În copilărie, Adina Rosetti a umplut caiete cu compuneri despre vacanțe extraterestre, iar ceva mai târziu, a aterizat la o facultate economică. Până la urmă, a devenit scriitoare și jurnalistă. A lucrat ca reporter și redactor pentru mai multe publicații (Time Out, Elle Romania, Unica și altele), scriind despre colțurile ascunse ale orașului, despre evenimente culturale și experiențe personale.
Deși a publicat două volume pentru adulți (Deadline — roman — și De zece ori pe buze — proză scurtă), a descoperit că cel mai mult îi place să inventeze povești pentru copii. A publicat mai multe cărți pentru cei mici, multe dintre ele premiate. Domnișoara Poimâine, unul dintre personajele ei cele mai dragi, se plimbă prin mai multe povești pentru copii de diferite vârste; câteodată e o fetiță curioasă și răsfățată (Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul), alteori o adolescentă rebelă (Cronicile Domnișoarei Poimâine se apropie de al treilea volum).
Adina are o pasiune pentru vrăjitoare, dragoni și spiriduși neastâmpărați, așa că a scris despre toate acestea în De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? … și alte 10 întrebări fantastice. Din dragostea pentru expresiile ciudate din limba română s-a născut Aiurea-n tramvai, povestea care-l poartă pe Anton în Țara Cuvintelor Anapoda, iar experiența atelierelor de storytelling cu un grup de copii de etnie romă din Ferentari s-a transformat în Povestea Kendamei Pierdute. Cea mai recentă carte publicată este Întâiul meu cuvânt de pionier.
Când nu scrie, Adina își petrece timpul tot printre copii: predă cursuri de storytelling și scriere creativă sau se implică în proiectele De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, pe care a fondat-o alături de trei autoare și prietene, din dorința de a promova literatura română contemporană.
Îi plac marea, cărțile, vacanțele, zilele de poimâine, vorbitul aiurea-n tramvai și mersul prin librării.
...de multe ori m-am întors de la lift sau chiar din fața blocului
pentru a-mi pulveriza repede puțin parfum în spatele urechii și la încheieturi.
Ce loc ocupă parfumul, mirosurile și mirodeniile în viața ta?
Uite că mă provoci așa, chiar de la prima întrebare. 😊
Recunosc că nu m-am gândit la asta până acum, n-am teoretizat locul pe care-l ocupă simțul olfactiv în viața mea, n-am ierarhizat niciodată simțurile și stimulii (deși știu precis că la auz stau cel mai prost…). Probabil tocmai pentru că mirosul e cumva atât de instinctiv și direct, n-am stat să analizez prea mult și l-am lăsat să mă ducă de nas.
Revenind, cum sunt destul de frivolă, ador parfumurile, pe care le schimb în funcție de stare, anotimp și emoție. Și de perioadele sentimentale ale vieții, dar intuiesc o întrebare viitoare pe tema asta… Nu mă simt completă dacă nu ies din casă acompaniată de un parfum, mi se pare că nici machiajul cumva nu se leagă, și de multe ori m-am întors de la lift sau chiar din fața blocului pentru a-mi pulveriza repede puțin parfum în spatele urechii și la încheieturi. Îmi place să citesc compozițiile parfumurilor, așa cum citesc și etichetele sticlelor de vin, pentru că mă fascinează limbajul și punerea în cuvinte a esențelor – o abilitate pe care aș vrea să o stăpânesc.
Cât despre condimente și mirodenii, le-am descoperit destul de târziu (din păcate, bucătăria românească e destul de limitată și necreativă la capitolul ăsta), dar de atunci orizontul meu s-a deschis către arome noi. Aștept să fiu surprinsă în continuare.
Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?
Nu recurg conștient, dar ele, mirosurile, aromele, acționează proustian și mă aruncă prin cotloanele memoriei, scoțând la iveală de multe ori amintiri și momente pe care le credeam uitate.
© Cornel Brad
...mă obsedează mirosul de mare, amestecul acela indicibil de apă sărată,
de albastru, de scoici, de soare care apune (sau răsare, depinde),
de dig și alge, pe care e de-ajuns să-l evoc ca să încep să visez.
Există vreun miros care să te fi bântuit? Pe care să-l asociezi unui moment?
O vreme, când eram foarte tânără, m-a bântuit mirosul primului iubit. 😊
Recunosc public, iată, că am urmărit persoane de sex masculin pe stradă în siajului unei dâre de Issey Miyake. Noroc că s-a sfârșit repede și fără urmări. 😊
Altfel, mă obsedează mirosul de mare, amestecul acela indicibil de apă sărată, de albastru, de scoici, de soare care apune (sau răsare, depinde), de dig și alge, pe care e de-ajuns să-l evoc ca să încep să visez.
Într-un registru mai pragmatic, mă bântuie la propriu și cât se poate de real mirosul de prăjeală cu care mă inundă vecinii de dedesubt, când deschid ferestrele larg dimineața, cu gândul că „azi, în sfârșit, mă (re)apuc de pilates”. E un miros pe care nu l-am mai simțit nicăieri altundeva, și e același încă din anii ’80, de parcă vecinii mei ar prăji un unic ingredient etern care transcende epocile istorice. Probabil și în același etern ulei. Mă duc să închid fereastra și să mă gândesc la mare.
© Cornel Brad
Cum îți miroase propria copilărie? Ce ți-a rămas în nări de-atunci?
Ah, copilăria mea miroase superb! E plină de magia bunicilor și-a oamenilor care mi-au făcut copilăria cel mai frumos loc din lume. Miroase, așadar, a casa bunicilor de la Brăila, un amestec liniștitor de mobilă veche și așternuturi din olandă proaspăt apretate și călcate. Miroase amețitor a regina-nopții și trandafiri, în serile de vară fierbinți, când bunicul stropea cu furtunul aleea dintre rondurile cu flori și toate aromele izbucneau pur și simplu în aerul înserării. Tot vara, curtea mirosea dulce a roșii coapte, proaspete, și a sărat, a scrumbii la grătar, specialitatea bunicului meu.
Copilăria-mi mai miroase și-a Crăciun, a cozonaci și sarmale, a condimente și-a cocă dulce (din care furam pe ascuns și o mâncam crudă), a lemne arzând în sobă și-a cartofi copți în jar. Și mai țin minte parfumul bunicii, păstrat în șifonier și folosit doar la ocazii speciale, o sticluță de Helena Rubinstein care data probabil din anii ’50, ciotul ei de ruj roșu-aprins, aceeași marcă, precum și-un obiect care mă fascina, un soi de carnețel cu file îmbibate în pudră, de tamponat fața pentru a estompa luciul. Nu am mai regăsit nicăieri mirosul acela stins, dulce-prăfos… Toate aromele din copilăria mică mi s-au gravat în memorie cu o intensitate incredibilă – probabil așa va mirosi Paradisul pentru mine.
Îți alegi parfumul pentru că te exprimă sau îți creezi o identitate prin parfumul pe care îl alegi?
Mi-ar plăcea să fiu atât de versatilă încât să-mi creez o identitate prin parfumul ales, dar cum spuneam mai sus, aleg parfumurile după stare, emoție și moment (al zilei sau al anului).
Caut un soi de senzualitate discretă și subtilă, mă feresc de esențele prea grele sau stridente, dar și de cele prea evident florale. Mai nou, au început să-mi placă cele care amintesc de spații geografice solare – tocmai am pus ochii pe Un Jardin sur le Nil și Un Jardin en Méditerranée de la Hermès – și dintr-o călătorie la Paris m-am întors cu un Guerlain cu aromă de salvie, din seria „Aqua Alegoria”. Mi se pare perfect pentru vară.
Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele?
Ups, păi bărbatul perfect e un concept pe cât de învechit, pe atât de nerealist, ba chiar periculos, așa că aș propune să renunțăm la el și să ne îndreptăm atenția către „imperfectul” cel de toate zilele, căci perfecțiunea lui constă tocmai în faptul că e lângă tine în toate zilele.
Așadar, nu l-aș împodobi cu vreun parfum sofisticat, de tipul trabuc-brandy-echitație (mirosul gentlemanului cuceritor) sau cu vreo aromă urbană de metrosexual. Cel mai sexy miros mi se pare cel natural, de dimineață, al pielii bărbatului cu care te-ai iubit toată noaptea și pe care se mai simte încă parfumul pielii tale. Și, poate, un vag iz de șampanie…
...un cocktail amețitor cu note de bază de empatie și note de vârf de pasiune pură...
© Cornel Brad
Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?
În acest moment al vieții aș spune că cel de mai sus, al intimității absolute, al contopirii indisolubile. Cu siguranță, la 20 sau 30 de ani, aș fi răspuns altfel, adăugând în mirosul iubirii mai multe brizbizuri. Dar îmi place ideea de „elixir”, de vrajă care să lege suflete îndrăgostite…
Cum nu există rețetă universală când vine vorba despre cupluri, în calitate de vrăjitoare, aș oferi elixire personalizate pentru fiecare pereche, în care aș amesteca aromele esențiale ale începutului poveștii lor de dragoste, plus niște aditivi speciali (dar 100% bio!) care să facă dragostea să dureze, rezultând un cocktail amețitor cu note de bază de empatie și note de vârf de pasiune pură.
Dacă ai compune un parfum, ce ai pune în el?
Povești, desigur. Aș încapsula momente din viață și emoții în mici recipiente. Esență vanilată de copilărie. Parfumul răscolitor al primei dezamăgiri în dragoste. Mireasma florală a unei nopți de vară. Parfumul tare al aventurii.
Ne așteptăm ca scriitorii să poată descrie orice. Cum ai pune în cuvinte parfumul preferat/ideal?
Ah, simt că voi dezamăgi aceste așteptări... 😊
Aș inventa parfumul care să-și schimbe notele în funcție de moment și de stare (nu e decât o abordare pragmatică – avantajul de a avea totul într-o singură sticlă). Ideal, va începe cu o aromă abia perceptibilă de fire de iarbă încărcate de rouă, apoi se vor adăuga, pe parcursul dimineții, câteva note energizante de citrice, poate și-un strop de osmanthus heterophyllus (nu sunt prea sigură ce e, dar îmi place la nebunie cum sună!), pentru ca după prânz să adie a tonuri mai lemnoase și-a tuberoze, iar seara să se transforme într-o undă magnetică, seducătoare, cu amintiri de santal și cedru.
Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acestui loc.
Cum tocmai răspund la acest interviu din Creta, e de ajuns să închid ochii și să povestesc ce simt în jur: în primul rând, la ora asta, o cascadă de cicade bâzâitoare umple aerul, ups, am trișat cu informații via alte simțuri, revin, miroase a lămâi proaspete (aproape intră pe geam crengile încărcate ale unui lămâi), apoi simt aerul sărat al mării, e chiar la doi pași, miroase a verde și-a albastru, a vacanță, a lumină orbitoare revărsându-se peste munți roșiatici, miroase amărui a livezi de măslini, iar seara, a pește și calamar fript de la taverna de pe plajă.
Peste câteva zile mă voi întoarce în București, unde miroase a asfalt încins și, cel puțin în fața blocului meu, a praf de la șantierul nesfârșit, combinat cu lumânări arse și tămâie de la biserica de lângă, un parfum unic, care încapsulează atât de bine haosul eclectic al acestui oraș pe care nu m-am hotărât dacă-l mai iubesc sau nu…
Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?
Auzul! Cum spuneam, stau cel mai prost la capitolul ăsta, nu mi-ar strica să aud mai bine ce vorbesc copiii în camera alăturată, ce-mi șoptește iubitul sau, pur și simplu, știrile la radio. Mi-ar plăcea și să pot desface muzica în sunete distincte. Momentan, o percep ca pe un torent care fie mă obosește, fie mă încântă la maximum, dar nu reușesc să-l deconstruiesc deloc. Dar poate că asta e magia muzicii… Oricum, peștișorule de aur, dacă citești asta, fă ceva, te rog, cu auzul meu!
© Cornel Brad
Omenirea miroase a sublim și-a abject deopotrivă și-a toate nuanțele dintre cele două.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
Omenirea miroase a sublim și-a abject deopotrivă și-a toate nuanțele dintre cele două. Grea misiune să fii ghidul olfactiv al bietului extraterestru! Cred că ar trebui să miroasă, în primul rând… un bebeluș, nu cunosc ceva mai angelic și mai dulce decât mirosul pielii de bebeluș, e pur și simplu indescriptibil, intrăm în lumea asta însoțiți de un parfum divin. L-aș duce și pe-un câmp de luptă, unde miroase a moarte. A arme și-a cruzime, a distrugere, a sfârșit. De fapt, aș proceda invers, să plece și bietul extraterestru de-aici cu o speranță că nu suntem o specie pierdută. Chiar, oare cum miroase un extraterestru?
Dacă ar fi să asociezi o carte și un miros, care ar fi cele două?
Scrierile lui Márquez cu mirosul migdalelor, poate datorită frazei de deschidere din Dragostea în vremea holerei („Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite”).
Și de-abia aștept să simt pe bune aromele din Napoli, în care am visat mereu să ajung de când am citit tetralogia Elenei Ferrante. Deși cartea nu abundă neapărat în descrieri olfactive, am intuit totuși în timpul lecturii mireasma orașului.
