Doina Ruști este specialistă în simbologie, profesoară la Universitatea din București, scenaristă, fiind de asemenea implicată în diverse proiecte cinematografice. A scris dialogurile pentru Miracolul din Tekir (Premiul pentru cel mai bun film elvețian, Zürich, 2015) și a regizat Cristian (Short Film Corner, Cannes, 2015). Imaginea Doinei Ruști se completează prin cealaltă „față” a ei, aceea de scriitor de ficțiune, drept mărturie stând cele zece romane și cele cincizeci de povestiri scrise de ea. Amintim aici trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), precedată de alte două romane de succes, cu miză socială puternică: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca (2009). Alte cărți ale Doinei Ruști: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010). Traduse în numeroase limbi de circulație, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze și de recenzii laudative în numeroase publicații internaționale. A fost recompensată cu mai multe premii literare românești, printre care Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008, pentru Fantoma din moară) și Premiul „Ion Creangă” acordat de Academia Română (2009, pentru Lizoanca).
Mai multe informații despre Doina Ruști puteți găsi chiar pe site-ul ei: doinarusti.ro.
Să zicem că ați pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta v-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ați privilegia?
Mi-ar plăcea să aud mai bine. Cu celelalte stau mai bine.
Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Dacă ar fi să-i luați apărarea, ce le-ați spune?
Pentru mine, parfumurile desenează adevărata hartă a lumii, una anamorfotică, de la urma pe care o lasă pe stradă la cea pe care o sapă în suflet.
 |
 |
 |
V-ați putea defini drept un scriitor senzual sau mai degrabă intelectual?
Aceasta e o întrebare grea. Întotdeauna pornesc de la percepția imediată, mai cu seamă olfactivă sau vizuală, și de fiecare dată impresiile urcă hoțește scara, la mansardă, unde totul se schimbă, adeseori fără să-mi dau seama, fără să înțeleg pe deplin valoarea schimbărilor.
...chiar și când mă uit la filme mirosurile sugerate îmi intră în creier...
Cât loc ocupă olfactivul în viața dumneavoastră? Dar în literatura dumneavoastră?
Întotdeauna am avut o sensibilitate exagerată la mirosuri, în asemenea măsură încât chiar și când mă uit la filme mirosurile sugerate îmi intră în creier. Uneori, mi se face rău fizic de la mirosurile pe care îmi imaginez că le conține o imagine. Odată, am intrat într-un magazin de pe la Lahovari, era acolo pe vremuri o alimentară, adică un spațiu cu multe parfumuri, de la lămâile optimiste la scorțișoara frivolă ori la usturoiul pragmatic. Dar dincolo de toate se ridica un miros cunoscut, ceva familiar, care m-a făcut să tresar și instantaneu mi-am dat seama că sora mea trecuse pe-acolo. Bineînțeles, am verificat și s-a dovedit că intrase în magazin cu vreo câteva minute înainte de mine. Există multe astfel de întâmplări în viața mea, încât, dacă aș crede în metempsihoză, aș zice că am fost câine într-o viață anterioară. Parfumurile îmi povestesc pe larg, mă pun în contact cu multe istorii secrete.
Scriitori români au nasul fin?
Nu știu despre alții, al meu sigur este. Și mai știu că mulți fac caz de el.
...parfumul tăios al porțelanului spart...
Cum colorează mirosul impresiile celorlalte simțuri?
La mine, mirosul se află în directă legătură cu văzul. Văd ceva și simt imediat și parfumul ori îmi ajunge în nări un parfum și imediat îmi vine în minte și imaginea proximă, nu a sursei, ci a sugestiei, de pildă, după mirosurile din lift știu ce persoane au trecut pe-acolo, de la parfumuri de pe raftul de magazin, mă duc spre figuri pe care nu le cunosc, alcătuite doar pe baza informației olfactive. S-a vorbit mult despre capacitatea parfumurilor de-a trezi amintiri. În cazul meu, nu este doar așa, sunt multe alte imagini asociate metaforic ori colateral. Dacă, într-un film mut, văd o ceașcă spărgându-se pe asfalt, nu am niciodată în minte zgomotul acțiunii, ci mirosurile din jur, automat simt parfumul tăios al porțelanului spart.
Un miros al copilăriei care să se țină scai de dumneavoastră până azi?
Mirosul râului, de mâl și vegetație putrezită, de nisip înfierbântat de căldură, un anumit râu, pe malul căruia lumea muncește și transpiră, un miros de pietre proaspăt scoase din apă, de capete de broască strivite, de frunză aspră, căci pe malul râului din copilăria mea erau nesfârșite lanuri de cânepă, un miros amplu care alunecă spre sud, spre fluviu, spre lemnul putrezit al bărcilor de pescari, spre moțurile unei păduri în care lipanul și floarea pâinii dețin întotdeauna supremația, un miros de boz îmblânzit.
Dacă v-ați întâlni cu un extraterestru, ce i-ați da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?
Ceva simplu: un moț de busuioc zdrobit pe pământul proaspăt zvântat.
Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?
La Viena miroase ca-ntr-o bucătărie în care se fac prăjituri, la Paris se simte parfumul unui disperări rafinate, poate și din cauza faptului că este foarte pestriț, asaltat de imigranți ori de lume în trecere. În Beijing e un miros de muncă asiduă, cu toate lucrurile care decurg de-aici, la Madrid e un parfum înalt, păstrat în șipuri străvechi, Barcelona miroase a tinerețe. În Moscova e un miros fieros, de metrou și de cărămidă spartă pe vreme de ploaie. Dar cel mai greu mi-e să descriu parfumul din Roma, ceva optimist și atât de adevărat, o esență a vieții, un abur fin de speranță, familiar. Iar apropo de latura asta a deja mirositului, de parfum luat de pe noptiera ta, aș mai trece aici și Istanbulul, dacă nu s-ar fi acoperit între timp de nori. În Sicilia miroase a dragoste, a corpuri îmbrățișate, în Creta e un parfum de pergament vechi, în Sardinia, mai ales la Cagliari, te trag de nas pietrele din care au izvorât cândva râuri. La Skopje, pe tot timpul anului, înfloresc ghioceii. În Plovdiv totul e parfumat cu floare de stâncă. Prin Marsilia pare c-a trecut Cavalerul Verde, iar pe Coasta de Azur plutește câte-o pală de detergent. La Berlin te izbește diferența de mirosuri venite din Vest și din Est – astea din urmă aducând în memorie bucătării mici, în care se gătește la greu. Și-aș mai zice de Napoli, un container care te oripilează la primul contact, dar pe care nu mai poți să-l uiți după-aceea.
...trag în nări obligatoriu mirosul de tei ori de câte ori aud cuvântul „poem”...
Dacă ați rescrie istoria (literară) în termeni olfactivi, ce repere ați alege?
Chiar la o istorie, nu mă bag. Dar mă pot gândi la petunii luate de ploaie și așezate întâmplător pe o ediție Bacovia. Pot să simt și-acum mirosul de lăptucă stricată lăsat în urma unui roman de J. Steinbeck, mă urmărește floarea de portocal, mă izbește aburul pietricelelor încălzite sub talpă când mă gândesc la Márquez, trag în nări obligatoriu mirosul de tei ori de câte ori aud cuvântul „poem”. Îmi vine parfumul gropilor de câmpie, proaspăt săpate, ori de câte ori îmi răsare în minte vreo carte de Preda. Mirosul de asfalt încins din după-amiaza lui Camil, parfumul de prăvălii din Balzac, seringile aruncate în râu de Céline, mirosul incomparabil al cinelor proaspete, în verile lui Pavese, crinul care putrezește în mâl, printre versurile lui Dante, damful de aramă topită și mosc, la Cervantes.
Cărțile vechi, luate de prin anticariate,
care păstrează încă parfumurile stăpânilor anteriori,
mirosuri de haine, de lucruri care-au trecut
prin mai multe mâini, obiecte cu istorie lungă.
Alte mirosuri care v-au rămas întipărite în nări după lectura unei cărți?
În afară de glicina din Absolom, Absolom, ar mai fi multe, pe unele le-am spus mai sus. Mă voi opri doar la Greața lui Sartre: de câte ori trec în ultima vreme pe lângă bibliotecă, prin dreptul cărții ăsteia, mi se face rău fizic, exact ca la prima lectură, cu toate că nu este printre cărțile care să fi contat pentru mine. Și mai sunt aici și cărțile vechi, luate de prin anticariate, care păstrează încă parfumurile stăpânilor anteriori, mirosuri de haine, de lucruri care-au trecut prin mai multe mâini, obiecte cu istorie lungă. Dar despre astea chiar e prea mult de spus.
 |
 |
 |
Cum vă miroase Bucureștiul azi? Dar Bucureștiul fanariot?
Aici ar fi mult de scris. Bucureștiul este orașul în care scriu, prin urmare, totul e ficțional aici. Odată am plecat într-o vacanță, vara, într-un loc aerisit și fără oameni, unde-am rezistat câteva ore. Eram exasperată de aerul tare, care mirosea puritan. Așa că m-am întors la București și-mi amintesc și-acum că, de cum am ieșit din Gara de Nord, m-a izbit un miros de canal, cum răbufnește vara din mațele Bucureștiului. Totuși, în nuanțele lui subtile, venite din ardei putreziți și din dejecțiile a milioane de inși, ieșea firav adevăratul parfum al acestui oraș, ceva viu, de neînlocuit pentru mine, un firicel de mireasmă de cufăr, în care au zăcut țoale bune, acoperite cu pelin și tutun, blănuri în care s-au turnat pe vremuri parfumuri, care-au fost gulere la petreceri și la beții, dantele peste care bărbații și-au trecut degetele, lăsând în fibră singura aspirație care contează în scurta viață de om, ca să nu mai vorbim de cearșafuri, care nu uită niciodată carnea care le-a terfelit, ori de scrisori, mă refer la hârtia bătrână, impregnată cu vise și, odată cu ele, de aromele care-au plutit prin odăi, de la bucătăria de vară, plină de fum și de aburi, în care usturoiul se furișează parșiv, până la trapezăriile prin care trec farfurii, blide arse pe vatră, fazani perpeliți în sosuri de trandafiri. Iar peste toate acestea oftează intermitent o boare scăpată din floarea de nalbă, pe care mi-era imposibil să n-o văd legănându-se lângă cerdacul boltit. Iar aici, pe pervaz aștepta o tingire cu peltea groasă, pusă acolo să se răcorească puțin, răspândind în jur parfumul de pere și amintirea unor gutui. A fost vara în care scriam Manuscrisul fanariot, o vară lungă, ale cărei parfumuri n-au încăput în roman.
...un parfum venit dintr-un pat de flori pe care au făcut dragoste doi fugari...
Cum v-ați descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?
Cu toate că încerc multe parfumuri, unul singur e permanent și, orice-aș face, mă întorc la el, mi se potrivește, cum se zice, între noi a crescut între timp un poem, care nu va fi publicat niciodată. E un parfum venit dintr-un pat de flori pe care au făcut dragoste doi fugari.
Aveți fler? Mirosiți bine oamenii?
Nici nu știu ce să zic! Mereu m-am luptat cu flerul ăsta, în ideea că omul e o ființă complexă, nu trebuie cântărit după prima impresie. Și de fiecare dată m-am înșelat, pentru că n-am vrut să țin cont de ceea ce-mi spunea nasul.
Un roman (sau o poezie) și un miros/ parfum care să meargă împreună? Dar un film și un miros/ parfum?
666 de Roberto Bolaño merge cu mirosul de târguri, iar Parasite (regia: Bong Joon-ho), cu mirosul de homar, servit cu prune prăjite și sos de hrean.
