot în această epocă, parfumeria cunoaște o adevărată revoluție, parfumurile uleioase par să își piardă supremația în fața apelor ușoare, florale. Petalele de trandafiri, pudra de violete, florile de lavandă și rădăcinile de iris înmiresmau hainele, pernele și apa de baie. Trupul era masat cu diverse mixturi și uleiuri parfumate, iar atomizoarele metalice își fac apariția (într-o formă incipientă).

 

În 1370, evoluția tehnicilor de distilare și priceperea unor călugări dominicani duc la apariția primei formule de parfum cu alcool. Cunoscută sub numele de Apa Reginei Ungariei (L’Eau de la Reine d’Hongrie), compoziția a avut darul, conform legendei, să o vindece și să o întinerească pe o regină legendară. Având la bază alcool și rozmarin, alcoolatul avea calități profilactice și curative, fiind utilizat de cochetele care doreau să se parfumeaze, iar ca medicament de cei care încercau să se vindece de diverse boli.

 

* Tribună transversală, care se înalță între naos și cor, în unele catedrale gotice.

 

---

Monica Neațu a absolvit Facultatea de Istorie, cu o teză dedicată identităților confesionale la începutul secolului al XIII-lea (2001). Proiectul a continuat, apoi, cu un master în istoria Europei de Sud-Est (2001-2003) şi cu un doctorat terminat tot la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, în 2008 (Ortodoxie şi catolicism în Europa Sud-Estică în prima jumătate a secolului al XIII-lea). Aventura universitară a continuat cu un master la Facultatea de Limbi Străine (2010-2012). Din 2011, a început colaborarea cu Fundația „Calea Victoriei”, unde ține prelegeri pornind de la teme dintre cele mai variate  – istorie, antropologie sau chiar istoria parfumului. O puteți citi și pe blogul Istorii la feminin.

Papier d'Armenie

Parfumarea spațiilor interioare are o tradiție îndelungată. Pe lângă plăcerea olfactivă pe care o oferă și simbolistica lor religioasă, materiile odorante dețin virtuți terapeutice. Din Egipt și până la Curtea regală franceză, cu o revigorare modernă, prin intermediul aromaterapiei, mirosul plăcut a fost și este un semn de sănătate și un mijloc de a crea senzații și emoții – pe scurt, o stare de bine.

Arderea substanțelor aromate și eliberarea de fum plăcut mirositor se înscrie în etimologia cuvântului „parfum” – per și fumum, adică „[degajarea de miros plăcut] prin intermediul fumului”. Egiptenii cunoșteau prea bine virtuțile terapeutice ale fumigației, la fel și medievalii, asta, mai cu seamă într-o epocă în care se credea că molimele se răspândesc pe calea aerului, iar japonezii au transformat-o într-o adevărată artă (Kodo).

Tehnicile de parfumare a spațiilor interioare sunt diverse și tot mai complexe în epoca modernă. Continuând practicile antice, Papier d’Armenie reîmbină ceea ce deja fusese asociat încă din Antichitate: arderea, fumul, igiena și starea de bine, mizând pe proprietățile antiseptice, cicatrizante și expectorante ale rășinii benzoice, cunoscute încă din Antichitate. Dar nu numai eficiența terapeutică a rășinii benzoice este de luat în seamă, ci și influența pozitivă asupra spiritului.

Cum s-a ajuns la acest produs? În timpul unei călătorii în Armenia, Auguste Ponsot observă obiceiul localnicilor de a arde rășină benzoică (mai exact, styrax officinalis) în scopul parfumării și al dezinfectării locuințelor, așa că, revenind în Franța și asociindu-se cu farmacistul Henri Rivier, începe să experimenteze pornind de la această rășină. Descoperă că, dizolvând rășina benzoică în alcool de 90 de grade, se poate obține o substanță cu un miros persistent. Mai rămâne să găsească un suport, iar cel mai nimerit se va dovedi a fi hârtia absorbantă, adică sugativa.

 

 

Produsul va fi prezentat cu succes la Expoziția produselor de igienă din 1888 și la Expoziția Universală din 1889, convingând prin proprietățile sale antiseptice. De atunci, hârtia armenească, comercializată sub forma unui carnețel, cu benzi detașabile, și mirosul ei – declinat și în lumânări – continuă să se afle pe piață, diversificându-se: Le carnet Triple, creat în 1885 (cu note dulci, vanilate și balsamice), Le carnet Arménie, a cărui aromă a fost creată de Mireille Schvartz și Francis Kurkdjian (miros de tămâie și smirnă, susținut de note lemnoase și vanilate), precum și Le carnet la Rose, imaginat de Francis Kurkdjian (miros gurmand și fructat de trandafiri, căruia i se asociază mierea).

Ședere plăcută acasă! Sau la serviciu – însă cu acordul colegilor!

Un parfum cu iz de... thriller

În atenția celor interesați de 1. benzi desenate, 2. parfumuri și 3. thrillere!

Éditions Robinson a publicat de curând primul volum (Le Parfum du pouvoir) dintr-un thriller sub formă de bandă desenată, intitulat La Maison des fragrances, care are în miezul lui parfumurile.

Mai exact, este vorba despre familia Capella, un nume important în domeniul parfumeriei. Instalată în Grasse, familia este celebră pentru calitatea „nasurilor” sale, care au cret unele dintre cele mai renumite parfumuri. Însă, ca în orice familie, când e vorba de succesiune și putere, la fel și aici: familia Capella este sfârșită de rivalitatea membrilor săi, în lupta pentru preluarea controlului.

Cartea este rezultatul întâlnirii dintre Corbeyra, scenarist de BD, Christophe Mot, expert în domeniul parfumeriei de lux, și Piotr Kowalski, desenator. 

Să nu mai spuneți că parfumul nu poate da emoții… tari!

La Maison des Fragrances de Corbeyran, Mot și Kowalski, Éditions Robinson, 56 pg, 14,95€

Vibrația moleculelor

Luca Turin este un biofizician pasionat de parfumuri. Ce iese din acest interes? Păi, a ieșit, în primul rând, unul dintre cele mai apreciate și urmărite ghiduri din domeniul parfumeriei: Perfumes. The A-Z Guide (coautoare: Tania Sanchez), care a cunoscut mai multe ediții, ultima fiind din 2018, după știința mea. Notele - de fapt, stelele (de la 0 la 5) - acordate de Luca Turin sunt respectate sau dezbătute, dar niciodată nu le rămân indiferente iubitorilor de parfumuri. O altă carte extrem de interesantă semnată de Luca Turin este The Secret of Scent, unde autorul expune și teoria vibrațiilor olfactive despre care e vorba în conferința TED din 2005.

 

 

Arta parfumului. Despre volatilitatea categoriilor

Un articol de Claudiu Sfirschi-Lăudat

publicat în revista Cultura 609/ februarie 2020, pp. 38-39

Încep prin a-mi declara superficialitatea. Firește, nu e o superficialitate asumată, de vreme ce nu cred în ea. Dar, ori de câte ori, în timpul unei discuții „intelectuale”, vine vorba despre mirosuri, a declara că ești pasionat de parfumuri echivalează cu a-ți recunoaște superficialitatea. E ca și cum ai spune că ai dezvoltat o pasiune pentru detergenți, vopsea de păr sau lacuri de unghii.

Simț minor, încă asociat instinctului și animalității – altminteri, de ce ne-am strădui atâta să ne acoperim emanațiile corporale? –, mirosul nu s-a bucurat, spre deosebire de „confrații” lui privilegiați – văzul, auzul sau simțul tactil –, de o conceptualizare care să-l așeze printre simțurile intelectuale. Până și gustul i-a luat-o înainte, de vreme ce vorbim despre o artă gastronomică și despre chefs destul de populari pe diverse canale de televiziune. Desigur, faptul că nu există o disciplină bine închegată a mirosului – deși osmologia începe ușor-ușor să se definească – sau că acest domeniu nu deține o terminologie proprie, ci doar una împrumutată din alte câmpuri semantice (spunem adesea despre un parfum că este „ușor”, „greu”, „dulce”, „liniar”), nu ajută prea mult. Așa cum nu ajută nici faptul că mirosul unui parfum se așază cu greu sub incidența dreptului de autor. În afara formulei sale chimice, nu există o marcă distinctivă și concretă care să-l deosebească de altele. Dar lucrurile nu stau pe loc, iar un proces de plagiat precum acela intentat în urmă cu vreo douăzeci de ani de compania Thierry Mugler împotriva celor de la Molinard*, un proces câștigat după șapte ani, ridică mai mult decât oricând problema dreptului de autor și a statutului de artist-autor-compozitor al parfumierului.

Dacă stăm să analizăm mai bine, lucrurile nu sunt cu mult diferite în parfumerie, odată ce o comparăm cu alte domenii creative. Atât parfumeria, cât și celelalte arte presupun o tehnică, o alegere, ordonare și exprimare potrivită a temei alese și, nu în ultimul rând, o emoție – emoția artistului, dar și cea a destinatarului. Edmond Roudniska, unul dintre cei mai reprezentativi parfumieri și teoreticieni ai domeniului din secolul al XX-lea, a pus întotdeauna realizarea unui parfum în termenii creației și s-a luptat pentru recunoașterea statutului de artist al parfumierilor. Alcătuirea unui parfum a fost descrisă adesea de parfumieri ca o compoziție literară (un poem, de pildă) sau, la fel de inefabilă, ca una muzicală. De altfel, apropierea dintre muzică și parfumerie este cea mai strânsă. Pe lângă indicibilul ce le definește, terminologia lor se intersectează – vorbim despre „acorduri”, „orgă de esențe”, „note”, „armonii” etc.

Dar faptul că parfumierii nu sunt recunoscuți ca artiști e rezultatul unei întorsături ironice a destinului. Dacă, în secolele XVII-XVIII, parfumierul avea un statut bine definit și reglementat cât de cât legal (vezi breasla celebrilor maîtres gantiers-parfumeurs), el se pierde, în secolul al XX-lea, în spatele mărcilor, care produc parfumuri la scară industrială. Sunt sigur că mulți dintre cei care folosesc parfumuri n-au nici cea mai mică idee cine le-a „creat”. Folosim Chanel sau Dior, din piața mainstream, sau alegem câte un produs piperat de la casele de nișă, fără a ști, în cele mai multe cazuri, cine a compus acel miros care, pretindem noi, ne definește, ne exprimă sau ne poartă în nu știu ce călătorie.

Călăuzit de ideea că, așa cum alegem o carte, un tablou sau o sculptură (și) în funcție de autorul lor, Frédéric Malle a creat în anii 2000 Éditions de Parfums, unde parfumul este privit drept o creație spirituală, realizată de un artist. Astfel, numele parfumierilor, liberi să-și dea frâu creativității, apare menționat pe flacoanele identice, ca într-o librărie olfactivă.

Departe însă de mine gândul de a face publicitate unuia sau altuia – căci, așa cum știm, mirosul este la fel de subiectiv ca și celelalte simțuri, sau chiar mai mult. Ceea ce vreau să spun mai curând este că, în spatele unui produs pe care, tot mai mult, îl privim ca pe un produs de consum la fel de banal ca deodorantul, șamponul sau pasta de dinți, stă o concepție artistică și intelectuală, ce se străduiește să fie recunoscută ca atare. Este de la sine înțeles că las deoparte producția în masă – dictată de marketing – a unor rețete de succes, a declinărilor la infinit, precum și a clonelor.

Scurtulul excurs despre parfumuri și miros mă conduce, așadar, spre două întrebări. Dacă parfumul are o putere evocatoare, iar pentru crearea lui e nevoie de o tehnică migăloasă, ca și în cazul celorlalte arte cu statut necontestat, de ce i se refuză, snob și superior, titlul de artă? Iar dacă îl deține, de ce nu ne străduim să reținem numele creatorilor lui, așa cum facem, ca nobili intelectuali ce suntem, cu picturile, cărțile sau sculpturile ce ne încântă celelalte simțuri?

Am făcut tot acest ocol pentru a spune că, dacă e superficialitate, arta parfumeriei nu e mai puțin artă, fiind investită cu emoție și concept de către un om care îmbină, cu abilitate tehnică, note ce te mișcă tot atât de mult pe cât o fac un tablou sau o sculptură.

 

* https://www.letemps.ch/societe/parfum-une-oeuvre-intellectuelle-preuve-patchouli

What if...?

______________________________