Friday, July 29, 2022

Interviu Osmé, cu Adina Rosetti

 

În copilărie, Adina Rosetti a umplut caiete cu compuneri despre vacanțe extraterestre, iar ceva mai târziu, a aterizat la o facultate economică. Până la urmă, a devenit scriitoare și jurnalistă. A lucrat ca reporter și redactor pentru mai multe publicații (Time Out, Elle Romania, Unica și altele), scriind despre colțurile ascunse ale orașului, despre evenimente culturale și experiențe personale.  

Deși a publicat două volume pentru adulți (Deadline — roman — și De zece ori pe buze — proză scurtă), a descoperit că cel mai mult îi place să inventeze povești pentru copii. A publicat mai multe cărți pentru cei mici, multe dintre ele premiate. Domnișoara Poimâine, unul dintre personajele ei cele mai dragi, se plimbă prin mai multe povești pentru copii de diferite vârste; câteodată e o fetiță curioasă și răsfățată (Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul), alteori o adolescentă rebelă (Cronicile Domnișoarei Poimâine se apropie de al treilea volum). 

Adina are o pasiune pentru vrăjitoare, dragoni și spiriduși neastâmpărați, așa că a scris despre toate acestea în De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? … și alte 10 întrebări fantastice. Din dragostea pentru expresiile ciudate din limba română s-a născut Aiurea-n tramvai, povestea care-l poartă pe Anton în Țara Cuvintelor Anapoda, iar experiența atelierelor de storytelling cu un grup de copii de etnie romă din Ferentari s-a transformat în Povestea Kendamei Pierdute. Cea mai recentă carte publicată este Întâiul meu cuvânt de pionier

Când nu scrie, Adina își petrece timpul tot printre copii: predă cursuri de storytelling și scriere creativă sau se implică în proiectele De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, pe care a fondat-o alături de trei autoare și prietene, din dorința de a promova literatura română contemporană.

Îi plac marea, cărțile, vacanțele, zilele de poimâine, vorbitul aiurea-n tramvai și mersul prin librării.

 


...de multe ori m-am întors de la lift sau chiar din fața blocului
pentru a-mi pulveriza repede puțin parfum în spatele urechii și la încheieturi.


 

Ce loc ocupă parfumul, mirosurile și mirodeniile în viața ta?

Uite că mă provoci așa, chiar de la prima întrebare. 😊

Recunosc că nu m-am gândit la asta până acum, n-am teoretizat locul pe care-l ocupă simțul olfactiv în viața mea, n-am ierarhizat niciodată simțurile și stimulii (deși știu precis că la auz stau cel mai prost…). Probabil tocmai pentru că mirosul e cumva atât de instinctiv și direct, n-am stat să analizez prea mult și l-am lăsat să mă ducă de nas.

Revenind, cum sunt destul de frivolă, ador parfumurile, pe care le schimb în funcție de stare, anotimp și emoție. Și de perioadele sentimentale ale vieții, dar intuiesc o întrebare viitoare pe tema asta… Nu mă simt completă dacă nu ies din casă acompaniată de un parfum, mi se pare că nici machiajul cumva nu se leagă, și de multe ori m-am întors de la lift sau chiar din fața blocului pentru a-mi pulveriza repede puțin parfum în spatele urechii și la încheieturi. Îmi place să citesc compozițiile parfumurilor, așa cum citesc și etichetele sticlelor de vin, pentru că mă fascinează limbajul și punerea în cuvinte a esențelor – o abilitate pe care aș vrea să o stăpânesc.

Cât despre condimente și mirodenii, le-am descoperit destul de târziu (din păcate, bucătăria românească e destul de limitată și necreativă la capitolul ăsta), dar de atunci orizontul meu s-a deschis către arome noi. Aștept să fiu surprinsă în continuare.

Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?

Nu recurg conștient, dar ele, mirosurile, aromele, acționează proustian și mă aruncă prin cotloanele memoriei, scoțând la iveală de multe ori amintiri și momente pe care le credeam uitate.

 

© Cornel Brad

 


...mă obsedează mirosul de mare, amestecul acela indicibil de apă sărată,
de albastru, de scoici, de soare care apune (sau răsare, depinde),
de dig și alge, pe care e de-ajuns să-l evoc ca să încep să visez.


 

Există vreun miros care să te fi bântuit? Pe care să-l asociezi unui moment?

O vreme, când eram foarte tânără, m-a bântuit mirosul primului iubit. 😊

Recunosc public, iată, că am urmărit persoane de sex masculin pe stradă în siajului unei dâre de Issey Miyake. Noroc că s-a sfârșit repede și fără urmări. 😊

Altfel, mă obsedează mirosul de mare, amestecul acela indicibil de apă sărată, de albastru, de scoici, de soare care apune (sau răsare, depinde), de dig și alge, pe care e de-ajuns să-l evoc ca să încep să visez.

Într-un registru mai pragmatic, mă bântuie la propriu și cât se poate de real mirosul de prăjeală cu care mă inundă vecinii de dedesubt, când deschid ferestrele larg dimineața, cu gândul că „azi, în sfârșit, mă (re)apuc de pilates”. E un miros pe care nu l-am mai simțit nicăieri altundeva, și e același încă din anii ’80, de parcă vecinii mei ar prăji un unic ingredient etern care transcende epocile istorice. Probabil și în același etern ulei. Mă duc să închid fereastra și să mă gândesc la mare. 

 

© Cornel Brad

 

Cum îți miroase propria copilărie? Ce ți-a rămas în nări de-atunci?

Ah, copilăria mea miroase superb! E plină de magia bunicilor și-a oamenilor care mi-au făcut copilăria cel mai frumos loc din lume. Miroase, așadar, a casa bunicilor de la Brăila, un amestec liniștitor de mobilă veche și așternuturi din olandă proaspăt apretate și călcate. Miroase amețitor a regina-nopții și trandafiri, în serile de vară fierbinți, când bunicul stropea cu furtunul aleea dintre rondurile cu flori și toate aromele izbucneau pur și simplu în aerul înserării. Tot vara, curtea mirosea dulce a roșii coapte, proaspete, și a sărat, a scrumbii la grătar, specialitatea bunicului meu.

Copilăria-mi mai miroase și-a Crăciun, a cozonaci și sarmale, a condimente și-a cocă dulce (din care furam pe ascuns și o mâncam crudă), a lemne arzând în sobă și-a cartofi copți în jar. Și mai țin minte parfumul bunicii, păstrat în șifonier și folosit doar la ocazii speciale, o sticluță de Helena Rubinstein care data probabil din anii ’50, ciotul ei de ruj roșu-aprins, aceeași marcă, precum și-un obiect care mă fascina, un soi de carnețel cu file îmbibate în pudră, de tamponat fața pentru a estompa luciul. Nu am mai regăsit nicăieri mirosul acela stins, dulce-prăfos… Toate aromele din copilăria mică mi s-au gravat în memorie cu o intensitate incredibilă – probabil așa va mirosi Paradisul pentru mine.

Îți alegi parfumul pentru că te exprimă sau îți creezi o identitate prin parfumul pe care îl alegi?

Mi-ar plăcea să fiu atât de versatilă încât să-mi creez o identitate prin parfumul ales, dar cum spuneam mai sus, aleg parfumurile după stare, emoție și moment (al zilei sau al anului).

Caut un soi de senzualitate discretă și subtilă, mă feresc de esențele prea grele sau stridente, dar și de cele prea evident florale. Mai nou, au început să-mi placă cele care amintesc de spații geografice solare – tocmai am pus ochii pe Un Jardin sur le Nil și Un Jardin en Méditerranée de la Hermès – și dintr-o călătorie la Paris m-am întors cu un Guerlain cu aromă de salvie, din seria „Aqua Alegoria”. Mi se pare perfect pentru vară.

Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele?

Ups, păi bărbatul perfect e un concept pe cât de învechit, pe atât de nerealist, ba chiar periculos, așa că aș propune să renunțăm la el și să ne îndreptăm atenția către „imperfectul” cel de toate zilele, căci perfecțiunea lui constă tocmai în faptul că e lângă tine în toate zilele.

Așadar, nu l-aș împodobi cu vreun parfum sofisticat, de tipul trabuc-brandy-echitație (mirosul gentlemanului cuceritor) sau cu vreo aromă urbană de metrosexual. Cel mai sexy miros mi se pare cel natural, de dimineață, al pielii bărbatului cu care te-ai iubit toată noaptea și pe care se mai simte încă parfumul pielii tale. Și, poate, un vag iz de șampanie…  

 


...un cocktail amețitor cu note de bază de empatie și note de vârf de pasiune pură...


 

© Cornel Brad

 

Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?

În acest moment al vieții aș spune că cel de mai sus, al intimității absolute, al contopirii indisolubile. Cu siguranță, la 20 sau 30 de ani, aș fi răspuns altfel, adăugând în mirosul iubirii mai multe brizbizuri. Dar îmi place ideea de „elixir”, de vrajă care să lege suflete îndrăgostite…

Cum nu există rețetă universală când vine vorba despre cupluri, în calitate de vrăjitoare, aș oferi elixire personalizate pentru fiecare pereche, în care aș amesteca aromele esențiale ale începutului poveștii lor de dragoste, plus niște aditivi speciali (dar 100% bio!) care să facă dragostea să dureze, rezultând un cocktail amețitor cu note de bază de empatie și note de vârf de pasiune pură.

Dacă ai compune un parfum, ce ai pune în el?

Povești, desigur. Aș încapsula momente din viață și emoții în mici recipiente. Esență vanilată de copilărie. Parfumul răscolitor al primei dezamăgiri în dragoste. Mireasma florală a unei nopți de vară. Parfumul tare al aventurii.

Ne așteptăm ca scriitorii să poată descrie orice. Cum ai pune în cuvinte parfumul preferat/ideal?

Ah, simt că voi dezamăgi aceste așteptări... 😊

Aș inventa parfumul care să-și schimbe notele în funcție de moment și de stare (nu e decât o abordare pragmatică – avantajul de a avea totul într-o singură sticlă). Ideal, va începe cu o aromă abia perceptibilă de fire de iarbă încărcate de rouă, apoi se vor adăuga, pe parcursul dimineții, câteva note energizante de citrice, poate și-un strop de osmanthus heterophyllus (nu sunt prea sigură ce e, dar îmi place la nebunie cum sună!), pentru ca după prânz să adie a tonuri mai lemnoase și-a tuberoze, iar seara să se transforme într-o undă magnetică, seducătoare, cu amintiri de santal și cedru.

Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acestui loc.

Cum tocmai răspund la acest interviu din Creta, e de ajuns să închid ochii și să povestesc ce simt în jur: în primul rând, la ora asta, o cascadă de cicade bâzâitoare umple aerul, ups, am trișat cu informații via alte simțuri, revin, miroase a lămâi proaspete (aproape intră pe geam crengile încărcate ale unui lămâi), apoi simt aerul sărat al mării, e chiar la doi pași, miroase a verde și-a albastru, a vacanță, a lumină orbitoare revărsându-se peste munți roșiatici, miroase amărui a livezi de măslini, iar seara, a pește și calamar fript de la taverna de pe plajă.

Peste câteva zile mă voi întoarce în București, unde miroase a asfalt încins și, cel puțin în fața blocului meu, a praf de la șantierul nesfârșit, combinat cu lumânări arse și tămâie de la biserica de lângă, un parfum unic, care încapsulează atât de bine haosul eclectic al acestui oraș pe care nu m-am hotărât dacă-l mai iubesc sau nu…

Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

Auzul! Cum spuneam, stau cel mai prost la capitolul ăsta, nu mi-ar strica să aud mai bine ce vorbesc copiii în camera alăturată, ce-mi șoptește iubitul sau, pur și simplu, știrile la radio. Mi-ar plăcea și să pot desface muzica în sunete distincte. Momentan, o percep ca pe un torent care fie mă obosește, fie mă încântă la maximum, dar nu reușesc să-l deconstruiesc deloc. Dar poate că asta e magia muzicii… Oricum, peștișorule de aur, dacă citești asta, fă ceva, te rog, cu auzul meu!

 

© Cornel Brad

 


Omenirea miroase a sublim și-a abject deopotrivă și-a toate nuanțele dintre cele două.


 

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?

Omenirea miroase a sublim și-a abject deopotrivă și-a toate nuanțele dintre cele două. Grea misiune să fii ghidul olfactiv al bietului extraterestru! Cred că ar trebui să miroasă, în primul rând… un bebeluș, nu cunosc ceva mai angelic și mai dulce decât mirosul pielii de bebeluș, e pur și simplu indescriptibil, intrăm în lumea asta însoțiți de un parfum divin. L-aș duce și pe-un câmp de luptă, unde miroase a moarte. A arme și-a cruzime, a distrugere, a sfârșit. De fapt, aș proceda invers, să plece și bietul extraterestru de-aici cu o speranță că nu suntem o specie pierdută. Chiar, oare cum miroase un extraterestru?

Dacă ar fi să asociezi o carte și un miros, care ar fi cele două?

Scrierile lui Márquez cu mirosul migdalelor, poate datorită frazei de deschidere din  Dragostea în vremea holerei („Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite”).

Și de-abia aștept să simt pe bune aromele din Napoli, în care am visat mereu să ajung de când am citit tetralogia Elenei Ferrante. Deși cartea nu abundă neapărat în descrieri olfactive, am intuit totuși în timpul lecturii mireasma orașului.

 

© @maxiesie

Thursday, July 28, 2022

Paul Auster ✎ The Invention of Solitude

Paul Auster

The Invention of Solitude

(1982)



I remember a tiny, shriveled creature sitting in the front parlor of a two-family house in the Weequahic section of Newark reading the Jewish Daily Forward. Although I knew I would have to do it whenever I saw her, it made me cringe to kiss her. Her face was so wrinkled, her skin so inhumanly soft. Worse than that was her smell—a smell I was much later able to identify as that of camphor, which she must have put in her bureau drawers and which, over the years, had seeped into the fabric of her clothes. This odor was inseparable in my mind from the idea of “grandma”. […] After my father died, I discovered a trunk that had once belonged to his mother in the cellar of his house. It was locked, and I decided to force it open with a hammer and screwdriver, thinking it might contain some buried secret, some long lost treasure. As the hasp fell down and I raised the lid, there it was, all over again—that smell, wafting up towards me, immediate, palpable, as if it had been my grandmother herself. I felt as though I had just opened her coffin.

***

As a boy, I would occasionally go the rounds with him as he collected rent. I was too young to understand what I was seeing, but I remember the impression it made on me, as if, precisely because I did not understand, the raw perceptions of these experiences went directly into me, where they remain today, as immediate as a splinter in the thumb.

The wooden buildings with their dark, inhospitable hallways. And behind each door, a horde of children playing in a bare apartment; a mother, always sullen, overworked, tired, bent over an ironing board. Most vivid is the smell, as if poverty were more than a lack of money, but a physical sensation, a stench that invaded your head and made it impossible to think. Every time I walked into a building with my father, I would hold my breath, not daring to breathe, as if that smell were going to hurt me.

(“Portrait of an Invisible Man”) 

Friday, July 15, 2022

Geografia mirosurilor

E vremea vacanței, a călătoriilor, iar ceea ce rămâne apoi devine o geografie a spațiilor explorate, a emoțiilor și a amintirilor.
Cum se constituie această geografie olfactivă, care îi sunt mecanismele și traseele, iată câteva întrebări la care răspunde seria de articole din această carte, rezultatul unui colocviu ținut în 1995.
 

Sunday, July 10, 2022

Fascinația olfactivă și literatura

Un articol de Irina Petraș
România literară nr. 24/2022
 

Am citit pe net despre o expoziție inedită inaugurată la Muzeul Prado din Madrid: tabloul The Sense of Smell, unul dintre cele cinci pictate de Jan Brueghel cel Bătrân (flora și fauna) împreună cu Peter Paul Rubens (figurile alegorice) într-o serie dedicată simțurilor. În pictura Simțul mirosului, au fost identificate 80 de soiuri de plante. Brandul de parfumuri Puig a recreat, la cererea specialiștilor Muzeului, 10 dintre mirosuri, printre care: iasomie, trandafir, nard, smochin, flori de portocal, narcise, garoafe, iris etc. O instalație specială îi ajută pe vizitatori să simtă miresmele atingând un ecran în timp ce admiră migăloasa pictură, văzul și mirosul susținându-se reciproc. Am descoperit știrea când tocmai terminasem de citit Federico Kukso, Odorama. Istoria culturală a mirosului (Editura Baroque Books & Arts, 2022, trad. Cornelia Rădulescu). Cartea are subtitluri înmiresmate și incitante – Subsuoara lui Aristotel, Toate mirosurile duc la Roma, Prima rețea socială. Drumurile tămâii, piperului și mătăsii, Război împotriva mirosului, Marea Duhoare. Londra, epicentrul pestilent al lumii, Aroma rușinii. Cele o mie și unu de mirosuri ale corpului uman etc. La acesta din urmă, Marcel Moreau ar putea fi un cicerone: „În fiecare dimineață mă regăsesc cu mirarea de a fi viu. Veghea serii mă făcuse totuși, istovit de frenezie cum eram, să am senzația eșuării, ca o umbră printre umbre, pe un liman ostil. […] Cu vârful degetelor culeg de peste tot secreții pe care le port la nări. Această duhoare amestecată are violența fiarei fugărindu-și prada ori căzând în rut. Totul miroase puternic a viață profundă și ante-moarte, a animalitate restaurată. […] Mâna mea pipăie căldura trupului și-i măsoară deopotrivă finitudinea și atotputernicia“ – Les arts visceraux, 1975 (trad. mea). Odorama e o istorie a miresmelor și duhorilor, cu dezvăluiri la îndemână precum aceea că obiectul mirositor e în afara noastră, dar mirosul lui e în noi, dar care se prefac în unele mult mai tulburătoare precum cea a lui Carl Sagan cum că prin fiecare respirație ne conectăm cu toți oamenii care au existat vreodată pe acest grăunte de praf aninat de o rază de soare“. Respirăm, așadar, atomii „care au circulat prin corpurile lui Einstein, Mozart și Leonardo; componentele microscopice ale parfumurilor după care se înnebunea Cleopatra; particulele exalate de dinozauri și cele care au impulsionat gândirea și ideile filosofilor antici greci, ale Hypatiei din Alexandria, ale Bizanțului strălucitor, ale lui Newton, Copernic, Darwin“. Nenumărate probe ies la iveală ca să întărească ideea că „Istoria parfumului este istoria civilizației“ (Eugène Rimmel). Însă civilizația aduce cu sine și o dezodorizare treptată a societății. Mai exact spus, se născocesc metode de anulat ori contracarat mirosurile naturale, adesea, acestea, la un pas de duhoare. Dacă miasmele din orașe sunt în scădere, scriitorii le fac loc în operele lor ca păstrătoare ale miresmelor trecutului cu tot cu emoțiile care le însoțeau. Scriitorii devin „adulmecători“. Duhoarea, răul se dovedesc încă o dată mai expresive, mai vii. Sunt citați Baudelaire, Flaubert, Balzac, Rimbaud, Proust care aduc mirosurile, fie ele miresme ori duhori, în prim pla nul scrisului lor, des ­criindu-le adesea în legătură cu sen zua litatea/sexualitatea și exaltând efectul lor afrodiziac. În cartea lui Huysmans În răspăr, Des Essentes „explorează gramatica și sintaxa mirosurilor“, armoniile aromate, cu nimic mai prejos de senzațiile furnizate de văz ori auz (considerate prin tradiție simțuri nobile intelectuale, mirosul, gustul și pipăitul fiind senzuale, animalice). Simțurile, indiferent de eticheta care li se pune, colaborează simfonic. Baudelaire susținea asta în celebrul Corespunderi: „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund./ Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,/ Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii,/ – Iar altele bogate, trufașe, prihănite,/ Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,/ Ca moscul, ambra, smirna, tămâia care cântă/ Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă“ (trad. Al. Philippide și Ion Gorun). Să mai rețin că Victor Hugo credea că mirosul stimulează gândirea și că Oscar Wilde lega impulsurile spirituale de cele senzoriale, fără de care primele nu erau întregi. La Patrick Süskind, în Parfumul, „cel care pune stăpânire pe simțul mirosului pune stăpânire pe sufletul omenirii“. În fine, Gogol, în Nasul, pune, ca să zic așa, punctul pe i: „Dar ce naiba e un om fără nas? Nici pasăre, nici cetățean onorabil. Nimic.“

În România literară nr. 16, Grete Tartler scria despre cartea Osme. Antologie de texte pentru nasul oricui, alcătuită de Claudiu Sfirschi-Lăudat. Semn că subiectul plutește în aer. Ca în toate cărțile mai noi despre simțuri, se încearcă un fel de recuperare pe felurite căi a unor științe uitate în era tehnologiei. Are loc o reumanizare a perspectivei, o resensibilizare. De spus într-o paranteză că e demonstrat faptul că, legat la ochi și cu nasul prins cu o clamă, omul nu mai simte clar gustul bucatelor, ba le chiar încurcă. E aici proba necesarei colaborări a simțurilor pentru o experiență de viață deplină. „Frumos e trandafirul când e în floare, / însă mireasma doar îi dă temei“ (Shakespeare), așa sună mottoul ales de Grete Tartler.

******

Citiți continuarea articolului pe site-ul:

Saturday, July 9, 2022

Hanya Yanagihara ✎ Oamenii din copaci

Hanya Yanagihara
Oamenii din copaci

(2013)

traducere de Irina-Marina Borțoi
Editura Litera, București, 2021

 

 

 

În dimineața următoare am mâncat micul-dejun (tot carne presată, scoasă din conservă, cu feliile ca niște așchii ale unui fruct tare și galben ce semăna cu papaya, pe care-l găsise Fa’a și ni-l tăiase) în tăcere; Tallent scria în carnet și până și Esme nu găsea nimic de zis. Nu mă uitam la ea, dar în jurul ei simțeam mirosul grețos al sângelui menstrual, un miros feminin și metalic atât de înăbușitor, încât a fost o ușurare să începem în sfârșit ascensiunea din ziua aceea și să-l simt dispărând încet în parfumurile junglei. Și de atunci n-am mai putut să mă uit la ea fără să mă gândesc la lichide curgând groase și grele ca mierea, dar stricate și urât mirositoare, scurgându-i-se din fiecare orificiu ascuns.

 

Saturday, July 2, 2022

Etimologii

Isidore of Seville

Etymologies

(sec. VI-VII d.Hr.)

The Etymologies of Isidore of Seville, translated by Stephen A. Barney, W.J. Lewis, J.A. Beach, Oliver Berghof,
with the collaboration of Muriel Hall, Cambridge University Press, New York, 2006

 

 

Ignorant (ignarus), “not knowing (gnarus),” that is, unknowing, that is, without a nose (nares), for the ancients called knowing “sniffing out.” Moreover, ignarus means two things: either one who ‘knows not’ (ignorare), or one who is not known. Ignarus, one who knows not.

(X.I.142, pp. 221-222)

*

Smell (odoratus) is so called as if it meant ‘touched by the smell’ (odoris adtactus) of the air, for it is activated when the air is touched. So one also says ‘olfactory sense’ (olfactus), because one is ‘affected by smells’ (odoribus adficere).

(XI.i.22, p. 232)

*

Nostrils (naris, ablative nare) are so called, because through them odor and breath ceaselessly ‘swim’ (nare), or because they warn us with odor, so that we ‘know’ (noscere, with forms in nor-) and understand something. Hence the opposite: those who do not know anything and who are unrefined are called ignorant (ignarus). Our forefathers used the word for ‘smelling something’ (olfacere) to mean knowing (scire), as in Terence (cf. The Brothers 397):

And would they not have ‘sniffed it out’ (olfacere) six whole months before he started anything?

(XI.i.47, 234)