Altă mâncare de pește

Un text de Silvia Andrei

Zilele trecute, în toiul unei șuete telefonice, interlocutoarea mea îmi spune, pe un ton indignat: „Pfffaaaiii, miroase a pește pe stradă!”. Nu a fost nevoie s-o văd ca să-mi dau seama că strâmbă din nas. Am auzit-o trăgând adânc aer în piept, de parcă se pregătea să se scufunde sub apă, și s-a grăbit să treacă de strada duhnitoare.

Am impresia că unii dintre voi au strâmbat deja din nas și și-au amintit de zilele în care se vedeau nevoiți să plece la școală sau la serviciu cu hainele „parfumate” mai mult sau mai puțin discret cu aroma peștelui prăjit, din pricina vreunei bucătărese entuziaste care uitase cu totul de hainele întinse la uscat.

Cât timp am locuit cu părinții, m-am numărat și eu, ocazional, printre nefericiții care, aerisindu-și cu disperare hainele, încercau – zadarnic – să alunge mirosurile vertebratelor acvatice gătite în fel și chip sau să mascheze mirosul cu tot soiul de combinații parfumate. Și, totuși, cuvintele rostite de prietena mea pe un ton îngrozit, ba chiar dezgustat, mi-au trezit alt fel de amintiri.

Pe mine m-au purtat înapoi în timp, în 2001, într-un orășel scandinav cu case galbene, pe străzile căruia mirosea a pește. Din ziua aia, primul lucru la care mă gândesc când simt izul respectiv este Skagen, iar prima senzație care mă încearcă este încântarea. Faptul ăsta ar merita să fie studiat de psihologi, pentru că Skagen a reușit să-mi scoată din minte amintirile anterioare (nu tocmai plăcute) legate de anumitul stimul olfactiv, instaurând în locul lor o senzație de bucurie pură. Desigur, sus-pomeniții psihologi ar afirma că totul se datorează neuroplasticității, însă, pentru mine, aceasta rămâne o întâmplare aproape magică.

Orașul în sine este fermecător. E cocoțat hăt, taman în vârful Jutlandei, și se laudă nu cu una, ci cu două mări, care și-au dat întâlnire tocmai sub ochii săi: Marea Baltică și Marea Nordului. Case galbene, acoperișuri cu țiglă cărămizie, portul, plaja lată, mărginită, pe o parte, de dune de nisip și ierburi, iar pe cealaltă, de apele cu culori schimbătoare… Pe scurt, o atmosferă idilică de sat scandinav de pescari. Desigur, peste toate astea domnesc mirosul de pește și o lumină aparte.

Despre lumina din Skagen s-a vorbit și s-a scris mult, motivul principal fiind o colonie de artiști, „pictorii de la Skagen”, care se reuneau acolo în fiecare vară, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, îndrăgostiți iremediabil de frumusețea peisajului, de lumina și atmosfera locului, dar și de traiul simplu al comunității.

Peder Severin Krøyer, Dead skates, 1884

Peder Severin Krøyer, Summer evening on Skagen Sønderstrand, 1893

Mirosul orășelului însă nu a inspirat același entuziasm. Turiștii consemnează mirosul în notele lor de călătorie drept o prezență mai degrabă dezagreabilă. Căci, chiar dacă nu are o formă precisă, contur sau chip, este o prezență reală, aproape palpabilă, la fel ca orașul însuși. Au trecut mulți ani de la excursia mea la Skagen, iar în amintirile mele nu primează casele galbene sau locul precis în care se întâlnesc cele două mări, ci izul de pește. Cât mă privește, fără el, nu există Skagen. Mirosul nu zăbovește timid doar pe plajă și prin port, ci pătrunde, fără șovăială, pe străzile orașului. E ingenuu, dar și îndrăzneț; nu cere voie și nu se întreabă dacă are dreptul să intre unde dorește, ci se poartă ca un om aflat în propria sa casă. Știe că orașul îi e dator, însă nu pretinde bir, ci îi desăvârșește atmosfera și-l îmbogățește, oferindu-i puterea de a rămâne cuibărit pe veci în amintirea vizitatorilor.

Nu mă întrebați de unde vine. Nu știu sigur și nici nu vreau să aflu. I-ar știrbi natura imaterială și l-ar pironi cu totul în concret. Poate că emană din peștele pe care l-am văzut agățat pe funii, lăsat la conservat în briza sărată a mării, poate e împrăștiat de fabricile de procesare a peștelui, care susțin și azi o parte din economia orașului.

Am început seria de amintiri cu miros cu excursia în Skagen pentru că prietena mea mi-a „zgândărit” fără să vrea memoria olfactivă. Așa am pornit un joc al asocierilor, doar că, în loc de asocieri verbale, îmi propun asocieri olfactive și vreau să descopăr mireasma, izul, parfumul care primează în amintirile mele despre locuri, ființe și întâmplări. Iar rezultatele sunt neașteptate.

Și cum Osmé este o revistă de cultură olfactivă, mânată de curiozitate, am vrut să aflu dacă există vreun parfum cu note de pește. Surprinzător, am pus pe listă câteva parfumuri „la temă” pe care îmi doresc să le miros cu prima ocazie: