Louis Aragon
Aurélien
traducere de Em. Serghie
Univers, București, 1972, pp. 31-32
— Ah, domnule Leurtillois, îmi face atâta plăcere să te văd aici încât cu adevărat voi fi fost nebună... ori distrată pentru ca să nu-ți fi cerut mai din vreme să vii la mine... A adus un buchet de violete!
I-l luă repede, de cum el se ridica după sărutul mâinii care îi lăsa pe buze impresia inelelor apăsate cu tărie, și ea îl ținea ca pe un lucru foarte prețios, foarte rar, de nimeni văzut. În fața ei, ca pentru a nu-l pierde din vedere, cu bărbia întinsă spre un obiect alb pe care ea îl trase din umbră, de dincolo de lămpi. Și zice:
— Ce drăguț este, ei!
Aurélien se întrebă dacă era vorba într-adevăr despre buchet, și se cam miră, ca și de poza teatrală în care ea se întoarse de la oala de flori până la el. Îl pofti să se așeze alături de dânsa, pe-o canapeluță joasă, unde se aflau totodată față în față și unul lângă altul. El percepu parfumul său și ea băgă de seamă:
— Să nu mă întrebi ce nume are parfumul meu! intonă ea mai tare. Ar urma să începem prietenia noastră cu un refuz din partea mea, și-ar fi semn rău! Parfumul unei femei este secretul său. Să-l dezvălui înseamnă să te dezbraci în fața oricui...
Și ea păru să-și fi dat seama cât de nepoliticoase fuseseră aceste vorbe și puse mâna pe mâna lui Aurélien. El simți încă o dată inelele acesteia: „Dumneata nu ești oricine...”
No comments:
Post a Comment