Despre Bazarul unui poet (ediție integrală) de H.C. Andersen, volum în pregătire la Editura Humanitas
un text de Grete Tartler
În curs de apariție la editura Humanitas (noiembrie 2021), ediția integrală a Bazarului unui poet de H.C. Andersen (traducere din daneză de Grete Tartler și Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann) prezintă amintirile celebrului povestitor din călătoria sa prin Europa, în 1841. Străbătând Germania, Italia, Grecia, Turcia și atingând, prin călătoria cu vaporul, țările dunărene, inclusiv Dobrogea, pe atunci sub stăpânire otomană, și Valahia, autorul a poposit deseori prin porturi, de la Constanța la Orșova, unde a stat mai multe zile în carantină. A bătut cu piciorul tot ce s-a putut din țărmurile Dunării până la Viena, adunând impresii pe care le-a transformat uneori în crâmpeie de ficțiuni, iar alteori le-a redat ca atare, cu un neașteptat realism jurnalistic.
Întrucât subiectul acestui text este expresia olfactivă anderseniană, mă voi referi doar pe scurt la câteva amprente pe care diferitele mirosuri întâlnite le-au lăsat asupra călătorului.
Călătoria, un buchet
Andersen repetă această metaforă și încheie întregul volum cu propoziția: „Prima clipă a sosirii acasă e chiar buchetul întregii călătorii”. Dorul de meleagurile daneze l-a însoțit tot drumul și a izbucnit cu atât mai puternic la întoarcere, cu cât, înaintând spre Nord, a fost întâmpinat de mireasma socului înflorit: „Într-acolo trebuie să ajung! ciripește rândunica, într-acolo mă mână dorul, de am plecat de lângă înaltul palmier şi platanul umbros! Tufa de soc are-o mireasmă atât de dulce; pe treptele ușii stă bunicuța, în raza caldă a soarelui şi se uită după vapoare”.
Metafora buchetului e însă folosită și într-un sens mai larg, de pildă incluzând muzica, „buchete de sunet, mireasma poeziei peste viața de zi cu zi”, de care s-a bucurat ascultându-l în Germania pe Liszt.
Teiul, mireasma libertății și a țărmurilor valahe
Pe lângă florile de soc, în buchetul amintirilor anderseniene au loc și cele de tei, pe care le asociază țărmurilor valahe, alături de adierea fânului proaspăt cosit. Iată cum se transfigurează, datorită miresmei de tei, carantina din Orșova (unde trebuiau să aștepte vaporenii venind din Orient, spre a nu răspândi ciuma,): „În curtea noastră se aflau doi tei parfumați; i-am îmbrățișat de atâtea ori, că până la urmă m-am trezit cățărându-mă pe-o cracă şi apoi pe următoarea. De acolo puteam zări peste zid o bună bucată de costișă, cu pădure şi ogor, iar între cele două – o casă țărănească de lemn, care-mi părea paradisul! Fiindcă acolo era libertate”.
Sudul, dominat de salcâmi, trandafiri, dafini, mirți și migdali înfloriți
La Roma, călătorul e surprins de „tineri salcâmi parfumați” care „formează alei, una deasupra alteia, în zigzag”, în Campagna, duhoarea unui râu sulfuros e acoperită de aroma migdalilor înfloriți, frigul iernii e alungat de miresme: „Oricât de rea ar fi iarna la Roma, aduce totuși zile frumoase precum cele mai minunate zile de primăvară din Nord; ți se face chef să ieși la iarbă verde, care se găsește aici din plin! Trandafirii sunt în floare, gardurile vii de dafin își răspândesc parfumul; aveam multe locuri din care puteam alege să mergem la plimbare. Am hotărât să vizităm ruinele cetății imperiale. Se întind pe întreaga latură a unei coline în mijlocul orașului. Sunt acolo plantații de viță-de-vie, grădini, ruine şi case prăpădite, lanuri mănoase, dar şi pârloage unde măgarul roade câte un ciulin, iar caprele caută iarba ce seamănă cu mușchiul”. În ianuarie, iarna italiană e plină de „rezeda, micsandre şi trandafiri răspândesc care parfumul în straturi; în pomi strălucesc, printre frunzele întunecate, lămâi şi portocale!”, iar în februarie, de miresmele carnavalului: „De-a lungul străzii ploua cu confetti și flori, dar mai ales cu flori, pentru că luna februarie din acest an era plină de violete și anemone”.
Impresiile olfactive devin, primăvara, atât de puternice, încât Andersen își imaginează un ospăț al vechilor romani, unde mesenii, drept supremă încununare a plăcerilor, își ungeau unul altuia tălpile cu mosc.
Orient, miresme profane
La Smyrna povestitorul adulmecă „din unele dughene în valuri miresme de mosc şi de mirt; din altele, grămezi de fructe; cornul Pomonei n-ar fi fost mai darnic!”. Cafea și narghilea pe vapor, iar în bazarul din Constantinopol „totul miroase a bucate, pâine coaptă, bunătăți şi aburi care se ridică din coșurile şi cuptoarele caselor deschise, încât ți se pare că mergi drept prin bucătării şi prin brutării”. Cartierul egiptenilor, cu mărfuri din Misir, pare o mare spițerie pe două ulițe; toate mirodeniile Indiei şi Arabiei, ierburi de leac şi culori prețioase își amestecă aici aromele. Îndărătul tejghelei, un egiptean arămiu, cu talar lung, arată întocmai cum ni-i închipuim pe alchimiști”. Apoi ajungi între vânzători de parfumuri: „aici miroase a uleiuri de trandafir, se vând punguțe de mosc, tămâie şi coada-șoricelului”.
Însăși frumusețea e o mireasmă. În sprijinul acestei aserțiuni Andersen citează un poet clasic turc, despre portretul iubitei: „Când își zvântă pletele cu o pânză, miroase a mosc, iar când șterge lacrimile ochilor, perlele se rostogolesc; dacă pânza i-atinge bărbia, aceasta se umple de roze înmiresmate, iar dacă şi-o apasă pe gură, acesta-i un fruct din rai”.
Italia și Grecia: arome sacre
Andersen descrie cu entuziasm miresmele din bisericile catolice italiene și malteze: de Sărbătoarea Madonei „spațiile bisericii erau pline de miresme, cântările, muzica răsunau cu atâta voioșie, respirau bucurie, bucurie cum noi, cei din Nord, nu ne putem închipui”. Dar ele îi par uneori încă amestecate cu adieri profane: pe pardoseala presărată cu blazoane cavalerești a catedralei din Malta „cădelnița cu tămâie se legăna, iar maltezele îngenuncheate trăgeau cu ochiul de la cele cerești la drumeții pământeni; poate presimțeau că unul dintre ei le va cânta”. Câteodată mirosul de tămâie și de înghesuială nu este deloc atrăgător: „Puternicul fum de tămâie din biserică devenise apăsător, amestecat cu suflarea țăranilor mâncători de usturoi şi a cerșetorilor zdrențăroși şi murdari”.
Ce-i drept, Andersen călătorea acum a doua oară în Italia și parfumul noutății – căci noutatea e un parfum, cum el însuși o spune – mai dispăruse: „Am publicat altă dată descrieri ale Italiei care cred că respiră soarele şi frumusețea acestei țări. Acum, în schimb, multe din imaginile zugrăvite au umbre puternice; fiindcă astfel am revăzut eu Italia. Parfumul noutății dispăruse!”
În schimb, Grecia plină de dafini, mirți și caprifoi îi pare călătorului mai spiritualizată. Valurile de tămâie ieșind prin geamurile deschise ale bisericilor mai mici și mai modeste îi stârnesc lui Andersen viziuni profetice. De ziua libertății „am văzut ce putea fi Grecia”. „Bărbați şi femei, aveau în mână o creangă de mirt sau un buchet de micșunele”. Străzile puteau fi presărate cu trandafiri, dar grecii nu ezitau să se bucure și de flori neobișnuite: „În Grecia fuseseră introduși de curând cartofii, iar folosul lor era resimțit din plin; așadar, florile de cartof le păreau grecilor cele mai rare şi mai frumoase; şi de aceea reginei care venea de la Oldenburg i-a fost oferit un buchet de flori de cartof”.
Sacralitatea miresmelor simple îl va însoți pe călător până acasă: „În fața micuței biserici, ale cărei porți erau deschise, încât soarele strălucea pe candelele aprinse, se afla un mare dafin cu flori – atât de bogate şi de parfumate, că m-a cuprins fericirea. Unul dintre preoți, văzându-mi bucuria, a rupt o ramură şi mi-a oferit-o; acasă, în Danemarca, am împărțit laurii între bustul lui Thorvaldsen şi portretul lui Oehlenschläger”.
Mirosul călătoriei
Mirosul călătoriei nu poate fi totdeauna plăcut. Al trenului, cu vaporii săi – mirosul industrializării! – sau „duhoarea de seu” din „înghesuiala celor care voiau să obțină un loc”, al hanurilor murdare și pline de fum, al vecinilor de trăsură murdari. Un nobil italian era atât de jegos încât nimeni nu voia să stea alături de el: „Chiar și aerul proaspăt mi-a fost stricat de mirosul care ieșea din veșmintele nobilului.” „O companie neplăcută, aer împuțit, drumuri proaste și cai prăpădiți, totul se reunise pentru a transforma călătoria într-un pelerinaj de ispășire și penitență”.
Realismul și umorul se împletesc în asemenea descrieri, care nu sunt însă decât fugitive, fiind repede spălate de atmosfera poetică luminoasă care îl înconjoară pretutindeni pe călător, ca o amplă respirație:
„Marea părea o mireasmă albăstruie, un cer nemișcat şi fără stele sub noi; prin aerul străveziu se întindea atât de departe înaintea ochilor cum nu mai văzusem nicicând”.
