(Nez)dusă la biserică

Un text de Silvia Andrei

Săptămâna trecută, am citit pe internet un interviu cu o actriță britanică; spre finalul interviului, actrița declara că asociază mirosul din biserici cu o stare de melancolie. Când am citit, gândurile mi-au fugit imediat la un fragment din Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu, în care Ivona, întoarsă brusc cu Muti din „vilegiatura” de la Sinaia, găsește toate oglinzile acoperite și simte în casă un miros nou, neobișnuit.

Pentru mine, mirosul de biserică înseamnă mirosul din bisericile și capelele ortodoxe de pe vremea copilăriei mele. Mărturisesc, nu știu cum mai miros bisericile acum, pentru că le evit. Vă povestesc, așadar, despre amintirea unui miros. Iar Gabriela Adameșteanu l-a descris excelent: „mirosea, într-adevăr, a ceva neobișnuit în hall și în toată casa: mirosea a flori amestecate, dar a prea multe feluri de flori, și a ceară, și a tămâie, ca-ntr-o biserică ortodoxă. Și a încă ceva, care îi făcea ușor greață”.

În amintirea mea, domină izul lumânărilor de ceară și al mirului, printre care se strecoară note de tămâie și busuioc și miasma florilor – mai ales garoafe – ce încep să se veștejească, toate înghesuite în aerul închis al unei clădiri cufundate mai mereu în semi-întuneric, în care oamenii vorbesc în șoaptă. Un miros uneori înăbușitor, care a devenit odios și repulsiv atunci când am asistat la prima slujbă de înmormântare; până și amintirea lui mă face să-mi țin respirația. Degeaba am încercat să schimb emoțiile pe care mi le evocă mirosul de biserică – tristețe, spaimă, groază, repulsie, rușine. Presupun că totul este amplificat de faptul că emoțiile sunt atât de puternice la vârsta copilăriei. Tristețea a venit odată cu șocul care m-a copleșit când m-am trezit lângă sicriul deschis în care se afla bunicul; a fost însoțită de dezgustul și groaza pe care mi le-au inspirat rămășițele pământești ale unui om iubit, primul cadavru pe care îl vedeam, la o vârstă la care nu procesasem conceptul de moarte. Spaima venise mai înainte – de când am început să mă tem că voi trage până-n vecii vecilor ponoasele pentru cele mai mici fapte și gânduri neconforme cu preceptele de bine și rău ale unei instituții distante. Rușinea s-a instalat și mai devreme, din clipa în care a fost cât p-aci să fiu excomunicată încă de la prima spovedanie, la frageda vârstă de șase-șapte ani, când am reușit să-i provoc o criză de nervi unui reprezentant al clerului. Deh, am fost precoce!

Bănuiesc că v-am făcut extrem de curioși. Vă întrebați, pesemne, ce grozăvii ar fi putut face o copilă de șase-șapte ani. Ei, bine… Totul mi s-a tras de la adevăr. Se apropia Paștele și, ca de obicei, mamaie insista să ne împărtășim. Fusesem informată că trebuia să mă spovedesc – vezi, Doamne, trecusem de vârsta la care copiii erau considerați inocenți. Mamaie mă instruise: trebuia să răspund sincer la toate întrebările adresate. Așa că eu, ascultătoare, m-am conformat. Am stat la coadă, apoi m-am trezit împinsă într-o încăpere de lângă altar, împreună cu alți copii din cartier. Preotul a început să ne chestioneze pe tema păcatelor groaznice ale vârstei. Cu metodă. Mai întâi, întrebări închise:

— Vorbești urât?

— Nu.

— Minți?

— Rareori.

— Asculți de părinți?

— Nu totdeauna.

— Te rogi seara?

— Uneori.

Până aici, m-am descurcat destul de bine. Dar au urmat întrebările deschise. Și aici am dat de bucluc.

— Ce rugăciuni știi?

Ei, vedeți voi… eu știam o singură rugăciune, învățată de la bunicul. Dar, atunci când folclorul religios se transmite urmașilor prin viu grai, se pot strecura erori. În cazul de față, memorasem versurile automat, fonetic. „Doamne, Doamne, Ceresc Tată”, începea rugăciunea. Vers pe care îl reținusem... un pic diferit: „Doamne, Doamne, cere state”. Mă întrebam adesea ce state cere Dumnezeu și de ce; presupuneam că își dorea ca oamenii din cât mai multe țări să creadă în El, dar nu încercasem să clarific acest aspect cu vreun adult din familie. Așa că am reprodus întocmai versul și în fața preotului. Care și-a ieșit din țâțâni, dar s-a redresat rapid și mi-a dat șansa să-mi răscumpăr păcatul spunând „Tatăl Nostru”. Problema e că, deși nu ratam nicio ocazie să impresionez pe oricine – rude, prieteni, necunoscuți, nu conta – recitând cu patos și intonație „El Zorab”, până la vârsta aia nu învățasem rugăciunea de bază a creștinismului. Ceea ce am mărturisit prompt. Nu-mi aduc bine aminte, dar cred că greu-încercatul preot deja se învinețise la față, și, pesemne dornic să nu mai vadă dinaintea ochilor o asemenea copilă netrebnică, m-a pus să mă închin. Moment în care, fâstâcindu-mă toată – căci începusem să-mi dau seama că „părintele” nu era mulțumit, deși spusesem adevărul –, am încheiat apoteotic spovedania, făcându-mi invers semnul crucii. Asta i-a pus capac omului. Nu știu ce a strigat, dar a strigat. Apoi a dat la o parte draperia anexei de lângă altar și m-a dat afară din biserică, spre marea rușine a bunică-mii. Închipuiți-vă, să fii dezonorată în fața întregii parohii de propria nepoată, crescută cu atâta dragoste și grijă!

Ca adult, realizez că mirosul care-mi stăruie în amintire se potrivește de minune cu viziunea din copilărie asupra bisericii și religiei – o viziune mai degrabă medievală, un amestec de superstiții, gândire magică, povești cu strigoi și filme de groază. Și atunci poate că articolul de față s-ar fi potrivit mai bine cu Haloweenul, nu cu Paștele. Dar e un exercițiu de expunere care mi-a dat ocazia să privesc în față emoții neplăcute și persistente. Probabil că mirosul ăsta va bântui mereu o parte din amintirile mele, dar îi pot face față. Nu mai sunt copil.

❋ ❋ ❋

✎ Închei, ca de obicei, cu câteva parfumuri „la temă”. Deși mă așteptam să găsesc o mulțime de parfumuri cu note de tămâie, am descoperit că există un parfum cu note precum anteriul și agheasma!

https://www.fragrantica.com/perfume/Toskovat/Anarchist-A-78326.html