PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

AMINTIRI CU IZ DE CHANEL NO 5

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

Începuturile de an nu sunt doar prilej de a face proiecte de viitor, ci și pentru rememorări. Mesele de familie și întâlnirile amânate și iar amânate se finalizează cu invariabilele amintiri scoase de prin cotloanele memoriei celor prezenți. De la an la an aceste amintiri capătă nuanțe diferite, își pierd din asperități, capătă semnificații noi, iar cei care le evocă devin mai blânzi, își pierd spiritul critic atunci când își aduc aminte de momente cu adevărat importante.

Memoria umană este infidelă, subiectivă, dar cu toate acestea, fără ea, nu ne putem descurca, facem apel la memoriile oamenilor de lângă noi, dragi sau mai puțin dragi pentru a recompune trecutul. Sondăm propria memorie când avem nevoie de detalii semnificative, când vrem să ne aducem aminte de unde îl știm pe cutare sau cum l-am cunoscut pe celălalt. Căutăm în propria noastră memorie refugiu, când prezentul este copleșitor, și motive de speranță, când efectiv avem impresia că durerea ne doboară. Spațiul acesta atât de lax, cu limite care se pierd în spațiul propriei noastre personalități – memoria –, devine locul perfect de unde poți începe reconstrucția a ceea ce reprezinți pentru ceilalți. Umanitatea este un atribut cu o mulțime de componente, niciuna perfectă și statică, iar dacă individului îi lipsește abilitatea de a șlefui continuu la aceste piese, atunci se ivesc toate relele din cutia Pandorei.

Finalul de an pandemic și debutul lui 2021 ne-au adus o mulțime de vești despre trecerea într-o altă dimensiune a foarte multor dintre cei pe care i-am iubit, i-am cunoscut, oameni importanți pentru noi, care au avut contribuții esențiale în formarea personalităților. Oameni care n-au murit din cauza coronavirusului, ci pentru că ori n-au mai primit îngrijirea medicală necesară, ori pentru că depresia și frica întreținută constant de instituțiile statului și de mass-media și-au făcut treaba. Să ucizi speranțele oamenilor e cu adevărat crimă împotriva umanității, dar încă mai sper că rinocerizarea nu s-a instalat definitiv. M-am întristat la fiecare veste nefastă, m-am adâncit în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, cu speranța că amintirile sunt veșnice, cu condiția să le transmitem mai departe, să povestim! Așa mi-am readus aminte de cât de puternică este povestea, miezul ei arhetipal n-are moarte!

Am început mai multe cărți în această perioadă; pe una dintre ele am abandonat-o după mai bine de 100 de pagini lecturate, pe altele le-am dus la bun sfârșit. Despre cartea care mi-a pus răbdarea la încercare n-are rost să vorbesc, e trist să vezi construcții narative sterile, descrieri lipsite de sens, care împiedică relevarea esenței; să citești 100 de pagini dintr-un roman care se vrea istoric (cu tente de policier) și să nu ajungi încă la acțiune e cu adevărat o contraperformanță. Ca să fie lucrurile și mai complicate, încă de la primele pagini mi-am dat seama că autorul are o întreagă bibliotecă citită, dar că pentru că a fi scriitor îți mai trebuie ceva, cu adevărat esențial. N-am intrat nicicum în atmosfera locului, m-am împiedicat de tot felul de detalii care au dat senzația că în fața mea crește un munte steril.

Mi-a salvat începutul de an livresc o altă carte, un roman scris la patru mâini. Nu-mi aduc aminte dacă am mai citit vreodată un roman cu două autoare, dar știu sigur că Perna cu fluturi are toate ingredientele unei cuceriri ad-hoc. Am citit-o subiectiv, deci fără să-mi propun să scriu despre ea și m-am trezit plimbată prin propria mea memorie, ghidată de diferitele borne lăsate în diferite locuri ale cărții. Mi-am regăsit diferite amintiri, care eram convinsă că s-au pierdut în veșnicie, una dintre ele fiind cea legată de Chanel No 5. Țin ținte că, prima oară după 1989, am găsit într-o consignație o sticlă de parfum mică, albastră în care am înțeles că ar fi fost celebrul parfum. Costa destul de mult pentru cât conținut avea (astăzi mă gândesc că era un soi de mostră sau de suvenir vândut de francezi pe la diferitele boutique-uri destinate străinilor), dar am cumpărat-o mai mult din curiozitate. Am ajuns acasă și m-am grăbit să miros parfumul! Nimic! Nicio notă care să mă impresioneze, nici cele de vârf, dar nici cele de bază! Un parfum comun, care n-avea nicio urmă de istorie în el și cu atât mai puțin ceva explicabil cu privire la succesul de-a lungul anilor. Mi-aduc aminte și acum dezamăgirea, la fel cum mi-aduc aminte că mi-am zis în gând că-s o ciudată, că habar n-am eu ce e cu parfumurile. Sticla am păstrat-o mult timp prin șifoniere, ca un fel de semn al dezamăgirii totale. Atunci mi-am dat seama că nu e de mine să merg la pomul lăudat, că scepticismul mă salvează de penibil și că nu voi putea niciodată să mă las purtată de val.

De ce mi-am adus aminte de Chanel No 5? Pentru că, în evocarea Claudiei, una dintre cele două personaje principale ale romanului Perna cu fluturi, celebrul parfum poartă aceleași dezamăgiri de natură olfactivă ca ale mele.

Am făcut un duș cu șamponul şi gelul Mariei, nu mi-am mai răscolit geanta după ale mele. I-aș fi folosit şi parfumul, de nu i-ar fi rămas fidelă dragului ei Chanel No 5, care însă nu mai păstrează nimic din prospețimea originalului. Pesemne că Mariei i se atrofiase simțul olfactiv, fiindcă, după ce producătorii celebrului parfum, în goana nebună după rentabilizare, au înlocuit câteva esențe naturale cu unele sintetice, a mai venit şi Uniunea Europeană să interzică trei ingrediente, pe motivul că sunt alergene. Din parfumul lui Coco a mai rămas doar un iz de vechitură etilisto-elitistă, o confirmare a zicerii „nimic nu mai e cum a fost”. Nimic. Nici eu! Spre deosebire de ieri, azi am o soră şi sunt copilul găștii lui Ciombe. Mi-am amintit: a fost una dintre bandele care au terorizat orașul în anii șaizeci-șaptezeci. O adunătură de derbedei băgați până-n gât în tâlhării, trafic de carne vie şi valută. Se bucurau, se spunea, de protecția discretă a Miliției şi Securității, ai căror informatori ar fi fost. Faima găștii a supraviețuit în oraș până prin anii optzeci. Mâna neagră a „serviciilor”. Nu m-aș mira să aflu că, după optzeci şi nouă, Ciombe a ajuns senator. Nu-i știu decât porecla şi tristul renume, dar nu vreau să aflu mai mult. În niciun caz azi. Pentru azi, mi-am propus o dimineață perfectă.

[...]

De fapt, am cu marea aceeași relație pe care-o am cu depresia. Nu a fost un singur episod, cel sever, de după moartea lui Victor. În studenție am încercat să mă sinucid. Am înghițit aproape un flacon de somnifere, după care m-a cuprins spaima şi am sunat la „Salvare”. M-am autodenunțat. Am ajuns la Urgențe trăsnind a Chanel No 5 (varianta originală!), cu speranța că parfumul îmi va acoperi mirosul de vomă. După spălăturile cu cărbune şi-o perfuzie, am fost ca nouă. (Ca după fiecare episod depresiv.) Un bătrân cu față de drojdier m-a oprit la externare. „De ce-ai vrut să mori, duduie? Ai trăit chiar totul? Ai dormit vreodată beată, în șanț? Ai cerșit vreodată o bucată de pâine? Ori măcar o țigară? Ai în față o mulțime de posibilități. Epuizează-le pe toate mai întâi! Apoi, n-ai decât să-ți iei viața. Cred că mai ești şi fată mare, nu?” (Eram.) De-atunci, mi-am dorit când şi când să fiu homeless, să dorm beată într-un șanț, cu mințile rătăcite, să mă afund în promiscuitate. „Gânduri precare”, mi-ar spune Silviu, cu unul dintre gesturile lui de lehamite, menite parcă să-l separe definitiv de orice formă de precaritate.

Un val s-a izbit cu atâta forță de stabilopod, încât m-a stropit toată. Cineva mă privește insistent.

— Doina Popescu & Daniela Ulieriu, Perna cu fluturi, Paralela 45, 2020

 

Săptămâna viitoare, despre mirosuri urbane și despre memoria străzii. 😊

Parfumul în imagini

 

Sursa imaginii:

Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, Iași, 2014

 

Cum miros grecii

Imaginea „cuvintelor călătoare” lansată de Al. Graur în dicționarul său din 1978 ne-a îndemnat să pornim într-o călătorie pe urmele mirosului, analizând terminologia olfactivă de bază din greaca modernă, în raportul ei direct cu limba română. Analiza lingvistică este urmată de o ilustrare literară a temelor puse în joc de olfacție preluată din romanul Martor mi-e Dumnezeu de Makis Tsitas (Editura Art, 2019).

un articol de Claudiu Sfirschi-Lăudat

Cum miros grecii? Ei bine, la fel ca toată lumea. Sau ceva mai bine decât ceilalți, dacă e să urmărim vocabularul grecesc asociat mirosului și parfumului, ce reflectă îndelungata tradiție a Greciei în privința utilizării și producerii produselor parfumate. Și întrucât vocabularul unei limbi este cea mai bună oglindire a înțelegerii și a conceptualizării unei experiențe de viață, precum și a practicilor și a mentalității subîntinse limbajului, atunci examinarea cuvintelor din sfera semantică a mirosului ne promite o călătorie plină de învățăminte prin cultura unui popor care, pe lângă practicile și produsele sale, ne-a transmis nouă, românilor, un vocabular pe care îl folosim și azi, fără a fi conștienți de adânca istorie din spatele lui.

Funcție umană nedreptățită, în ultimele sute de ani, din punct de vedere filosofic, artistic sau social, mirosul deținea, la începuturile civilizației europene, un loc de seamă în rândul simțurilor. Simț direct, emoțional, neconceptualizat, el era – și încă mai este (de pildă, practica tămâierii în slujbele ortodoxe) – cel mai nimerit intermediar între om și divinitate. Ofrandele aromate și întrebuințarea uleiurilor parfumate în ritualurile sacre o dovedesc cu prisosință, iar atestările se regăsesc din belșug în textele scrise, începând cu eposurile homerice. Importanța mirosului este dovedită, de altfel, de miturile Greciei antice, studiate de Marcel Detienne în Grădinile lui Adonis. Mitologia aromatelor în Grecia și Dionysos și Pantera parfumată – ambele, apărute în traducere românească la Editura Symposion –, două cărți care au stârnit interesul pentru studierea și revalorizarea simțurilor și, în special, a mirosului și a parfumului, precum și a imaginarului creat în jurul acestora.

În ciuda preeminenței sale religioase și mitologice, mirosul a fost desconsiderat de filosofii antici, care l-au clasificat drept un simț minor, nefilosofic, mizând mai curând pe potențialul cognitiv al văzului. Dacă, la Homer și Hesiod, ofranda aromată se ridica în ceruri sau invita zeii printre oameni, reprezentând o cale directă de acces la divinitate, Platon pune accentul pe văz în apropierea de aceasta și de Ideile ce fundamentează ontologic și metafizic realitatea vizibilă. Nici Aristotel nu este mai generos cu mirosul, iar această poziție a fost îndeajuns ca tradiția europeană întemeiată de cei doi filosofi să pună la index mirosul și parfumurile. Asocierea pe care o face creștinismul între miros și carnal reduce la tăcere un simț care ne păstra cel mai aproape de natură, cu toate riscurile – morale, în primul rând – ce decurgeau de aici, deși este păstrată o ambivalență valorică, de vreme ce, pe de o parte, parfumul este repudiat drept un lux al corpului, dar, pe de alta, nasul participă la liturghie, inhalând tămâia.

Dar departe de mine gândul de a face o istorie exhaustivă a avatarurilor mirosului în cultura europeană. Mai fascinant mi se pare să urmărim firul ce unește două istorii, două civilizații – cea antică și cea modernă grecească – între care există mai multe deosebiri decât asemănări. Dar și când există asemănări, atunci lucrurile capătă o relevanță și mai mare. Iar aici avem în vedere supraviețuirea unor cuvinte și sensuri care spun o poveste pe înțelesul moștenitorilor europeni ai culturii grecești.

Înainte de a trece la prezentarea terminologiei olfactive de bază, aș vrea să subliniez că și în cazul limbii grecești ne întâmpină aceeași tăcere ce s-a așternut și în alte limbi europene peste simțul mirosului. Nici în greacă nu există, așa cum nu există nici în engleză, franceză sau română, o clasificare a mirosurilor și nici odoronime, adică un lexic coerent și consecvent al acestora. Cu alte cuvinte, mirosurile nu au nume, așa cum au, de pildă, sunetele sau culorile. Date fiind complexitatea și subiectivitatea lor, mirosurile sunt inefabile sau, în cel mai bun caz, pot fi aproximate prin trimitere la sursa lor. Criteriile de discriminare a mirosului sunt subiective, cum spuneam, ele înscriindu-se în spectrul descris de cele două extreme emoționale și igienice: agreabil-dezagreabil, mireasmă-putoare, curat-murdar. Greaca modernă confirmă acest cadru general, întâlnit și în restul limbilor europene.

— continuarea, în numărul 16/ 2020 al Revistei de Antropologie Urbană.

Mateiu I. Caragiale

 #Antologie 

 

Despuiat după baie, el își vărsase peste tot trupul un spirt de garoafă albă, foarte tare, care se zvânta repede, răcorindu-l de-l apucase dârdâiala și înconjurându-l într-un nor ghețos, îmbătător de dulce. Se știe că nimic nu e mai bun aducător aminte ca mirosul; niciodată pe calea văzului, sau pe a auzului, nu se pot chema din trecut icoane așa de mișcătoare, de duioase și de pline de fermec ca acele înviate de o cât de slabă aromă, de o undă cât de ușoară de parfum. Garoafa albă era floarea Domniței Smaranda, pentru ea la miazăzi, într-un colț de rai, se secerau nemeți de flori zăpezii, ale căror miresme stoarse și pecetluite între gingași pereți de cleștar-filaliu, slujeau să îmbălsămeze tot ce înconjura sau putea atinge sălbatica ei frumusețe. Și atât de trainică rămăsese, după atâția ani, legătura între aristocratica mireasmă și amintirea încântătoare a moartei, încât odată nu destupa Mihnea neprețuita sticlă, ce robea limpedele spirt gălbui, fără a nu încerca puterea ascunsă a vrajei. În seara aceea chiar, intrând în culă, unde pogora noaptea, i se năzări că mișcă perdelele din fund și că o vede trecând bălaie, în veșminte negre, prin umbră. Dar iute se dezmetici; era învățat cu această nălucire; ea îi stăpânea și viața, și visele, precum odinioară, îi făcuse din vis viață și din viață un vis.

— Mateiu I. Caragiale, Negru și aur
(în Opere, ediţie, studiu introductiv, note, variante şi comentarii de Barbu Cioculescu, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2018, p. 208)

Andrei Oișteanu ✎ „Narcotice în cultura română”

 #Antologie 

 

...regina Maria a României se abandona din tinereţe narcozei provocate de mirosul de crini. În 1912, ea a debutat literar publicând în engleză volumul The Lily of Life (ediţia românească: Crinul vieţii, Socec, Bucureşti, 1913). Regina se înconjura peste tot de mari buchete de crini, florile ei preferate – în saloane, în dormitor, în grădinile palatelor. În grădina dinspre malul Mării Negre a Palatului de la Balcic, de exemplu, exista la loc de cinste „Aleea cu crini regali”. Flori de crini sunt reprezentate în lucrarea majolică de pe peretele Fântânii de argint, în frescele capelei Stella Maris, precum şi în tablourile pictate de ea. Sunt tablouri reprezentând mai ales crini şi maci, care au fost expuse la expoziţiile Societăţii Tinerimea Artistică, iar azi sunt păstrate la Palatul Pelişor de la Sinaia.

Regina Maria a fost percepută ca fiind oarecum dependentă de mirosul florilor. „Balcicul avea să devină locul de refugiu favorit al Mariei – scrie Hannah Pakula despre cea pe care a numit‐o «ultima romantică» –, unde ea putea da frâu liber pasiunii sale pentru crini şi trandafiri, nemţişori şi nalbe de grădină… Petrecea acolo cât mai mult timp în lunile călduroase, sosind la timp pentru a vedea înflorind primele flori de primăvară şi întorcându‐se să mai vadă ultimii trandafiri de toamnă. Maria plantase şi înainte grădini, dar nici una într‐o climă atât de temperată; ea întâmpina cu uimire fiecare nouă paradă florală şi era necăjită dacă îndatoririle publice o reţineau în oraş în plin sezon al florilor” (558, p. 135). Regina a murit în 1938, având în pregătire „o carte despre flori”.

— Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, Iași, 2014, pp. 220-221

 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

PARFUMUL PRIETENIEI

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

 Parfumul prieteniei e unic, irepetabil
și se conservă mai bine decât alte parfumuri. 

Întâmplarea face ca în preajma sărbătorilor de iarnă – înainte și după 1 ianuarie – să primesc câteva telefoane de la foști colegi sau vechi prieteni. Prilej să stăm de vorbă mult, uneori cu orele. Cine mă cunoaște știe că nu prea vorbesc la telefon, prefer oricând o întâlnire face to face, iar telefonul și orice altă comunicare care exclude întâlnirea de facto sunt doar pentru comunicările de tip profesional, de aceea dictează eficiența. Nu m-au obosit convorbirile, ci m-au făcut nostalgică, m-au scos dintr-un soi de conservare care mi-a dictat ritmul vieții din ultimii ani. Reflecțiile care s-au înșiruit ulterior, precum mărgele dintr-un joc de sticlă (da, da, Hesse, la el m-am gândit!), m-au ajutat să-mi clarific unele poziții, m-au ajutat să-mi limpezesc apele gândurilor și să mă scufund, fie și temporar, în universuri pe care le credeam pierdute definitiv.

Ne-am adus aminte de întâmplări haioase, am râs în cascade, am pomenit pe X sau pe Y tocmai pentru că făceau parte din eveniment, contribuiseră cu ceva la starea de bine. Ne-am adus aminte de diminețile cu arome de cafea, de ceaiurile preparate după anumite metode, de ritualuri pe care nu le-am abandonat ani de zile (pe unele dintre ele nici acum, doar că sunt puțin adaptate noilor condiții). Ne-am dat seama că avem istorii întregi comune, de care nu vrem și nu putem să ne dezicem, orice ar fi. Distanțele de sute (sau chiar mii) de kilometri care există astăzi fizic între noi nu șterg, nu estompează și, mai ales, nu edulcorează nicicum ceea ce am trăit atunci. Am pierdut părinți, ne-au murit cunoștințe comune, membri ai familiilor pe care-i cunoaștem, care ne erau și ne sunt foarte dragi, așa se face că ne-am adus aminte de ei ba când dansau de bucurie că au găsit o pungă de cafea bună pitită prin dulap, ba când ne-au primit cu mesele întinse și încărcate și tot așa.

 

Dragul meu Biță, cred că toate prieteniile tale – foste, actuale și viitoare, vechi și noi – se leagă de teatru. Firesc, pentru că fiecare părticică din viața ta se leagă de teatru. Nici prietenia noastră nu face excepție, deși, ca orice prietenie, are ceva excepțional în ea.
Faimos, poetul zicea că pentru un om este mai important să aibă un prieten decât un înger. Îmi place să înțeleg această sentență în sensul că fiecare om are îngerul său oricum, în vreme ce prietenia se dobândește. Nu e fală să ai un înger, căci ți l-a dat Dumnezeu. E fală să ai un prieten, căci pe acela tu ți l-ai făcut, tu l-ai îngrijit, tu l-ai iubit. Oamenii își pot face prieteni după modul în care își exercită înzestrările lor sufletești. Este, dacă vrei, ca în cazul actorilor. Mulți sunt dăruiți cu talent actoricesc, dar actori ajung doar cei care știu cum să exerseze acest talent. Ce folos că eu, în capul meu, am o mare intuiție despre cum ar trebui să-l joace un actor pe Hamlet (căci acesta este talentul, o mare și misterioasă capacitate de a intui), dacă nu am exercițiul exprimării exterioare, prin gest și voce, a intuiției mele?
— Sever Voinescu, Prietenie și teatru, în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

 

Am trăit vremurile când prietenia era fundamentală și căpăta sensuri profunde în momente-cheie ale vieții fiecăruia dintre noi. N-o să uit niciodată momentul în care un coleg de facultate, care e trecut în lumea umbrelor de ani buni –, mi-a returnat cursurile împreună cu o napolitană. Gest insignifiant pentru oricine altcineva, dar pentru mine de neprețuit, pentru că știam cât de greu o duce din punct de vedere financiar și ce sacrificii a făcut ca să-și ia toate examenele cu note maxime (cursurile mi le-a cerut pentru că eram printre foarte puținii care reușeau să scrie foarte, foarte repede și să noteze aproape toate observațiile profesorilor). Am urcat munți, am făcut chefuri cu muzici selecte și bancuri spuse la foc continuu, am fumat trabucuri, pipe și țigări fine la aniversări, tocmai pentru că n-o făceam în mod curent, am chibițat la meciurile Naționalei feminine de handbal, ne-am adunat la catafalcurile celor dragi și am mers la cumpărat canapele și birouri. Despre asta este prietenia și despre încă multe altele.

 

Relația dintre scriitură și acțiune e asemănătoare cu prietenia: construim o poveste compusă din mici momente care au semnificații diferite pentru cel care face, cel care scrie, cel care vede și cel care citește. Aceste momente fac parte din viață.
Oare acțiunile mele ca actriță au vreun sens? Am lucrat de curând pe un poem e Jorge Luis Borges, care spune: „La aproape trei sute de metri de piramide mă aplec, iau un pumn de pământ, îl las să cadă în tăcere ceva mai încolo și șoptesc: acum, eu modific Sahara”. Nu mă întreb dacă mica schimbare pe care o provoc cu acțiunile mele va fi utilă. E doar ceea ce trebuie să fac. Astfel că îi ofer lui George ultima parte din cartea mea Pietre de apă, pentru că și amintirile scurtelor momente petrecute cu prietenii ne ajută să modificăm Sahara, pumn cu pumn de pământ.
— Julia Varley, Un pumn de nisip în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

Ieri m-am trezit că-l întreb brusc pe unul dintre prietenii ăștia vechi, aflat la sute de kilometri de București, ce cafea bea. Facem schimb de mărci și aflu că m-am boierit. Adevărul e că da, m-am boierit! 😉 Nu mai beau orice cafea, și nici în cantitățile „industriale” de pe vremuri, ceea ce mă face să fiu foarte atentă când îmi cumpăr un pachet de cafea. Nu cumpăr la recomandarea nu știu cui, nu mă interesează ce circulă pe rețelele sociale, tocmai pentru că adicția e veche și internalizată profund. Cu ceaiurile e altă poveste, aici am parte de câteva recomandări venite din partea unor cunoscători, degustători cu state vechi, unde mai pui că același prieten are încă samovarul la care preparam pe vremuri ceaiuri numai bune de băut când afară erau geruri de zeci de grade sub zero. Iernile acelea nu se mai întorc, dar aburul ceaiului fierbinte încă plutește în amintirile noastre (comune sau individuale, nici nu mai contează).

 

Muntele Vrăjit lui George Banu, cu infinită prietenie   E irepetabil cum aripa păsării scrie cerul, trunchiuri de copac cu ecou circular, răbdarea mantalei, revolta scânteii, zborul planat al patului în flăcări, pletele Ofeliei plutind deasupra apelor –  Sărutăm obiectele dispărute, parcul de mesteceni al picioarelor albe, tufele de liliac ale mânuțelor fine, poarta văzului prin care trecem cu țeasta feliată în două, glasul unui clopot purpuriu ne sparge pieptul –  Nu ne ispiti cu eternitate infernală, Mephistophilis, lauri ofilite îți cad din creștet, strângi în pumnii tăi doar norii șifonați și apa timpului tău nu ne spală de spirit: vom urca în cea de-a treia zi pe Muntele Vrăjit. — Gábor Tompa, în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

 

Înainte de Crăciun (dacă nu mă înșel, pe la final de noiembrie, început de decembrie) mi-am luat primul volum din Secolul 21. George Banu contemporanul nostru. În primele zile din 2021, mi l-am luat pe cel de-al doilea. Volume pe care le citesc haotic, în funcție de numele celor care au contribuit la cele două apariții editoriale (pe mulți dintre ei îi cunosc personal, pe alții îi citesc/ urmăresc de ani de zile). Da, George Banu are vocația prieteniei, o știam de multă vreme, de pe când i-am citit trilogia dedicată Casei cu daruri. Am citit poeziile, evocările, scrisorile sau eseurile și s-a recompus din frânturi un portret aproape identic cu cel pe care-l proiectasem eu în mintea mea. Tușele din care s-a compus în timp portretul lui George Banu au căpătat pe această cale nuanțe de profunzime, culori enigmatice sau sonorități profunde. Am căutat să prind gustul prieteniei și mi-am dat seama că acesta diferă de la prieten la prieten, ceea ce mi se pare a fi nota de firesc și autenticitate imprimată de George Banu. Pentru el, prieteniile nu sunt identice, nu se construiesc pe un calapod unic, ci sunt croite asemenea rolurilor, în funcție de cum le sunt personalitățile, nevoile și „contribuțiile”. Ce au în comun aceste prietenii, în afară de catalizatorul unic, George Banu? Teatrul este ceea ce-i unește pe toți, dragostea pentru scândura scenei, pentru Cehov, Shakespeare et comp., nevoia de a fura din energiile actorilor și de a-și completa universul interior cu formele manifeste ale artei teatrale.

Parfumul prieteniei e unic, irepetabil și se conservă mai bine decât alte parfumuri. După cum vedeți, diferă intensitatea, se schimbă valoarea intrinsecă de la an la an, se adaugă note de bază și se înlocuiesc notele de vârf. Dar, pe fond, parfumul prieteniei e același și cel mai căutat dintre toate.

Olfacționar

— citește întregul pasaj din Huysmans aici.