Articol publicat în numărul 1195 al revistei Observator cultural.
Când vine vorba despre mirosuri – de parfumuri nici nu mai pomenim –, filosofii par să fi fost (și să fie chiar și azi) cu nasul pe sus, confirmând parcă observațiile despre simțul olfactiv pe care Freud le-a îngropat într-o notă din Disconfort în cultură (1930): odată ridicat pe două picioare, omul își reneagă (refulează) animalitatea, privind spre cerul înstelat de deasupra lui. Refuzarea animalicului și a instinctivului, corelate definitoriu mirosului, este înțeleasă astfel drept o condiție necesară a procesului civilizator, al cărui organ de simț privilegiat rămâne văzul.
Dacă este să le căutăm nod în papură filosofilor și să dăm vina pe cineva, atunci capul răutăților îndreptate împotriva mirosului este Platon, care, cu ochii după Idei, pune la index simțurile și plăcerile lor. Desfătările pe care le prilejuiește mirosul sunt, pentru filosoful grec, mai puțin pure și, deci, mai puțin divine, implicând un amestec variabil, dar constant, de suferințe. Ele există întotdeauna în raport cu altceva, sunt, deci, relative și tributare unui hedonism care le exclude din sfera frumosului. Căci „frumosul este acea parte a desfătării legată de auz și de văz”, spune Socrate, care, deși se știe că avea un nas cârn, nu tocmai arătos, se laudă în Banchetul lui Xenofon cu un nas frumos și fin.
Blamul simțului mirosului traversează istoria filosofiei, unul dintre celebrii lui detractori fiind Kant, care, acuzându-l de subiectivitate și de lipsă de urbanitate, îl exclude din câmpul esteticii. Nici măcar Nietzsche, mai apoi, în ciuda aprecierii fineții nasului și a importanței flerului, nu reușește să-l aducă pe culmi estetice. Chiar și aici, nasul este un instrument fin de depistate a urâciunii, a găunoșeniei, a falsului și a putreziciunii unor sisteme de gândire, nefiind capabil să asigure un temei pentru ceva pozitiv și frumos.
Blestemul și nenorocul par să se țină scai de simțul mirosului până în zilele noastre. Doi esteticieni importanți ai secolului al XX-lea – Henri Delacroix (Psychologie de l’art) și Monroe C. Beardsley (Aesthetics. Problems in the Philosophy of Criticism) – preiau acuzele lui Platon, negând capacitatea mirosului de a produce opere estetice, în lipsa unei ordini, armonii și obiectivități specifice formei. „Nici mirosul și nici gustul nu se pretează la formarea de ansambluri solide și durabile ca melodia sau ca forma”, spune primul filosof, iar al doilea continuă: „Nu pare să existe suficientă ordine în aceste câmpuri senzoriale [olfactive – n.n] pentru a construi obiecte estetice care să aibă echilibru, climax, desfășurare sau un tipar”.
Apologia mirosului ca sursă a unor plăceri pure și estetice vine însă din altă parte. Poate că sistemele filosofice sunt prea rigide pentru a face loc fluidității, subiectivității și dinamismului pe care le implică o creație olfactivă – și ne gândim aici în special la parfumuri. Literatura – mai cu seamă poezia – este unul dintre dispozitivele cele mai adaptate transcrierii naturii mirosului, subliniind totodată o caracteristică a acestuia prea adesea uitată de filosofi: strânsa lui legătură cu temporalitatea și memoria. Aici este suficient să amintim scriitori precum Baudelaire, Zola, Proust, Tom Robbins, Patrick Süskind sau Percy Kemp, care, deși nu teoretizează statutul estetic al mirosului, îl utilizează ca ingredient de bază al efectului estetic al operei lor. Printre aceștia, un loc de seamă îl ocupă Huysmans, al cărui personaj decadent des Esseintes studiază istoria, gramatica și sintaxa parfumurilor, în încercarea de a decoda „idiomul fluidelor”: „Puțin câte puțin, tainele acestei arte, cea mai neglijată dintre toate, s-au lăsat pătrunse de des Esseintes, care descifra acum acel limbaj variat, tot atât de sugestiv ca cel al literaturii, acel stil de o nemaipomenită conciziune, sub aparența sa unduitoare și vagă” (În răspăr, traducere de Raul Joil, Minerva, București, 1974).
O altă apologie a mirosului și a esteticii sale vine chiar din partea unor parfumieri precum Edmond Roudnitska sau Jean-Claude Ellena. Primul dintre ei se remarcă printr-o abordare teoretică riguroasă, transpusă într-un volum cu titlu elocvent, rezultat a aproape patruzeci de ani de cercetare: L’Esthétique en question (1979). Pledând pentru titlul de „compozitor de parfumuri” și refuzându-l pe acela de „nas” (nez), Roudnitska subliniază natura pur intelectuală a compoziției olfactive, pe care o apropie de cea muzicală. Parfumul nu este un amestec de materiale (ingrediente), ci este o formă olfactivă, transcrisă într-o formulă, asemenea unei partituri muzicale, la elaborarea căreia contribuie în mod direct materia olfactivă înțeleasă ca sumă de imagini ale mirosurilor, și mai puțin materialele ca atare. Compozitorul de parfumuri nu lucrează cu senzații, ci cu imagini, idei și intuiții, armonizate, cu ajutorul unei tehnici dobândite de-a lungul anilor și al imaginației, într-o structură ideatică, ordonată. Mai amintim aici și că Roudnitska s-a luptat o viață întreagă pentru recunoașterea parfumurilor ca opere de artă și protejarea lor printr-o legiferare a drepturilor de autor cuvenite compozitorilor olfactivi (parfumierilor), ceea ce nici până astăzi nu s-a întâmplat, de unde și falsificarea sau clonarea neîngrădite de nimic.
Argumentele lui Roudnitska sunt reluate într-o lucrare recentă a lui Larry Shiner dedicată esteticii olfactive, Art Scents. Exploring the Aesthetics of Smell and the Olfactory Arts (Oxford University Press, New York, 2020), care studiază raportul delicat dintre trăsăturile tradiționale ale obiectului de artă, design-ul industrial și noile manifestări artistice care folosesc mirosul/ mirosurile ca materie și medium. Pentru că, da, astăzi asistăm la o proliferare a discursului olfactiv în artă, artiștii luând-o înaintea teoreticienilor și constrângându-i astfel pe aceștia să-și reevalueze setul de criterii și judecăți estetice.
La capătul acestei istorii zbuciumate, am putea afirma că există o estetică a mirosului? Dacă ținem seama de numeroasele manifestări artistice olfactive (instalații, performance-uri, teatru, operă sau compoziții muzicale olfactive), de apariția unor reviste de cronică olfactivă, cum este, de pildă, Nez. La Revue olfactive, de premiile acordate parfumurilor, de literatura pe care o îmbibă, am fi înclinați să spunem „da, tot ce se poate”. Dacă însă privim rafturile cu parfumuri produse pe bandă rulantă, clonate sau doar imitate, e posibil să strâmbăm din nas și să întoarcem privirea. Sau problema e doar în nasul consumatorului needucat?
No comments:
Post a Comment