Fascinația olfactivă și literatura

Un articol de Irina Petraș
România literară nr. 24/2022

 

Am citit pe net despre o expoziție inedită inaugurată la Muzeul Prado din Madrid: tabloul The Sense of Smell, unul dintre cele cinci pictate de Jan Brueghel cel Bătrân (flora și fauna) împreună cu Peter Paul Rubens (figurile alegorice) într-o serie dedicată simțurilor. În pictura Simțul mirosului, au fost identificate 80 de soiuri de plante. Brandul de parfumuri Puig a recreat, la cererea specialiștilor Muzeului, 10 dintre mirosuri, printre care: iasomie, trandafir, nard, smochin, flori de portocal, narcise, garoafe, iris etc. O instalație specială îi ajută pe vizitatori să simtă miresmele atingând un ecran în timp ce admiră migăloasa pictură, văzul și mirosul susținându-se reciproc. Am descoperit știrea când tocmai terminasem de citit Federico Kukso, Odorama. Istoria culturală a mirosului (Editura Baroque Books & Arts, 2022, trad. Cornelia Rădulescu). Cartea are subtitluri înmiresmate și incitante – Subsuoara lui Aristotel, Toate mirosurile duc la Roma, Prima rețea socială. Drumurile tămâii, piperului și mătăsii, Război împotriva mirosului, Marea Duhoare. Londra, epicentrul pestilent al lumii, Aroma rușinii. Cele o mie și unu de mirosuri ale corpului uman etc. La acesta din urmă, Marcel Moreau ar putea fi un cicerone: „În fiecare dimineață mă regăsesc cu mirarea de a fi viu. Veghea serii mă făcuse totuși, istovit de frenezie cum eram, să am senzația eșuării, ca o umbră printre umbre, pe un liman ostil. […] Cu vârful degetelor culeg de peste tot secreții pe care le port la nări. Această duhoare amestecată are violența fiarei fugărindu-și prada ori căzând în rut. Totul miroase puternic a viață profundă și ante-moarte, a animalitate restaurată. […] Mâna mea pipăie căldura trupului și-i măsoară deopotrivă finitudinea și atotputernicia“ – Les arts visceraux, 1975 (trad. mea). Odorama e o istorie a miresmelor și duhorilor, cu dezvăluiri la îndemână precum aceea că obiectul mirositor e în afara noastră, dar mirosul lui e în noi, dar care se prefac în unele mult mai tulburătoare precum cea a lui Carl Sagan cum că prin fiecare respirație ne conectăm cu toți oamenii care au existat vreodată pe acest „grăunte de praf aninat de o rază de soare“. Respirăm, așadar, atomii „care au circulat prin corpurile lui Einstein, Mozart și Leonardo; componentele microscopice ale parfumurilor după care se înnebunea Cleopatra; particulele exalate de dinozauri și cele care au impulsionat gândirea și ideile filosofilor antici greci, ale Hypatiei din Alexandria, ale Bizanțului strălucitor, ale lui Newton, Copernic, Darwin“. Nenumărate probe ies la iveală ca să întărească ideea că „Istoria parfumului este istoria civilizației“ (Eugène Rimmel). Însă civilizația aduce cu sine și o dezodorizare treptată a societății. Mai exact spus, se născocesc metode de anulat ori contracarat mirosurile naturale, adesea, acestea, la un pas de duhoare. Dacă miasmele din orașe sunt în scădere, scriitorii le fac loc în operele lor ca păstrătoare ale miresmelor trecutului cu tot cu emoțiile care le însoțeau. Scriitorii devin „adulmecători“. Duhoarea, răul se dovedesc încă o dată mai expresive, mai vii. Sunt citați Baudelaire, Flaubert, Balzac, Rimbaud, Proust care aduc mirosurile, fie ele miresme ori duhori, în prim pla nul scrisului lor, des ­criindu-le adesea în legătură cu sen zua litatea/sexualitatea și exaltând efectul lor afrodiziac. În cartea lui Huysmans În răspăr, Des Essentes „explorează gramatica și sintaxa mirosurilor“, armoniile aromate, cu nimic mai prejos de senzațiile furnizate de văz ori auz (considerate prin tradiție simțuri nobile intelectuale, mirosul, gustul și pipăitul fiind senzuale, animalice). Simțurile, indiferent de eticheta care li se pune, colaborează simfonic. Baudelaire susținea asta în celebrul Corespunderi: „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund./ Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,/ Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii,/ – Iar altele bogate, trufașe, prihănite,/ Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,/ Ca moscul, ambra, smirna, tămâia care cântă/ Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă“ (trad. Al. Philippide și Ion Gorun). Să mai rețin că Victor Hugo credea că mirosul stimulează gândirea și că Oscar Wilde lega impulsurile spirituale de cele senzoriale, fără de care primele nu erau întregi. La Patrick Süskind, în Parfumul, „cel care pune stăpânire pe simțul mirosului pune stăpânire pe sufletul omenirii“. În fine, Gogol, în Nasul, pune, ca să zic așa, punctul pe i: „Dar ce naiba e un om fără nas? Nici pasăre, nici cetățean onorabil. Nimic.“

În România literară nr. 16, Grete Tartler scria despre cartea Osme. Antologie de texte pentru nasul oricui, alcătuită de Claudiu Sfirschi-Lăudat. Semn că subiectul plutește în aer. Ca în toate cărțile mai noi despre simțuri, se încearcă un fel de recuperare pe felurite căi a unor științe uitate în era tehnologiei. Are loc o reumanizare a perspectivei, o resensibilizare. De spus într-o paranteză că e demonstrat faptul că, legat la ochi și cu nasul prins cu o clamă, omul nu mai simte clar gustul bucatelor, ba le chiar încurcă. E aici proba necesarei colaborări a simțurilor pentru o experiență de viață deplină. „Frumos e trandafirul când e în floare, / însă mireasma doar îi dă temei“ (Shakespeare), așa sună mottoul ales de Grete Tartler.

******

Citiți continuarea articolului pe site-ul: