Miresme
Prietene, vreodată-ai respirat
Cu adâncă și aleasă desfătare,
Tămâia care arde în altare,
Sau moscul dintr-un scrin de mult uitat?
E farmecul cu care te îmbată
Aroma re-nviatului trecut;
E floarea ce-o culegi într-un sărut,
Sorbindu-i frăgezimea de-altădată.
– Din părul ei, pe umeri revărsat,
Jertfelnic de alcov, înmiresmat,
Se răspândea un aer de savană,
Iar frăgezimea trupului ei pur,
Înveșmântat în văl și în velur,
Plutea ca un ușor parfum de blană.
(traducere de Al. Hodoș, în Baudelaire, Les fleurs du mal/ Florile răului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968)
No comments:
Post a Comment