Émile Zola Greșeala abatelui Mouret (1875)
traducere de I.Gr. Periețeanu Polirom, 2014, p. 154
Alteori, când îl credea adormit, Albine se făcea nevăzută ore întregi. Și, când se întorcea, îl găsea cu ochii strălucitori de curiozitate, mistuit de nerăbdare. Îi striga:
— De unde vii?
Și-o apuca de brațe, îi mirosea fustele, corsajul, obrajii.
— Ce frumos miroși... Ai umblat prin iarbă?
Ea râdea, îi arăta pantofii udați de rouă.
— Vii din grădină, vii din grădină! repeta el încântat. Știam eu. Când ai intrat păreai o floare uriașă... Mi-aduci toată grădina în rochia ta.
O ținea lângă el, mirosind-o ca pe un buchet. Ea se întorcea uneori cu mărăcini, cu frunze, cu crâmpeie de uscături agățate de haine. Atunci, el lua toate aceste lucruri și le-ascundea sub pernă, ca pe niște moaște. Într-o zi, ea-i aduse un mănunchi de roze. Fu atât de mișcat, că începu să plângă. Sărută florile, se culcă cu ele în brațe. Dar când se veștejiră fu atât de mâhnit, încât o opri pe Albine să mai culeagă altele.
O prefera pe ea, la fel de fragedă, la fel de înmiresmată; și ea nu se veștejea, își păstra mereu parfumul mâinilor, părului și obrajilor.
No comments:
Post a Comment